Scandalul provocat de cei doi cercetători CNSAS, după declarațiile ofensatoare la adresa victimelor Experimentului Pitești, ajunge în instanță. Un supraviețuitor al torturilor al Experimentului Piteșt, George Cușa, anunță că îi va da în judecată pe Mădălin Hodor și Mihai Demetriade,  scrie Adevărul.

 „Probabil că se vrea discreditarea filmului «Între amar și chin» al lui Toma Enache. De altfel, eu i-am zis că este imposibil să faci un film despre «reeducarea» de la Pitești. Poate este o diversiune, dar eu îi dau în judecată pe cei care au făcut asemenea declarații”, susține cel care a cunoscut teroarea Experimentului Pitești.   

Despre Pitești George Cușa spune că „a dat morți, a dat tineri care s-au sinucis, alții au înnebunit, iar cei care au scăpat am rămas cu sechele. Cei care au apucat și-au vindecat rănile". Nu credea însă că, după 30 de ani de libertate, când s-au scos la lumină atâtea documente de arhivă despre Experimentul Pitești, oameni educați și citiți să-i acuze pe cei torturați de faptul că sunt „c..." cu ochi.

George Cușa avea 22 de ani când a fost arestat. A fost întemnițat la Jilava, a supraviețuit Fenomenului Pitești, a fost închis la Gherla, apoi la Aiud. A fost condamnat la 25 de ani de închisoare politică și a stat după gratii 11 ani și 3 luni, pentru uneltire împotriva regimului, fiind simpatizant al legionarilor.

Ceea ce l-a ținut în viață și i-a dat putere, în anii grei de închisoare politică, a fost credința. Când a intrat în temnițele comuniste, era bolnav de plămâni și suspect de leucemie. A supraviețuit bolii și tuturor încercărilor fizice și psihice, indiferent cât de crunte au fost.
 
La Aiud, George Cușa i-a întâlnit pe părintele Boghiu Sofian, părintele Nicolae Bordașiu și, o perioadă, a împărțit celula cu filosoful Petre Tuțea.

Potrivit Adevărul, a fost forțat să-și trădeze prietenii și colegii. A refuzat inițial și a fost bătut până și-a pierdut cunoștința. „La început nu mi-am dat seama că sunt în stare să te omoare dacă refuzi această reeducare. Inițial am spus că accept reeducarea, dar nu după metodele sovietice ale lui Anton Makarenko, pentru că acele metode vizau delicvenții de drept comun, lipsiți de orice crez. Nu m-au lăsat să termin ce aveam de spus, că au tăbărât pe mine și m-am trezit abia a doua zi. M-au bătut cu bastoane, scânduri și tot ce mai aveau pe-acolo. Am fost bătut groaznic", își amintește de tinerețea sa pierdută prin închisori. Când și-a revenit, a decis că doar Dumnezeu îi poate lua viața și a spus: „Da". „Am avut șansa mea și i-am turnat pe vreo 12 foști colegi care plecaseră în străinătate. În 1949, toți colegii ne-am întâlnit la Belle Arte și ne-am hotărât să fugim din țară. Au plecat 23 și am rămas doi. Așa cî m-am gândit să le spun asta pentru că oricum nu avea cum să le mai facă niciun rău. Altfel, ar fi trebuit să spun de rudele mele și de oamenii din Mihail Kogălniceanu, care erau în mișcarea e rezistență", dezvăluie el.