Două sunt cărțile în care și-au găsit loc versurile poetei Eugenia Indreica Damian: la memorialista și mult pătimitoarea Aspazia Oțel Petrescu, care și-a deschis capitolele din volumul „In memoriam. Spice” cu versuri semnate de Eugenia Indreica Damian, și în antologia „Poeți după gratii”. Există, însă, un caiet de versuri pregătit pentru tipar și intitulat simplu „Poezii”, care conține și poeme care nu au văzut niciodată lumina tiparului. Aici am regăsit, surprinsă magistral, toată sensibilitatea feminină, începând de la sentimentul matern, dragostea față de frumos, gingășia cuprinsă în ființa sublimă a florilor, până la dârzenie, asumare a destinului crud, și mai ales multă rugăciune. 

Despre Eugenia Indreica Damian singurele referiri le aflăm tot de la Aspazia Oțel Petrescu, cu care a împletit ani buni din viață în spatele gratiilor. Prin urmare, vom cita în întregime scurta biografie:

„Eugenia Indreica Damian s-a născut în anul 1925, 20 octombrie, în comuna Corund, județul Harghita. Stabilită în orașul Târnăveni, a urmat liceul la Blaj.

În 1949, ca studentă la Facultatea de Istorie din Cluj, a fost arestată împreună cu fratele și sora mai mică (Lolița) și, pentru atitudinea potrivnică regimului comunist, au fost condamnați pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale de către Tribunalul Militar Cluj. Gigi a primit 10 ani, dar, după obiceiul comuniștilor, a executat 12 ani, traversând închisorile din Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoșani, Arad”.

Depășind condițiile crâncene de exterminare la care erau supuși deținuții politic, Eugenia (Gigi) Indreica Damian nu numai că reușește să își păstreze sensibilitatea, dar are puterea – și talentul – de a crea versuri înălțătoare, în care se ascund frumusețile lumii, indiferent de anotimp, doruri și dragoste, gânduri adânci și rugăciuni fierbinți. 

Peste negura pădurii se întinde fantomatic

Spaima neagră, nepătrunsă, ca un nesfârșit balaur,

Iar Grui Sânger, hoț de codru și stăpânul singuratic,

Vrea s-o spintece-n pumnalu-i doritor de vieți și aur.

De atâția ani pădurea și-a spălat în sânge haina,

Astăzi se-nfioară-n vuiet și copacii-n scoarță gem.

Chiar stăpânul groazei mute simte-apăsătoare taina

Ce-amenință și plutește ca o umbră de blestem.

Hotărât să-și satisfacă, din nou, crudele-i plăceri,

Crește-n el înverșunarea leului pornit să prade,

Și mai mult ca pân-acuma, din tot șirul lung de seri,

Vrea să vadă groaza morții-n ochii celui care cade.

Sângele în el e clocot, mâna lui cioplită-n stâncă

Prinde barda să despice țeasta celui scos de soartă,

Și pe cărăruia unde se abat drumeții încă,

Intră ca o vijelie-nfiorând și frunza moartă.

Cu-ochi de fiară se repede spre năluca ce apare:

Cu-o desagă de merinde un bătrân abia pășește.

Se-ndârjește Grui că soarta îi aruncă o sfidare

Și puterilor de fulger nimeni nu se-mpotrivește.

„Eu sunt Sânger cel năpraznic, al pădurilor stăpân,

Mă cunosc și pruncii-n leagăn că ucid și caut bani,

Iar tu treci cu nepăsare codrul, câine de bătrân!”,

Și izbi cu sete barda-n creștetul albit de ani.

Cu un geamăt lung bătrânul s-a încovoiat în seară

Prăbușit pe-o buturugă. Fruntea lui e-nsângerată...

Luna-a coborât întreagă, ca un nimb pe fața-i clară...

Grui, privindu-i chipul palid, izbucni în strigăt: „Tată!”.

Și scăpă din mână barda. Împietrit, năuc privește:

„L-am ucis!”, și-n tâmplă simte zvâcnind chinuite vine.

Dar bătrânul își deschide ochii blânzi și-abia șoptește:

„Fiul meu!”, dar vocea-i stinsă, „vezi, desaga-i pentru tine”.

Și-a rămas cu ochii țintă, luminoși, ca o iertare,

Luna s-a-mbrăcat în sânge, dureros copacii gem,

Vuiet lung crește-n pădure, se îneacă-n înserare,

Iar de dincolo de lume greu coboară un blestem:

„Fiu netrebnic, fără suflet, fie-ți viața blestemată,

Să n-ai liniște și pace, în genunchi să-ți duci calvarul,

Însetat s-adapi cu gura buturuga cea uscată,

Numai când va da în mugur să ți se sfârșească amarul!”.

Și Grui-Sânger îngenunche. Fața-i toată o broboană,

Vrea să-și treacă peste frunte mâna mare-nsângerată

Și cu sentimentul groaznic c-ar profana o icoană,

Se apleacă să sărute mâna mortului, uscată.

„Ce-i cu mine? Eu, Grui-Sânger, trunchi puternic și aprins,

Ce cu forțele-mi cumplite înfrunt legi și Dumnezeu,

Să mă frâng ca o femeie? Dar ce neguri m-au cuprins,

Unde-i Sânger să mă vadă, fiindcă Sânger nu sunt eu?”.

De ce vă-nfioară noaptea, ramuri negre din desiș?

Ar putea să se strecoare spaimă-n codrul ne-nfricat?

Și de ce aveți privirea celor care i-am ucis?

Ori blestemul vă-nspăimântă, ori eu oare-s blestemat?

Și ce negri sunt copacii, întind brațele de zgură, 

Parcă-ar vrea să mă sugrume. Și blestemul ăsta care

Pe grumaz îl simt puternic, căzând ca o lovitură

Uite, barda-nsângerată a rămas încă-n cărare!

Tată, tu n-auzi blestemul ce m-apasă ca un jug,

Cum mă mistuie păcatul și în gheara lui mă strânge,

Cum pădurea-mi pregătește-ncet al ispășirii rug,

Ca viața mea cumplită s-o plătesc cu chin și sânge?

Nu mă privi cu blândețe și nu mă chema-nspre tine,

Căci privirea ta mă arde, mă străpunge ca un spin.

Nu pot să-ți dau strop din viața care se zbate în mine,

Căci în suflet am otravă și păcate și venin.

Mâna asta a strâns barda? Mă cutremur și mi-e silă,

De-aș putea s-o smulg din umăr, s-o arunc într-un hățiș, 

Pradă fiarelor pădurii s-o sfâșie fără milă...

Cum mă arde focul, tată! Doamne, de ce l-am ucis?”.

Și-a trecut de-atunci o vreme grea și nesfârșit de lungă, 

Iar Grui-Sânger cu genunchii plini de răni mai urcă-o dată

Spre Golgota lui spre care tinde zilnic să ajungă,

Buturugii să-i aducă apă-n gura-i însetată.

E bătrân, cu-argint în plete și cu hainele de scrum,

Fața-i blândă de apostol în lumină pare sfântă

Știe bine că acesta este ultimul lui drum.

Mugurul ce stă să crape vrea un strop de apă încă.

Se apropie și simte că se duce spre altar,

Apa ce o ține-n gură este sângele lui Christ

Ce aduce mântuirea unui suflet de tâlhar.

Dar deodată se oprește. Chipul lui devine trist.

Ostenită și-nsetată a căzut din zbor bolnavă

Și cu deznădejde scurmă cu-aripioarele-n cărare,

Ochii mici de păsărică-nlăcrimați privesc spre slavă

Doritori să simtă cerul ca săgeata-n plină zare.

Grui se zbuciumă și mila pentru gingașa făptură

Năpădește-n el cu teama jertfei lui zădărnicite.

Apa ce o duce-acuma cu sfințenie în gură

Ar putea reda viața-n pieptul păsării trudite.

Și privi în urmă. Drumul, veac bătătorit cu sânge,

Înainte prag de aur. Pân-acolo doar un pas, 

Iar în fața lui amară păsărica ce se frânge...

„Doamne, mântuirea vieții să mi-o pierd pentr-un popas?”.

Pumnul cenușiu de pene se întinde ca o pată

Și privirea îl pătrunde-adânc în suflet ca un cui.

„Orice preț mi-ar cere soarta, n-am să mai ucid o dată!”,

Și-nsetatei păsărele îi turnă viața lui.

Spre albastre orizonturi se înalță. Este plină

De viață și de cântec. Ochii-i sorb din cerul pur.

Dar pe aripi duce-acum o lumină albă, lină,

Este sufletul lui Sânger ce se-nalță spre azur.

Jos, în umbrele pădurii, peste frunza-ngândurată 

S-a pornit un vânt de vară ca un fâlfâit de înger. 

Iar pe vrejul buturugii care aștepta-nsetată 

S-au aprins, pe negândite, albe, florile de SÂNGER.

Balada lui Grui Sânger este, fără îndoială, cea mai valoroasă poezie a Eugeniei Indreica Damian. Însumând peste 100 de versuri, balada surprinde un personaj legendar cu nume simbolic: un „hoț de codru (...) doritor de vieți și aur”, de care până și pădurea „se-nfioară-n vuiet și copacii-n scoarță gem”. Vedem în portretul temutului tâlhar trăsăturile inumane ale torționarilor din pușcăriile comuniste. Vom cita în întregime fragmentul pentru a nu știrbi imaginea de ansamblu a portretului:

„Hotărât să-și satisfacă din nou crudele-i plăceri,

Crește-n el înverșunarea leului pornit să prade, 

Și mai mult ca pân-acuma, din tot șirul lung de seri, 

Vrea să vadă groaza morții-n ochii celui care cade.

Sângele în el e clocot, mâna lui cioplită-n stâncă

Prinde barda să despice țeasta celui scos de soartă

Și pe cărăruia unde se abat drumeții încă

Întră ca o vijelie-nfiorând și frunza moartă.

Cu-ochi de fiară se repede spre năluca ce apare (...)” 

Imaginile sunt de o duritate fără margini. Parcă întreaga ură a iadului s-a întrupat în personajul baladei, pentru care pare a nu exista nicio urmă de sentiment uman. Grui ucide din nou, fără să știe că o face pentru ultima oară. Își ucide tatăl, care îi aducea o desagă. Străfulgerat, ucigașul se prăbușește din grozava-i mândrie și îl copleșeșc părerile de rău. Este unul dintre momentele cruciale din viața omului, când gesturi teribile se întorc, paradoxal, nu împotriva, ci spre salvarea făptașului. Pocăindu-se și împlinind, cu smerenie de data aceasta, blestemul venit „de dincolo de lume”, Grui Sânger are acum un cu totul alt chip:

„E bătrân, cu-argint în plete și cu hainele de scrum,

Fața-i blândă de apostol în lumină pare sfântă”.

Acum nu mai sunt necesare multe linii de contur ale portretului. Aceste două versuri sunt suficiente pentru a oglindi un alt Grui Sânger, care și acum simte așa cum arată. Gestul uciderii tatălui, de o barbarie fără seamăn, era oglindirea tâlharului. Transfigurat prin pocăință, acesta se va oglindi apoi într-o diametral opusă imagine: a milostivului dispus să renunțe la sine cu desăvârșire, chiar și numai pentru o pasăre. Darul de viață din viața sa pe care îl face acum Grui față de mica vietate este dovada supremă a dezlegării de blestem. Astfel, pasărea devine purtătoarea sufletului-lumină al pustnicului spre „pragul de aur” al albastrelor orizonturi.

În acest chip a fost transformat spațiul concentraționar în chilie, foamea în post, frigul în nevoință, torturile în ispășiri de greșeli, pentru ca, la sfârșit, sufletul să se poată înălța, liber, ușor și curat, către împărăția cea mare a Luminii.