Dacă ne pierdem puterea de a admira, ma tem ca sîntem mîncați. Ma mai tem ca dacă omul nu începe să deprindă iar arta pierduta a admirației, ca un copil ce se mira cu gura căscată si ochii mari, in fata banalelor minuni ale vieții, sa învețe să aprecieze copios si absolut gratuit gesturi mici de bunătate, va rămîne pradă urii, invidiei, geloziei, ca o lighioană fără suflet, etern nemulțumită, mereu plină de pretenții si orgolii nemăsurate, mimind veșnic importanța de sine.

Cred ca de asta lumea a avut mereu nevoie de eroi mitologici, din illo tempore, încoace: ca sa se întoarcă, spre propria umanitatea, cu toată fața, prin simplul exercițiu al recunoștintei si admirației.

Și mai cred ca de aia e bun un Djokovic, pe ecranele noastre super pixelate si cu diagonala maxima: ca să ne aducă aminte tuturor ca noi toți mai avem mult pina departe si ca cine uita sa prețuiască buna-credință și sacrificiul de sine, uită de fapt să mai fie om.

*

Presupun că, dacă Inteligenta ar fi fost raspunsul, ar fi fost deja, demult, pace, în lume; dacă Frumusețea ar fi fost soluția, ar fi fost sublimă armonie, în toate zările; dacă Puterea ar fi putut risipi conflictele, am fi avut nespus de multă liniște, mai peste tot, pînă acum.

Deduc, deci, că de Iubire ar fi, totuși, nevoie, pentru ca Inteligența, Frumusețea și Puterea să nu stîrnească un mult prea previzibil al treilea război mondial.

*

Să ucizi încrederea în semeni, pe timp de pace, ca să culegi roadele, pe timp de război - fapta asta ar trebui trecută și ea la "crime împotriva umanității”.