Democrația nu înseamnă a importa sărbători și tradiții occidentale incompatibile cu sufletul poporului român, sărbători prin care se cultivă patimi care conduc la maladii somatice și psihice iremediabile, deoarece „sufletul poporului român a fost frământat și răscopt în mustul Ortodoxiei”[1], românul având două pasiuni ontologice, „pământul și credința”[2].

Românul viețuiește după cum crede că viețuiește Dumnezeul – Treimic, care I s-a revelat, deoarece „în Dumnezeu este o ideală viață familiară, plină de iubire. Nu fără rost o persoană se numește Tată și alta Fiu. Sentimentul acesta de familie, de familiaritate e dominant în sufletul românilor”[3]. Eflorescența abundentă de sărbători și superstiții occidentale dorește să pătrundă în sufletul poporului român, născut creștin – ortodox, pe toate căile promovate de mass-media, școală și societate, prin asocieri nefaste între păgânism și creștinism.

Referindu-ne la Valentine’s Day, constatăm inexistența unei conexiuni „între viața Sfântului Mucenic Valentin, mărturisitor al credinței creștine și marele kitch mediatic Valentine’s Day”[4]. Sfântul Valentin L-a mărturisit pe Hristos asemeni Sfântului Apostol Pavel care le spunea corintenilor: „Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup, cine însă se dă desfrânării, păcătuiește în însuși trupul său” (I Cor. 6, 18), Chefurile pantagruelice din stațiunile turistice, bețiile dionisiace, concupiscența, concursurile cu premii ce incită la desfrânare și la ale anomalii ce decurg din această patimă, mediatizate de mass – media și de o serie de comercianți avizi de câștig din orice, nu au nicio legătură cu viața și învățătura Sfântului Valentin și prin extensie cu învățătura ortodoxă a Bisericii.[5] Înclinarea omului spre trăirea unor astfel de tradiții trădează absența gândului la Dumnezeu din viața sa și dorința trăirii unei vieți în afara lui Dumnezeu. Orice progres în existența omului trebuie făcut prin colaborarea omului cu Dumnezeu și nu fără El, deoarece iubirea sterilă a lumii, care este pofta ochilor, a trupului și trufia vieții, înseamnă dușmanul fundamental al libertății omului.

Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că, „omul este liber dacă are libertatea desăvârșită asupra patimilor și este rob dacă el cade sub stăpânirea patimilor dobitocești”.[6] Creștinul ortodox, indiferent de vârstă, are în centrul vieții sale cotidiene pe Iisus Hristos, ca singurul izvor al libertății și fericirii sale temporale și veșnice[7]. Iisus Hristos nu poate fi înlocuit cu niciun sistem de principii, de idei, de valori, nici nu poate fi ridicat un astfel de sistem la nivel egal, coordonat cu El, încât în afară de El Ortodoxia să mai recunoască și vreun alt stăpân.[8]

În viața acesta, care este o tensiune scurtă spre viața netrecătoare, suntem datori să ne folosim libertatea pentru a ne uni cu Hristos, pentru că numai astfel vom fi liberi față de patimi și vom dobândi fericirea veșnică ca viață în comuniune cu El. Nu putem fi fericiți în afară de Hristos, deoarece El este Viața, Calea, Adevărul, Pâinea, Ușa, Apa, Sensul, Fericirea, adică TOTUL pentru realizarea deplină a omului. De aceea, Biserica Ortodoxă propovăduiește pe Însuși Hristos în viața Lui concretă în mijlocul oamenilor, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, nu pe un Hristos abstract, nedeterminat, alungat în transcendența de unde a binevoit să se coboare.[9]

Alinierea la un ideal care în esența lui este desacralizat

Chintesența Sfintei Scripturi o găsim în poruncile iubirii față de Dumnezeu și față de apropele nostru, iubire aplicată în fiecare clipă a existenței noastre. Această iubire este una sfântă, cum Sfânt este Dumnezeul – Treimic, este iubire desăvârșită pe care o împărtășește creației Sale și nu o iubire hedonistă cu specific malefic. Iubirea, smerenia și pocăința sunt criteriile judecății finale care vor fi cuantificate de Hristos ca axiologiile libetății pnevmatizate ale omului. De aceea, „fie că suntem în plină încordare a înălțării fără Dumnezeu, fie că simțim în toată tristețea ei relaxarea puterii de viață, vindecarea și viața noastră adevărată este numai în Dumnezeul – Treimic. Răul luptă să-și întărească existența fără Dumnezeu. Indiferentul e un descurajat. Și răul și indiferentul trebuie să se hotărască să primească viața din mâna lui Dumnezeu, Stăpânul și Ajutorul nostru. E ceea ce ne învață Răstignirea și Învierea Domnului, care ne dau adevărata teodicee”.[10]

Omul fără Harul lui Dumnezeu este nimic sau este o ființă rațională care vin de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri. Tot binele este de la Dumnezeu, iar cel care dorește să primească acest bine, care este sinonim cu harul, trebuie mai întâi să-și cunoască foarte bine existența sa, adică să se cunoască pe sine însuși. Părintele Iosif Isihastul afirma în acest sens: „iar începutul și adevărul este să cunoască oricine că este zero, nimic, și din nimic au fost făcute toate. (…) aceasta este însăși existența ta. Aceasta suntem toți. Țărână și noroi”[11] Numai prin respectare poruncilor lui Dumnezeu, printr-o viață ascetică în conformitate cu aceste porunci și prin mărturisirea sinceră a Ortodoxiei, libertatea omenească creată se îmbogățește în cadrul Bisericii cu Harul dumnezeisc necreat sau „libertatea omului îmbogățită cu Harul dumnezeiesc dobândește o perspectivă necreată.”[12]

Am văzut că această pseudo-sărbătoare, Valentine’s Day, este străină Ortodoxiei și neamului românesc, adoptându-se de dragul unei alinieri la un ideal democratic occidental, care în esența lui este desacralizat. Plasarea acestei „festivități” la umbra sacră a unei sărbători creștine converge spre păgânizarea sensului profund ortodox al sărbătorii, secularizarea acesteia și revenirea la panteonul păgân și politeist de mult apus.

Neînțelegerea adevăratei și unicei credințe ortodoxe, a sensului original al Ortodoxiei, a menirii omului pe pământ constituie cauza fundamentală a încercării adoptării acestei pseudo-sărbători. Această cauză transformă libertatea omului în robie, schimbând sensul convergent al libertății de la progresul spre bine, la regresul spre nonsens. O deschidere reală în duhul scripturistic și patristic ortodox, din partea Bisericii, a statului și a școlii, printr-o catehizare cu timp și fără timp, în vederea înțelegerii menirii omului pe acest pământ va constitui cel puțin o soluție de ieșire din neantul păgânismelor golit de prezența fericirii eterne care este Iisus Hristos.

[1] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și românism, Ed. Asociația Românilor din Bucovina de Nord, Chișinău, 1992, p. 49

[2] Idem, p. 54

[3] Ibidem, p. 58

[4] Laurențiu Dumitru, Hristos și tinerii, Ed. Egumenița, Galați, 2015, p. 127.

[5] Ierodiac. Savatie Baștovoi, Între Freud și Hristos, Ed. Marineasa, Timișoara, 2001, p. 85.

[6] Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie Tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. II (E-N), selecția textelor și note de Pr. Asistent dr. Liviu Petcu, Ed. Basilica, Bucurest, 2005, p. 451

[7] cf. idem, p. 452.

[8] cf. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 79.

[9] cf. idem, p. 80.

[10] Ibidem, p. 203

[11] Cuviosul Iosif Isihastul, Mărturii ale experienței monahale, traducere din limba greacă de ieroschimonahul Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu – Sfântu Munte Athos, Ed. Evanghelismos, București, 2016, p. 41.

[12] Dimitrios Tselenghidis, Har și libertate în tradiția patristică a secolului al XIV – lea. Contribuția la soteriologia Bisericii Ortodoxe, traducere din limba neogreacă de Pr. Dr. Daniel Pupăză, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 149.

Preot Mihail Roșu

Surse: Doxologia.ro și Mărturie Athonită