ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Acum, la început de iulie, luna lui cuptor, cînd iarba-i mai seacă de atîta arșiță toropitoare, chiar și pe culmi, iar oile ce-o pasc dau lapte mai puțin, dar mai gras și tot atît de dulce, e a doua nedeie (1) de măsuratul oilor, în Ținutul Momîrlanilor. Mai exact, tărîmul ce se întinde de-a lungul și de-a latul Văii Jiului, înconjurat de munții Șurean, Parîng, Vîlcan și Retezat și udat cu milă multă de cele două Jiuri, Ardelean (de Est) și Românesc (de Vest) - o cetate fortificată natural, apărată din toate zările de stînci, de ape și de bunul Dumnezeu. 
De-i întrebi de unde le vine numele, ăi mai vechi și mai înțelepți dintre momîrlani, îți vor spune că de la Oamenii de Piatră, numiți și momîrle, ridicați pe Kogayon, muntele sfînt al dacilor, locul unde preoți zalmoxieni desfășurau ritualuri în rang celest, întru slava Atotputernicului. 
Redus la cifre seci, ce nu-i spun veneticului nimica, acest ținut ancestral ce respiră basme și prin ale cărui vene curg, clocotitor, legendele cele vii și pătimașe, numără azi 6 orașe, 6 masive muntose, 3 stațiuni și o singură vale - care n-a fost și nu va fi în veci a plîngerii. 3 și 6 și (prin justă adunare) 9 sînt, de altfel, cifrele magice cu care momîrlanii măsoară și spațiul, și timpul, și laptele alb al oilor, după un ritual al cărui sens îl mai afli doar în vorba puțină a bătrînilor locului ori pe buchea stearpă a cărților de demult, dacă tot te rod statornic, precum păcatele grele, #dece-ul și #cum-ul și #pentruce-ul vieții. 
 
GALERIE FOTO CU 50 DE FOTOGRAFII ÎN BAZA TEXTULUI 

Zbîlcitul, strunga și scorțarul

Sîmbătă, 2 iulie, la Stîna Mutu, din Straja, unul dintre cele aproape 40 de astfel de locașuri pastorale din Valea Jiului, s-a petrecut un fapt de neînțeles pentru orice orășean prins, pînă peste urechi, cu virusul cetit de OMS în cafea, cu pandemia nouă ce i s-a mai arătat lui Gates, în pixelii digitali, ori cu zeama de mătrăgună pe care a mai învîrtit-o cu coada măturoiului, în cazanul global, Schwab, la Davos. 
 
Mai exact s-au "măsurat oile", o expresie aparent inexactă, cîtă vreme nu chestiunile superficiale, ca lungimea, lățimea ori înălțimea corporală a animalelor, lăsate la pășunat, în devălmășie, pe plaiurile curate ale momîrlanilor, îi interesează pe băcionii din Straja. Nu! Ci cele de substanță, cum ar fi puterea fiecăreia de a mai da lapte gras și dulce, două luni mai tîrziu după prima măsurătoare, cînd condițiile de climă, care influențează lactația, sînt mult schimbate și nu în bine. 10 oi bune ori "breze" pot da lapte cît 15 mai proaste și asta știe orice momîrlan, cu cușma-ntreagă. Ca treaba să fie treabă, cinstea - cinste, iar vorba - vorbă, blănoasele se coboară, de pe plaiurile înalte, în stînă, și nu se măsoară decît după ce, cu o seară înainte, la vremea vecerniei (orele 18-19), au fost bine mulse, într-un ritual numit "zbîlcitul oilor", pentru ca ugerele să fie golite și de ultima picătură de lapte (zbîrcite, adică), iar, pînă a doua zi, la marea întrecere, nimeni să nu fure startul. 

Probabil, cel mai important moment din viața oierilor din Valea Jiului, "măsuratul oilor" e prilej de multiplă socoteală: e ziua cînd bacii și ciobanii își iau brînza cuvenită după întîiul măsurat, cel din mai, totodată ziua cînd fiece oaie e evaluată după cantitatea de lapte pe care o dă (și care devine etalon pentru restul zilelor, pînă de Sfîntă Mărie Mică, atunci cînd se coboară oile din stînă și în funcție de care se împarte brînza), dar și ziua în care proprietarii își arată mîndri, iar, priceperea în selecția berbecilor de prăsilă și a rasei mai mănoase: de lapte, de carne, de lînă. Pentru astfel de ocazie rară, pregătirile care se fac, se înțelege, sînt minuțioase, fastuoase, ritualice. Un preot urcă în stînă pentru a sfinți, înainte de muls, oile cu agheazmă mare, adică apa sfințită numai o dată-n an, de Sfînta Bobotează - deci nu de ici, de colo! 
 
Adunați în strunga lungă de vreo trei-patru metri și înaltă de doi, acoperită cu prăștilă (regionalism pentru șindrilă) ori scoarță de brad, ce se podește (pardosește, altfel spus) cu lemn subțire, să nu se noroiască nimeni, ciobanii  (adică proprietarii de oi, ce nu se confundă cu bacii, care-s vătafi peste stînă, simbriași și oile primite-n grijă) șed sub scorțar (scut împotriva ploilor, de-or fi - și au fost grozave, oho!, și acum două zile) și mulg oile. Fiecare pe ale sale, sub privirile curioase și agere ale suflării întregii comunități, urcate cu caii (mai nou, caii-putere din bolizi și ATV-uri) ori, deseori, pe jos. 
 
16 ciobani și peste 350 de oi numără Stîna Mutu, numită astfel după legenda băietanului blestemat de lupi să nu mai vorbească și să nu mai povestească ce-a văzut și a auzit, după ce i-a surprins, pe furiș, adunați la Soborul Necuratului. 
 
Regula dintîi spune că măsuratul oilor nu se face în zi de sărbătoare cu cruce roșie-n caldendar și nici în zilele de post de peste săptămîni. Miercurea și vinerea, adică. Regula de-a doua zice să citești semnele și să cunoști vremea, dinainte de a te apuca de orișice treabă. Așa că băcionii, cu muieri și prunci, s-au suit sîmbăta trecută pînă-n amiază, în stînă, să apuce să dea gata mulsul, "pînă n-a veni furtuna". Rînduiți în strungă, cu găleata (de vreo șapte-opt litri, făcută pe vremuri numai din lemn curat) întoarsă la început cu fundul în sus, arătînd, astfel, tuturor că e goală, ciobanii pornesc apoi a-și mulge oile, deodată. Întîi, își mulg oile stăpînii cu turma cea mai mare, lăsîndu-i pe cei cu oi mai puține la urmă, ca să apuce animalele să mai strîngă-n ugere niște lapte-n plus. Și cînd te aștepti mai puțin, cînd crezi că ai înțeles cum se cuvine obiceiul, că stăpînești terminologia, vin să te împiedici de ele cîteva, nu multe!, mistere profunde, ce nu-s de ochii și urechile barabelor, cum le zic momîrlanii veneticilor. 

3-6-9 sau ce au Nikola Tesla și dacii în comun? 

De cînd se știu, momîrlanii măsoară laptele cu cioiul, cepcelul (găleata), veadra (vadra) și cupa, vase cioplite toate-n lemn, pe vremuri, care merg (de unde-ai privi), crescător și descrescător, din șase-n șase. Deci, o cupă trebuie să aibă șase vedre. O vadră, șase găleți. Iar o găleată, șase cioiuri. Cu țancul ori haracul, un răboj de lemn lung, de-un metru, pe care sînt scrijelite unitățile mai sus pomenite, se calculează cu precizie de linguriță, laptele turnat apoi în ciubăr. Așa se știe, cu exactitate de ceas elvețian, cu cît a contribuit fiecare și cu cîtă brînză va pleca acasă, la vremea maturării. Acuma, cei care au studiat principiile măsuratului laptelui pentru pășunatul de obște, garantează cu capul că ele sînt identice cu cele ale măsuratului timpului, la vechii daci. Și te îndrumă spre bibliografie bogată, dacă te văd că ai gură (cască) să-ntrebi: 
 
"Este suficient să luăm în considerare două dintre traseele sanctuarului mare rotund de la Sarmisegetuza și anume triunghiul lui Pythagora, cu laturile de 15-12-10, și diametrul cercului interior al sanctuarului, pentru a ne da seama că unitatea de măsură utilizată în construcția sanctuarului este aceeași pentru lungime (spatiu - s.n) și pentru timp. Astfel, traseul triunghiului reprezintă în lungime 36 de unități de măsură, iar în timp, 36 de săptămîni. Același lucru este valabil și pentru diametrul cercului interior, care în lungime este egal cu 18 unități de măsură, iar în timp redă perioada de o jumătate de an, echivalentă cu 18 săptămîni. 
 
Caracteriasticile acestui sistem de măsurat, în care unitatea este aceeași pentru timp și pentru lungime (spațiu- s.n.) ne amintesc de sistemele de măsurat ale altor popoare antice, chiar dacă acestea se referă la suprafață sau volum. Astfel, diametrul cercului interior se prezintă ca fiind alcătuit din trei segmente. Fiecare segment este alcătuit din șase unități de măsură. Ideea reapare transpusă arhitectural în sanctuarul mic patrulater, alcătuit din 18 stîlpi. 
 
În ambele cazuri, unitatea de măsură (pentru diametru) și stîlp (pentru sanctuar) reprezintă o săptămînă. Un segment delimitat de praguri, respectiv un rînd din sanctuar, reprezintă o perioadă superioară de timp și anume a șasea parte din an: trei segmente, respectiv trei rînduri, corespund "perioadei de lumină" a anului, egală cu 18 săptămîni. Este de remarcat faptul că, în practicile vieții de păstorit, au fost întrebuințate sisteme de măsurat volumul - cantitatea de lapte - care nu diferă cu nimic de principiul sistemului de măsurat timpul și spațiul, principiu aplicat în sistemul arhitectural al sanctuarelor geto-dacice." (2)

Analogiile merg mai departe, însă, și sînt mai strinse și mai profunde, de atît: 

"Este surprinzător să constatăm că măsuratul laptelui în practica păstoritului din regiunea Hunedoara se identifică, în principiu, cu sistemul arhitectural al sanctuarului patrulater de la Costești, alcătuit din 36 de stîlpi, și, de asemenea, cu sistemul calendaristic al geto-dacilor, după care anul era împărțit în 36 de săptămîni. Comparînd aceste sisteme, observăm următoarele: 
- o mică găleată corespunde unui stîlp din sanctuarul  de la Costești, alcătuit din 36 de stîlpi, iar, în sistemul calendaristic, unei săptămîni; 
- șase găleți mici - o măsură
- șase stîlpi - un rînd
- șase săptămîni - perioadă superioară de timp, echivalentă cu a șasea parte din an, respectiv 60 de zile; 
- o cupă - șase măsuri
- santuarul patrulater - șase rînduri
- 1 an - șase perioade de 60 de zile.
Prin urmare, o cupă are 36 de găleți mici, sanctuarul are 36 de stîlpi, anul are 36 de săptămîni (36 X 10, săptămîna fiind de 10 zile, la daci)" (3). 

Totul, absolut totul se învîrte, deci, inevitabil, obsesiv, ritualic, în jurul acelorași numere. Nu numai de sute, ci de mii de ani, chiar. Ceea ce te duce cu gîndul la Nikola Tesla, care zicea: "Dacă ai cunoaște măreția lui 3,6 și 9, ai avea cheia Universului"... 

Timpul profan și timpul sacru

În vremea asta, într-un adăpost mic, de șindrile, se gătea mălai vîrtos, făcut din făină de porumb, turnată fără număr, fără număr, direct în ceaun, în mii de cocoloașe. Tocana de oaie s-a facut, ca de obicei, în căldare smălțuită, dar și în tuci, să fie sigur că-i destulă și ajunge să-i ospăteze și să-i sature pe toți. 
S-a băut toată ziua bere, direct din pet și sticle, dar, mai presus, țuică de prună curată. 
Mult după ce a apus soarele, pe muzică de floieră, s-au tot jucat bătute ori hore și s-au chiuit strigături (zise și minciuni): "Foaie verde, flori mărunte / Îmi duc mîndra sus, la munte / La oițe bălăioare / Să mă-ntrec la mulgătoare / Și la caș de frămîntat / Și la dulce sărutat / Că nu-i cașul prea de soi / De nu-i frămîntat în doi". 
Și, așa și numai așa, timpul profan a devenit iar sacru, regenerîndu-se...

(1) Nedeie - petrecere cîmpenească populară de origine pastorală, organizată, de obicei, cu prilejul unei sărăbători sau al unui hram. 
(2) Ioan Rodean, "Enigmele pietrelor de la Sarmizegetusa", Editura Albatros, București, 1984, pp 85-88
(3) Ioan Dan Bălan, "Măsuratul - tradiție milenară. Sisteme de măsurare geto-dacice", în Revista de etnografie, antropologie și folclor, nr. 1/2007, pag. 24-26
 
GALERIE FOTO CU 50 DE FOTOGRAFII:
MOMÎRLANII. Cei ce trăiesc în munți, cu fruntea lipită de stele. FOTO-REPORTAJ de OLIVIA STEER

Vezi galeria MOMÎRLANII. Cei ce trăiesc în munți, cu fruntea lipită de stele. FOTO-REPORTAJ de OLIVIA STEER