ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Cunoscuta pictoriță și sculptoriță română, Siliva Radu, s-a stins din viață la vârsta de 89 de ani. Anunțul a fost făcut de criticul de artă Pavel Șușară, pe pagina sa de Facebook:

„In această noapte ne-a mai părăsit unul dintre ultimii supraviețuitori ai celui de-al treilea clasicism al artei românești, dacă putem spune așa cu referire la generația 60, ilustrată de nume copleșitoare ale culturii române: Silvia Radu. 

 Prezență de referință a sculpturii și a picturii noastre din ultimile șase decenii, Silvia Radu i-a supraviețuit ani buni celebrului său soț Vasile Gorduz, și a reconfirmat, dar a și consolidat, în climatul nostru artistic, destul de contorsionat și de agitat, tot  ceea ce reprezintă, în esență, osatura inconfundabilă a creatorului: vocație, nu o simplă opțiune, așa cum se întâmplă din ce in ce mai des, școală solidă, deschidere culturală amplă, memorie și continuitate, alaturi de rupturile fertile și de multiple disponibilități pentru cercetarea formei și pentru experimentele de limbaj, toate subsumate, însă, unei profunde înțelegeri spirituale a lumii în care trăim, dar și a miracolului continuu de a fi și a marilor  indeterminări cosmice. 

Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească în pace și în lumina Lui veșnică și fără umbre!

P. S. Mai jos este un text mai vechi pe care i l-am dedicat marii noastre artiste, a cărei operă unică și-a luat acum destinul în propriile-i mâini:

,,De mai multă vreme, dar lucrurile abia acum  s-au manifestat suficient de pregnant pentru a fi remarcate, Silvia Radu a început o bătălie, s-ar putea spune acea bătălia pe viață și pe moarte care a însoțit permanent marea noastră sculptură încă de la nașterea sa, cu imperativul figurativismului explicit, cu epica reprezentării dacă îi putem spune așa, pe care se sprijină tradițional limbajul sculpturii. 

Iar cînd invocăm limbajul sculpturii, în mod evident referirea se face la statuarul occidental, în mod particular la cel din perimetrul catolic, a cărui ascendență în spațiul clasicității greco-latine constituie o evidență care nu mai are nevoie de nici o demonstrație. Dacă Dimitrie Paciurea, unul dintre primii sculptori români care a resimțit imposibilitatea coabitării unei arte realiste, de multe ori documentare, așa cum se regăsește sculptura în spațiul său originar, cu aspirația spirituală și cu vocația transcendenței din doctrina creștinismului oriental, rezolvă acestă problemă, aparent insurmontabilă, prin preluarea în tridimensional a bidimensionalului icoanei sau prin fuga în gigantism și în alegorie, dacă Brâncuși face pasul mai departe și se adîncește în arhaic sau se înalță pînă simte tactil lumina glacială și eternă a formei pure, Silvia Radu, mînată fatal de aceeași neliniște, găsește o a treia cale. Ea nu este interesată nici de epica lui Paciurea, de simbolismul său narativ și puțin livresc, după cum nu are în vedere nici deposedarea de materie și dobîndirea stării de levitație pe care Brâncuși le-a experimentat cu atîta strălucire. Lupta ei cu lumea denotativă, cu redundanțele materiei și cu inconvenientul gravitației se duce, de fapt, pe două fronturi: din punctul de vedere  al cadrului fizic și moral, aceasta se desfășoară în spațiul eclezial – a se vedea abundența iconografiei sacre, de la îngeri și pînă la formele asimilabile, în repertoriul său de imagini -,  iar, din punctul de vedere al viziunii formale și al codificării stilistice, interesul ei merge către modelele inocente ale copilăriei, ale începuturilor de civilizație și, în general, ale marilor momente fondatoare. Există, în aceste forme, la nivelul unor reprezentări ezitante, fără expresie particularizată și fără nici o finalitate proprie, semnele evidente ale unei mari devoțiuni față de modelul originar. Silvia Radu reușește astfel să identifice un spațiu expresiv în măsură să transmită atît o vibrație afectivă profundă și ingenuă, cît și să inducă sentimentul că respirația blîndă a transcendenței este consubstanțială formei și inseparabilă de existența ei imanentă. Iar această performanță rară este obținută fără a sacrifica, prin abuz de materie sau prin fugă excesivă, miracolul incarnării, dar și fără a cădea în iluzia că forța plăsmuirii și a fabulației poate mîntui lumea de pleonasmele substanței. Artista și-a găsit un orizont  optim de contemplație și de manifestare în acele momente în care nevoia de exprimare și de mărturisire este apanajaul exclusiv al conștiințelor pure, fie că acestea se regăsesc în lumea copilăriei individuale sau în aceea a umanității care n-a ajuns încă la gîndirea abstractă și la expresia noțională. În acest fel, criza profundă pe care tridimensionalul o trăiește permenent în spațiul cultural răsăritean si-a găsit o nouă rezolvare. Nevoia irepresibilă de a crea forme spațiale, de a transmite mesaje prin discursuri care implică o anumită organizare a materiei, se poate, pînă la urmă, împăca în mod firesc cu interdicția de a crea chipuri cioplite. Și asta nu prin subterfugii multiple sau prin manipularea abilă a diferitelor sofisme de limbaj, ci prin deposedarea chipului de aroganța propriei identități și de pretenția intrinsecă a substanței de a se comunica doar pe sine însăși. 

 Dincolo de fabulație și de interjecție, soluții deja experimentate la nivel maximal, Silvia Radu a găsit în viziunea populară și în devoțiunea simplă resursa cea mai eficientă a concilierii. Fără a renunța la figurativ, dar și fără a cădea în ego-ul sonor și arogant al acestuia, artista s-a întors către expresivitatea crudă, adică necoaptă, și, nu de puține ori, sălbatică, a icoanei populare, fie ea pe lemn sau pe sticlă. Dacă unii dintre îngerii săi expresioniști descind evident din reprezentările fruste ale unei lumi pentru care ordinea vizuală nu este o practică, ci doar componenta strictă a unei irepresibile nevoi interioare, Sf.Gheorghe pare a coborî direct din tiparul fragil și ingenuu al unei icoane pe sticlă de Nicula. 

Prin această stilistică ambiguă, în care frăgezimile materiei coabitează perfect cu vibrația spirituală și cu o pietate pură, nesistematizată încă prin subtilități teologice, în care chipul  este doar mărturia înaltă a creației și nicidecum semnul de vanitate al creaturii, Silvia Radu realizează una dintre cele mai interesante și mai profunde experiențe ale statuarului românesc. Iar Sf. Gheorghe rămîne, cel puțin pînă în acest moment, expresia maximă a celei de-a treia concilieri, după momentul Paciurea și Brâncuși, a formei clasico-renascentiste, antropocentrice și eroizante, cu spiritul contemplativ și introvertit, nonfigurativ și nondiscursiv, al unui Orient generic, dar și bizantin, în particular”, a scris Pavel Șușară.