Astăzi se împlinesc 10 ani de la o mare pierdere suferită de literatura română și direcția românismului autentic: plecarea dintre noi a marelui poet național Adrian Păunescu. Iată-l în această fotografie-simbol, pe frontul din Transnistria, cu Grigore Vieru și Ion Aldea Teodorovici, ambii răpuși în urma unor accidente de mașină, așa cum se încercase să i se însceneze, cu ani în urmă, la Păltiniș, și lui Adrian Păunescu:
 

Născut la 20 iulie 1943, în comuna Copăceni, județul Bălți, Basarabia, cea mai mare parte a copilăriei și-a petrecut-o la Bârca, în județul Dolj și și-a făcut studii liceale la Craiova și la București. A urmat Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București, fiind bursier, pentru un an, al Universității din Iowa - Statele Unite ale Americii. "Adrian Păunescu este unul dintre ultimii mari clasici căruia am avut șansa să îi fim contemporani. Un mare român și un amfitrion al versului limbii și literaturii române în care s-a contopit cu harul înnăscut de-a lungul întregii sale vieți", scria Cosmin Țîntă pentru ActiveNews. Nu putem să nu începem acest material omagial, fără a reproduce un adevărat Imn al Basarabiei române, care, dacă România oficială ar fi fost a românilor, nu ar fi trebuit să lipsească din nici un manual al Literaturii Române. Iată-l:
 
 

Se urcă Basarabia pe Cruce
Și cuie pentru ea se pregătesc,
Și primăvara jertfe noi aduce,
Și plânge iarăși neamul românesc.

Noi n-avem niciun drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Și n-are țara dreptul să respire,
Și nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfârșit pământul,
Vin triburi, să ne ia pamânt și frați
Și-n fața lor abia rostim cuvântul
Și, prin tăcere, suntem vinovați.

Ce cale poate țara să apuce?
În tragica, neconvertită zi,
Se urcă Basarabia pe Cruce
Și nu știm Învierea când va fi.


Cei care îl acuză că a contribuit la proslăvirea regimului trecut, nu pot înțelege bătălia dusă în perioada românească a lui între direcția kominternistă, deposedată în parte de putere după plecarea trupelor Armatei Roșii și a consilierilor sovietici KGB din România, și cea națională, la care s-a pliat și i-a fost vector, ca patriot, Adrian Păunescu. La Cenaclul Flacăra, un fenomen cultural care a lansat unii dintre cei mai cunoscuți muzicieni ai zilelor noastre, nu era uitată rugăciunea sau cântecul cu valoare creștină. Cine nu se emoționează la poemul cântat "Rugă pentru părinți" înseamnă că este atrofiat sufletește. Cenaclul se deschidea de asemenea cu o invocare a rugăciunii: "Dacă sufletul tău înțelege/ De la rock pân’ la imnuri și rugi/ Te salut, tineret în adidași/ Te salut, generație-n blugi" - versuri tot ale lui Păunescu.

Pe scena Cenaclului, ne amintesc prietenii de la Universitatea Craiova, s-au lansat ori și-au consolidat cariera artiști ca Tudor Gheorghe, Vali Sterian, Tatiana Stepa, Dumitru Fărcașu, Nicu Alifantis, Grigore Leșe, Marcela Saftiuc, Gil Ioniță, Anda Călugăreanu, Dorin Liviu Zaharia, Mircea Florian, Ion Zubașcu, Valeriu Penișoară, Alexandru Zărnescu, Horia Stoicanu, Gil Dobrică, Maria Nagy, Gheorghe Gheorghiu, Maria Dragomiroiu, Emilian Onciu, Octavian Bud, Nica Zaharia, Ioan Gyuri Pascu, Angelica Stoican, Mădălina Manole, Părintele Doru Gheaja… Trupe rock: Phoenix, Iris, Voltaj, Holograf, Sfinx, Mondial, Pro Musica, Metropol, Krypton, Celelalte cuvinte, Roșu și Negru, Curtea Veche 43, Catena… Grupuri folk: Partaj (Tatiana Stepa, Magda Puskas), Flacăra Folk 73, Canon, Folk T… Coruri: Madrigal, Song, Preludiu, Voces Primavera, Doina al Armatei, Rapsodia Română, Finteușu Mare, Bocsig, Hideaga… Umoriști: Divertis, Mesaj, Reflex Flacăra… La Cenaclu, au fost prezenți mari scriitori, actori, regizori: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Florian Pittiș, Amza Pellea, Radu Beligan, Florin Piersic, Ștefan Iordache, Mihail Stan, Horațiu Mălăele, Florin Zamfirescu, Leopoldina Bălănuță, Virgil Ogășanu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Valeria Seciu, Irina Petrescu, Ion Besoiu, Octavian Cotescu, Mitică Popescu, Silvia Popovici, Ilinca Tomoroveanu, Rodica Mandache, Adam Erzsebet, Rozina Cambos, Mircea Diaconu, Gelu Colceag, Ion Marinescu, George Mihăiță, Cornel Diaconu, Dumitru Moroșanu… Mari sportivi: Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Nicolae Dobrin, Mircea Lucescu, Ilie Balaci, Ion Țiriac, Virginia Ruzici, Margareta Mureșan, echipele de fotbal Universitatea Craiova, Rapid, Poli Timișoara. Au fost cu toții comuniști și trebuie aruncați la gunoi? Bineînțeles că nu.
 

Dincolo de acest fenomen cultural, valoarea lui Adrian Păunescu nu poate fi judecată și știrbită prin prisma orientării lui politice, oricare ar fi fost ea. Un scriitor de valoare nu poate fi interzis în numele corectitudinii politice nici pentru că a fost de stânga, nici pentru că a fost de dreapta, cum se practică azi, ca pe vremea bolșevismului, cu marea pleiadă de genii interbelice, ca Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic și Radu Gyr, ca să dăm doar câteva exemple. De altfel, Istoria îi va face, cu siguranță, dreptate. Peste 100 de ani, nimeni nu va mai ști de ploșnițele tuturor regimurilor, ca Tismăneanu, Patapievici, Cărtărescu, Liiceanu și proletcultiștii neokominterniști ai lui Brucan din fundul curții de la GDS, în schimb Adrian Păunescu va rămâne ceea ce este: un mare poet național străluminător al românismului și peste veacuri.
 
"Nici nu trecuse poetul de vama dintâi, când procurorii furtunii se și adunaseră ca să tune ei, nefericiții amăgitori, contra celui ce oricum ieșise de sub orice judecată pământească. Ce nebunie să crezi că tocmai clipa aceasta a trecerii este clipa dată ție ca să judeci un suflet, să te închipui tu judecător de suflete și procuror al umanității! Doamne, ce nebunie și câtă deșertăciune! Dar cine ești tu și cu ce autoritate judeci? Ce fel de război este acesta?", scria profesorul Ilie Bădescu despre "această ramură stranie de hominide" amintite mai sus.

Pus cu adevărat la index de regimul comunist în 1985, prin intervenția directă a Elenei Ceaușescu și la presiunile așa numitei de către specialiștii în informații Lojă de la Comana, a grupului de intelectuali anti-naționali care levitau în jurul membrului de marcă al CC al PCR și nod al rețelei sovietice și neokominterniste, nomenklaturistul Gogu Rădulescu, Adrian Păunescu avea să se regăsească adeseori în preajma filosofului creștin Constantin Noica, la Păltiniș. Fiul lui, Andrei Păunescu, povestește cu lux de amănunte cum în timpul unei astfel de vizite, la Păltiniș, unde se afla retras și ținut sub urmărire Constantin Noica, în 1986, a avut loc o tentativă de eliminare a marelui poet. Documentele întocmite de Securitate în acea perioadă, studiate de autorul acestor rânduri, arată că Adrian Păunescu era considerat un pericol pentru regim și chiar suspectat de a fi recrutat de american în timpul bursei pe care a avut-o în Statele Unite, la invitația Universității Iowa, în 1970, perioadă în care i-a luat și primul interviu acordat de Mircea Eliade, la Chicago, presei din țară.

A fost acuzat în mod barbar că nu a publicat interviul în forma sa integrală fără ca nici un critic al lui să aibă bunul simț să comenteze pe margine dificultății cu care s-a înfățișat Adrian Păunescu din partea cenzorilor comuniști în publicarea lui chiar și așa cum a apărut. O babă comunistă se plângea că i-a fost cenzurat un motan dintr-o cărticică insipidă iar unui tânăr de 28 de ani, cât avea Păunescu atunci când l-a intervievat pe Eliade, i se reproșează că l-a cenzurat pe istoricul religiilor în România comunistă, pentru că dintr-un interviu de 50 de pagini i s-au eliminat câteva pasaje. Cam câte putea să facă poetul-jurnalist la vârsta de 28 de ani?
 
Apoi, este indiscutabil faptul că valoarea celor publicate în condițiile cunoscute depășește fragmentele nepublicate, regretabil, care priveau, în mod special, un filosof care chiar astăzi, în "România liberă", este interzis prin omisiune: Nae Ionescu, un far al intelectualității interbelice, în mare parte legionare. Am vrea să-i vedem ca cei care îl critică cu vehemență pe Adrian Păunescu îl publică cu aceeași fervoare pe Nae Ionescu. Realitatea este însă că tocmai cei care l-au înfierat pe Păunescu pentru cenzurarea interviului cu Eliade făceau parte din tagma celor care au dispus cenzurarea lui, recte Loja de la Comana.
 
O amintește chiar poetul, într-un interviu publicat în 1997, în care afirmă că cenzorul-șef Dumitru Popescu și Gogu Rădulescu au dispus cenzurarea filosofului. „Uite ce este. Toți cei din conducerea partidului, care îl atacă pe Mircea Eliade, spun că a fost cu legionarii.”, îl reproduce Păunescu pe Popescu. În același interviu Păunescu reiterează faptul că Eliade a susținut că Ceaușescu merita Premiul Nobel pentru Pace subliniind că interviul a fost realizat la numai un an și jumătate după Primăvara de la Praga, când președintele României s-a împotrivit agresiunii URSS din Cehoslovacia. "Când eu am devenit mai puternic și am putut impune, am impus. Așa a apărut și partea tăiată inițial din interviu.", spune poetul. Este vorba de volumul "Sub semnul întrebării”, apărut în 1979 la Editura Cartea Românească (ediția a II-a).
 
Asta nu se mai amintește nicăieri - că în plin regim comunist Păunescu a reușit să-l publice pe Eliade omagiindu-l pe Nae Ionescu. "Nu știți cât m-am luptat cu Marin Preda, care era directorul editurii și nu era un om de risc. „Monșer, ne belesc ăștia, rămân copiii flămânzi, ce tot umbli mata, lasă-l pe Eliade!”, mi-a zis. Mai ales că Marin Preda era un om autentic de stânga și-l enerva că Eliade vorbește așa despre Nae Ionescu. L-am convins. Dar astea sunt probleme care trebuie discutate istoric. Nu să spui: i-ai tăiat lui Eliade din interviu! Mai arătați-mi unul care a făcut asta! Pentru că au fost și alți scriitori români în America. S-au ferit să se ducă la Eliade, la Chicago. Mie nu mi-a fost frică de nimic. Pentru că eu ceea ce am făcut am făcut din credință absolută. Cu Cioran nu m-am întâlnit, pentru că nu am vrut să mă întâlnesc! M-a jignit îngrozitor toată discuția, că nu mai vorbea românește. M-a durut.", spunea poetul. Redăm în baza acestui material extrase din interviul Eliade - Păunescu.

Amintit în această perioadă cu poezia premonitoare și cutremurătoare „Miroase-a carantină peste veac”, dincolo de toate, Adrian Păunescu, prieten cu Nichita Stănescu și Ioan Alexandru, a fost și un mare poet creștin. Evocarea Preasfințitului episcop vicar patriarhal Varlaam la înmormântarea poetului, rămâne de referință, astfel că o publicăm integral mai jos, adresând familiei Poetului omagiile noastre.
 
"Dă-mi, Doamne, viață, încă niște ani / Și țării mele minima dreptate!” sunt ultimele versuri cunoscute scrise de poet pe patul de spital. Dumnezeu să-l ierte!
 
Mărturii despre credința și omenia lui Adrian Păunescu
 


"Eu sunt Învierea și Viața. Oricine va crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac". (Ioan 11, 24-25)

Îndurerată familie,

Distinsă și întristată adunare,


Am săvârșit slujba prohodirii poetului Adrian Păunescu. În lumina rugăciunilor și cântărilor pe care tocmai le-am ascultat și a lecturilor biblice la care am luat aminte, trăim un sentiment de mare nădejde cu privire la destinul sufletului său, chemat să dea seamă în fața lui Dumnezeu pentru cele săvârșite în viață.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieții, ne încredințează în mai multe rânduri de faptul că cei care cred în El sunt chemați la moștenirea vieții veșnice: "Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață" (Ioan 5, 24); "Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (Ioan 6, 40). "Eu sunt Învierea și Viața. Oricine va crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac" (Ioan 11, 24-25).

Iar nădejdea pe care o trăim acum și la care ne-a chemat Sfântul Apostol Pavel izvorăște din mărturisirile pe care le-a făcut adeseori poetul cu privire la credința sa creștină.

Deși o persoană publică extrem de puternică, poetul a tăinuit cu multă discreție prieteniile sale cu oamenii Bisericii, gesturile sale de sprijinire a lucrării Bisericii și credința sa creștină ortodoxă puternică, păstrând toate acestea în cămara comorilor sufletului său.

În poemul "În veci, ortodocși", poetul mărturisește credința sa, împărtășită încă din copilărie, deși aceasta s-a petrecut în vremuri extrem de neprielnice credinței:

"De mic, sunt ortodox, ca toți ai mei,

Aceasta e credința mea creștină,

Am învățat cu tălpile să calc,

Cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înțeles că sunt dator

să nu cedez cumva vreunei noxe,

ci să rămân, cu neamul meu cu tot,

fidel pe veci credinței ortodoxe".


(În veci, ortodocși, strofele 1-2, în Cuvânt și suflet, Iași, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5).

Din vremea când "nu eram mai nalt decât un metru", poetul își amintește atmosfera creștină în care a fost crescut:

"Atunci când credincioasa mea bunică,

Ieșind încet din blânda ei icoană,

Mă trimitea, cu șoapta ei cea mică,

Să duc colaci și mere de pomană".


(Mărul de Sân Petru, în vol. Locuri

comune
, 1986).

Fidelitatea strămoșilor și părinților săi față de credința ortodoxă o mărturisește în versurile:

"Ai mei puteau muri și n-ar fi dat

Credința lor pe nici un fel de bunuri,

Nici dacă ar fi fost crucificați,

Nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunuri".


(În veci, ortodocși, strofa 3, în Cuvânt și suflet, Iași, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5).

Deși regimul l-a obligat la compromisuri, iar gloria literară și artistică din vremea Cenaclului "Flacăra" părea să-l depărteze de Dumnezeu, poetul și-a păstrat moștenirea spirituală:

"În anii dogmei, mi-am păstrat și eu

în fiece istorică furtună,

credința-n Dumnezeu, cum mi l-a dat

prin toți ai mei, Biserica străbună.

Și m-am opus căderii în neant

și celor care dărâmau altare

și clopote-n Ardeal am construit

și calendare pentru fiecare.

Și "Noul Testament de la Bălgrad"

eu l-am crezut aducător de leacuri

și m-am zbătut ca să apară iar,

La Alba, după-aproape patru veacuri".


(În veci, ortodocși, strofele 4-6, în Cuvânt și suflet, Iași, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5)

În anii comunismului ateu, asemeni omului din Evanghelie care a strigat către Domnul "Cred Doamne! Ajută necredinței mele" (Marcu 9, 24), poetul s-a zbătut între ispitele veacului și nostalgia Paradisului.

Deplângând vremurile în care a trebuit să trăiască:

"Lemne-n sobă nu mai sunt,

pâinea-n casă e puțină,

timpul nostru e păgân,

nimeni nimănui se-nchină",


(poezia Un bătrân, strofa 9, în vol. Poezii cenzurate, 1990, p. 689),

sau:

"Plâng a secetă Carpații

Marea plânge dor de munți,

Nu mai sunt la noi botezuri,

Nu mai sunt în țară nunți",


(Colind fără Moș Crăciun),

Adrian Păunescu, în Ajunul Crăciunului anului 1987, mărturisește nevoia imperioasă de spiritualitate:

"Poate nici n-a fost o vreme

Ca aceasta, de-nsetată

De colinde pentru suflet

Ca de-o unică răsplată".


(Colindul colindelor, strofa 5, în Contemporanul, nr. 1 (2146), 1 ianuarie 1988, p. 14).

Plin de speranță și oarecum profet - ca orice poet de geniu -, Adrian Păunescu, dintre tenebrele anului 1987, întrezărește zorii libertății (credinței):

"Dar ne vom întoarce mâine

Cu știința și lumina

Să ne căutăm întreagă

Și curată rădăcina.

Cum și astăzi ne întoarcem

Și pe prunci îi vom deprinde

Să nu uite niciodată,

Oameni, țară și colinde".


(Colindul colindelor, strofa 8-9, în Contemporanul, nr. 1 (2146), 1 ianuarie 1988, p. 14).

L-au salvat de la neantizare și necredință legăturile trainice și prieteniile nezdruncinate cu mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, cum au fost mitropoliții Antonie Plămădeală al Ardealului și Nestor Vornicescu al Olteniei, străluciți cărturari ca și el, născuți ca și poetul, dincolo de Prut.

Este cunoscută prietenia caldă pe care a purtat-o episcopului Emilian Birdaș al Alba Iuliei și apoi al Caransebeșului, pe care l-a ajutat să reînnoiască Mănăstirea Râmeț - unde poetul și familia lui au devenit ctitori, să zidească biserici, să tipărească pentru credincioși calendare de perete, calendare care - din pricina cenzurii și a politicii Departamentului Cultelor - erau întotdeauna insuficiente, și mai ales să reediteze, în 1988, celebrul "Noul Testament de la Bălgrad" al mitropolitului Simeon Ștefan, tipărit pentru întâia oară la 1648.

A avut printre prieteni mulți stareți de mănăstiri, preoți și diaconi, pe unii - așa cum este părintele Doru Ghiaja, prezent astăzi aici, promovându-i în Cenaclul "Flacăra".

În lungile și numeroasele sale turnee și călătorii prin țară, poetul a cunoscut viața parohiilor și a mănăstirilor, cu unele dintre ele înnodând legături de o viață: Putna, Râmeț, Rohia etc.

La Mănăstirea Râmeț, care poartă amintirea Sfântului Ierarh Ghelasie din sec. al XIV-lea, poetul a înțeles menirea unei mănăstiri, aceea de laborator al sfințeniei și izvor al păcii. Într-o scrisoare a poetului de prin anii '80, expusă într-o vitrină a muzeului mănăstirii și copiată de mulți studenți iubitori de poezie, citim:

"Rămâi aici să-ți fie imn furtuna

Să mai ridici spre calendar vreun sfânt,

Cu cerul și cu țara una

Cu toaca ta, faci pace pe pământ".


(Râmeț, strofa 3, în revista Flacăra).

Admirând munca, ascultarea și devotamentul călugărițelor, poetul continuă:

"Măicuțele îți sunt așa fragile

Că parcă nici nu pot căra un pai,

Dar ele, cele triste și umile,

Pavează drumul lumii către Rai.

Grădina și-o muncesc și fac covoare

Trudesc, tăcut, parcă de mii de ani,

Fac ziduri și mai poate fiecare

Să dea, la casa mănăstirii, bani.

Ce exercițiu de putere blândă,

De ce-i în stare omul pe pământ

Când grea nu-i pare orișice osândă

Și e prin trudă și credință sfânt".


(Râmeț, strofele 4-6, în revista Flacăra).

Poemul se încheie cu mărturisirea zbuciumului sufletesc al poetului, zbucium pricinuit de impusa duplicitate: a poetului obligat să trăiască și să creeze sub un regim ateist și a omului cu o profundă vocație spirituală:

"Dar viața mea modernă și pe fugă,

Ateul meu și zbuciumat destin

De mult m-au dezvățat de orice rugă,

Dar la Râmeț veni-voi să mă-nchin.

Aici voi reînvăța să fiu cucernic

În acest mic pământ măreț

Ca să mă rog să fii mereu puternic

Poporul meu de daci și de Râmeț".


(Râmeț, strofele 9-10, în revista Flacăra)

Ajuns la Mănăstirea Parva, în august 1988, poetul a cunoscut și lumea monahilor de aici, eternizându-i în poezia Calendarul bunicilor, din care citez:

"Ei știu că (lumea)-i bolnavă

Și că-i vinovată ca fierul,

Dar pustnicii apără lumea

Că ei țin pământul și cerul.

. . . . . . . . . . .

Ei scot busuiocul din piatră,

Prin lacrimi rostesc tragedia

Și iartă păcatele noastre

În ziua de Sfânta Maria.

. . . . . . . . . . .

Dar preoții noștri în șoapte

Lucrează cu soarele, iată-l

Și fiecare arbor devine

O mână-ndreptată spre Tatăl.

. . . . . . . . . . .

Privește-i, sunt însăși natura

Cea plină și gata de toate,

Ei, preoții marelui munte,

În tragica lor bunătate".


(Calendarul bunicilor, strofele 3, 6, 8 și 15, în volumul: Sînt un om liber, 1989, pp. 445-447).

Pelerin adeseori și la Mănăstirea Rohia, poetul închină în același an, 1988, prietenului său, monahul Nicolae, admirabile versuri, din care amintim:

"La Rohia-n munte, Steinhardt Nicolae,

zilnic se-ndoiește, pururi nu se-ndoaie,

geniul lui dezbracă tainele de haine

ca să dovedească prețul Marii Taine.


. . . . . . . . . . . . . . . . .

Lăudat de-a pururi numele lui fie-i

în altarul tragic al Ortodoxiei,

a-nțeles cultura, a uitat trufia

s-a legat cu cerul frate la Rohia".


(Frate cu cerul, strofele 1, 6, în vol. Sînt un om liber, 1989, pp. 496-497).

Ajuns la maturitatea intelectuală, artistică și patriotică deplină, poetul, în versuri testamentare ferme, ne spune:

"E clipa când mă simt dator să spun

că nu ne poate frânge vijelia,

că nu sunt bunuri pe acest pământ,

ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni

sau altceva, conform unei rețete,

noi suntem ortodocși definitiv,

oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.


. . . . . . . . . . . . . . . .

Noi suntem pe vecie ortodocși,

cu leagăne, cu vieți și cu morminte".


(În veci, ortodocși, strofele 10-11, 14, în Cuvânt și suflet, Iași, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5).

Numind, asemenea Luceafărului de la Ipotești, mamă Biserica de două ori milenară a Neamului, poetul Adrian Păunescu se adresează celor care, din anumite frustrări, privesc cu prea multă admirație spre alte zări unde creștinii sunt mai prosperi:

"Că nu ne poate nimeni mitui

s-o părăsim pe mama în etate,

din tragicul motiv, că, pe pământ,

există alte mame mai bogate".


(În veci, ortodocși, strofa 15, în Cuvânt și suflet, Iași, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5).

În Colindul colindelor, scăpat Cenzurii anului 1988, poetul mărturisește credința sa în dumnezeirea Pruncului născut în ieslea Betleemului, întrupat pentru mântuirea lumii:

"Dar colinda din colinde

N-are roluri, n-are mască,

Și pe ea tot omul lumii

E chemat să o cunoască.

În colindă Cel puternic

Și cel Sfânt are Cuvântul,

Ce unește într-o noapte,

Omul, cerul și pământul.

Colindați de drag de oameni

Colindați de drag de țară,

Că în noaptea asta nimeni

N-are voie să mai moară.

. . . . . . . . . . . .

Ca-ntr-o stampă din strătimpuri

Pe la geamuri sunt copiii,

Și ies oamenii la ceruri

Cu toți morții și toți viii.

Și în sufletul prielnic

Pentru fapte osebite

Clopoțeii pun ninsoare

Cerul, florile-și trimite.

Și-i colindul semn heraldic,

Și-i cultură în mișcare,

Că prin el deschidem firea

Și că sufletul nu moare".

(Colindul colindelor, strofele 11-13, 18-20, în Contemporanul, nr. 1 (2146), 1 ianuarie 1988, p. 14).

Îndurerată familie,

Întristată adunare,


Luminați și încurajați de credința puternică a poetului Adrian Păunescu în Dumnezeu, în viața veșnică, în nemurirea sufletului, în comuniunea viilor și morților în divinitatea Celui întrupat în Betleem pentru răscumpărarea fiecăruia dintre noi, ne despărțim de poet cu nădejdea izvorâtă din promisiunea vieții veșnice făcută de Mântuitorul Iisus Hristos celor care cred în El și-n Cel care L-a trimis în lume.

Ne exprimăm, totodată, recunoștința pentru ceea ce poetul a făcut pentru Biserica noastră. Este cunoscut curajul cu care domnia sa a protestat față de demolarea unor biserici din Capitală și a implorat conducerea comunistă a țării, folosind influența și relațiile sale, pentru salvarea altarelor străbune. Îl avem alături pe părintele Doru Ghiaja de la Alba Iulia, fost consilier eparhial, care își amintește de intervenția reușită a poetului pentru salvarea bisericii din centrul orașului Miercurea Ciuc.

Este prezent, de asemenea, preotul paroh de la Catedrala din Târgu Mureș, unde poetul a poposit de peste 20 de ori împreună cu Cenaclul său "Totuși iubirea", și care a fost găzduit în București adesea de poet, care, pe lângă donațiile personale, l-a ajutat să obțină și alte fonduri pentru ridicarea acestei Catedrale.

S-a pomenit deja lucrarea sa de sprijinire a Bisericii din Ardeal, prin zidirea de biserici, prin publicarea de calendare sau cărți bisericești, prin cultivarea simțământului național și a valorilor strămoșești.

Nu putem uita numeroasele intervenții ale poetului în favoarea oamenilor obișnuiți, împovărați de greutățile vieții, care au obținut cu ajutorul lui jinduitele butelii de aragaz, apartamente, slujbe acolo unde se găseau familiile acestora într-o vreme în care detașarea reprezenta normalitatea.

De asemenea, a ajutat o mulțime de oameni bolnavi să ajungă la medici prestigioși, să primească tratamente adecvate, cu anevoie de obținut, să fie examinați și diagnosticați în spitale unde nu puteau ajunge decât privilegiații vremurilor de atunci.

Toate aceste fapte bune și toți acești oameni care s-au bucurat de generozitatea și omenia poetului sunt astăzi avocați care depun mărturie înaintea lui Dumnezeu în favoarea lui și se roagă ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos, biruitorul morții și al iadului, în iubirea Lui de oameni, să treacă cu vederea greșelile și păcatele pe care, ca un om, le-a săvârșit în această viață, să-i răsplătească multele-i fapte bune, dragostea pentru Biserică, atașamentul său nedezmințit față de Neamul românesc și valorile lui eterne pe care le-a slujit cu dorința de a le lăsa moștenire generațiilor viitoare.

"Prea scurtă e viața,

S-a dus dimineața.

Copii, țineți minte,

Noi trecem prin moarte,

Voi dați mai departe

Colinde, colinde".


(Colinde, colinde, strofa 5, în volumul: Sînt un om liber, București, 1989, p. 479).

Dumnezeu să-l ierte. Pomenirea lui din neam în neam! 
 
 
PS Varlaam,

10 Noiembrie 2010 / Ziarul Lumina

 

Interviu cu Mircea Eliade: "Eu cred în viitorul culturii românești..."

 

 

În 1979, la Editura Cartea Românească apărea cea de-a doua ediție, adăugită, a volumului de interviuri "Sub semnul întrebării" publicat de scriitorul Adrian Păunescu. O călătorie prin lumi minunate, populate cu oameni minunați, de care astăzi ne e dor și ale căror cuvinte trăiesc astăzi cu aceeași forță, deschizând căi nenumărate spre poveștile pe care ei au știut să le spună mai bine ca nimeni alții. La 29 ianuarie 1971, Adrian Păunescu îl întâlnea la Chicago pe Mircea Eliade... Redăm pasaje importante din interviul pe care marele istoric al religiilor i l-a acordat poetului Adrian Păunescu.

Adrian Păunescu: Vă întreb, dle Mircea Eliade, ce s-a întâmplat în cei 30 de ani de când ați plecat din țară. Știți probabil că în acest timp în țară s-au petrecut multe, ca, de exemplu, nașterea generației mele. Noi am fost născuți după plecarea dumneavoastră și faptul, mai mult decât simpla pronunțare a cifrei 30, arată că, totuși, e un timp lung, dureros, de când ați părăsit România. Să începem discuția noastră, dle Mircea Eliade, cu sentimentul că lipsiți de foarte mult timp din țară.

Mircea Eliade: Da. În acest an, în martie, sunt 31 de ani. Am fost trimis consilier cultural la Londra, după aceea am fost trimis la Lisabona. După război am fost invitat să țin cursuri la Sorbona, la Paris, și atunci am rămas. Ce-am făcut? Evident, simțind de la un moment dat că n-am să mai pot publica în românește, m-am concentrat asupra operei, să spunem, de istoria religiilor și filosofia culturii, și atunci, ținând acele cursuri la Sorbona, am început să scriu, izbutind să termin cărți începute în țară. E inutil să intrăm în detalii bibliografice, ar fi cu toate cam 15 volume de știință sau filozofie, iar de vreo 10-15 ani încoace am scris și literatură, și asta ar mai fi 5-6 volume, în afara cărților pe care încă nu le-am publicat.

Din 1932 până în 1940, cât am stat în țară, eu am publicat destul de multe cărți de literatură și destul de puține cărți de istoria și filozofia religiilor, așa că după 1945, publicând mai multe cărți de știință decât de literatură, activitatea mea părea oarecum schimbată. În țară mă dedicam literaturii din mai multe motive, întâi că îmi plăcea foarte mult, al doilea, eram sărac și trebuia să plătesc de patru ori pe an chiria (uneori publicam 4 volume pe an chiar pentru asta).
Deși țineam cursuri la Universitate, neglijam prin activitatea mea literară istoria religiilor, istoria și filosofia culturii, pe care le-am putut cultiva aproape cu exclusivitate timp de 10-12 ani în străinătate. După 1948, au apărut, cum spuneam, vreo 15 volume de istoria religiilor și a culturii. Totuși, n-am neglijat literatura, pentru că am scris romanul pe care-l consider capodopera mea, "Noaptea de sânziene", și pe urmă am scris un număr de nuvele, unele dintre ele destul de lungi.

Absența dvs. din România este mai bătrână decât mine. Eu am 28 de ani și dvs. lipsiți de 31 de ani. Deci ăsta este ultimul dintre lucrurile pentru care eu, ca tânăr scriitor român, trebuie să respect absența dvs.: este mai bătrână decât mine! Primul motiv este că în absolut toate operele dvs. un motiv românesc sau altul revine. Am vorbit la un moment dat cu un american despre dvs. și era intrigat de faptul că dvs. integrați în ordinea universală mituri românești. Fără nici un efort special de scuză, ca să zic așa, nici unul dintre aceste mituri nu pare străin în contextul în care îl introduceți dvs. Nu este un efort special pentru nimeni să observe, citindu-vă, că România aparține universului. Înainte de 1940, v-a interesat integrarea spiritualității românești în ordine universală? Nu este acesta efectul domiciliului dvs., ca să zic așa, în univers?

Cred că asta a fost o obsesie nu numai a mea, dar a generației mele. Comarnescu, Sebastian, Dan Botta și alții... Voiam toți să ne integrăm universului fără a avea aerul că încercăm să facem "propagandă culturală"...

... Și că-i o favoare a universului acceptarea culturii române.

Capitolul din "De la Zalmoxis la Gingis-Kan" despre Meșterul Manole este un rezumat al cărții "Comentarii la legenda Meșterului Manole", care a fost publicată în țară în 1943, dar care, și ea, la rândul ei, nu e decât o realizare a dorinței mele de prin 1930 de a aplica metoda istoriei religiilor universale în interpretarea miturilor noastre etnice. Cum să spun? Greșeala care mi se părea că o făceau "tradiționaliștii" (în sensul bun al cuvântului) Blaga, Vasile Voiculescu, Pârvan, și anume: greșeala de a izola oarecum geniul nostru etnic și a apune că e un lucru unic, care nu trebuie comparat cu geniul altor popoare, m-a îndemnat să precizez lucrurile. Nu era vorba numai despre a compara miturile și credințele noastre folclorice cu ale vecinilor noștri - bunăoară, de a compara balada Meșterului Manole cu versiunile balcanice și a arăta, cum s-a arătat demult, superioritatea artistică, perfecțiunea poetică a baladei noastre. Miturile și credințele noastre folclorice trebuiau, de asemenea, integrate în universalitate și introduse într-o serie mai mare de valori. Mă gândesc că lucrurile seamănă cu situația în care, bunăoară, când se vorbește despre tragicii greci, faci în mod necesar aluzie la ce a fost în Mesopotamia sau în India și numai astfel poți înțelege grandoarea tragicilor greci. Tot astfel și cu aceste credințe și creații etnice românești. Ele trebuiesc introduse într-o mare serie comparativă, căci numai astfel își revelează mesajul și valoarea lor universală.

Este acesta și singurul mod de a potența aceste valori, am impresia.


E adevărat. Cazul culturii românești este extrem de interesant, mai ales pentru viitorul acestei culturi. Eu cred în viitorul culturii românești mai mult decât cred în viitorul culturii europene. În ce sens? Noi ne aflăm realmente la mijloc, între două mari culturi, Occidentul și Orientul, noi putem înălța un fel de pod, putem înlesni comunicarea valorilor din Orient în Occident și viceversa. Și asta nu numai pentru că suntem unde suntem ­ în Orient și, totuși, în Occident -, dar pentru că suntem una dintre puținele culturi europene care am păstrat încă vii anumite izvoare ale culturii populare și, deci, arhaice. Așa se întâmplă în cultura asiatică, unde sursele sunt încă vii la nivelul folcloric. Dar noi avem și cultura noastră modernă. Noi, deci, putem avea un dialog mai rodnic cu orientalii pentru că oarecum avem aceeași structură (această cultură arhaică populară). Acolo unde există o cultură de acest fel, rădăcinile merg foarte în adânc. Acolo, în adânc, la rădăcinile culturii, noi ne întâlnim cu China, cu India, cu Indochina, cu Oceania. Franța, Germania, Suedia nu mai au asta, au numai cultura modernă și doar urme de cultură sătească. Așa că, așa cum suntem așezați și în felul cum a crescut istoria țării noastre, văd anumite posibilități în viitor pe care numai noi le avem. Zic noi, nu numai noi, românii, ci noi, cei din Est. Probabil că, totuși, noi, românii, avem cele mai multe șanse, pentru că suntem legați în adânc și de romanitate, și de cultura occidentală în genere.

Nimic fără sacrificiu

Între "Miorița" și "Meșterul Manole", cărei balade îi acordați întâietatea spirituală? Care dintre ele este mai mult a noastră?

"Miorița" - ca baladă ­ este capodopera literară numai la noi, la români. Sunt foarte fericit că asemenea mituri interesează azi pe cititorul din Occident. Însă, pe de altă parte, nu cred că trebuie să le considerăm modele și să facem o întreagă literatură și eseistică în legătură cu aceste mituri. Nu-i așa, suntem foarte mândri că aceste mituri au fost, că fac parte din conștiința noastră, s-au realizat la noi și cred că și exprimă ceva din destinul nostru...

Care mai mult?

În ceea ce privește destinul, amândouă, pentru că, ne spune "Meșterul Manole", e de neînchipuit că ai putea construi ceva fără sacrificiu - și pentru că, ne învață "Miorița", oracolul trebuie acceptat. Suntem, probabil, legați de amândouă aceste capodopere ale spiritualității populare.

Totuși, cum vi se pare împrejurarea că, iată, cultura română începe de la anunțarea unei crime, pentru că, dincolo de orice, doi ciobani pun la cale omorârea celui de-al treilea? Mie mi se pare că între atâtea culturi care ar fi ascuns crima ­ căci astfel de crimă s-a întâmplat pe toți munții lumii ­, n-a putut opri crima, dar a putut-o transforma în prilejul unei dezvinovățiri.

Eu n-aș vedea-o chiar așa, am impresia că "istoricizezi" balada. Întâi și-ntâi că în "Miorița" crima este doar o amenințare. Nu știm dacă până la urmă se va întâmpla sau nu se va întâmpla crima. Ciobanul e prevenit, ca de un oracol, că va fi omorât, și atunci el își transmite mesajul. Evenimentul va veni după. Ce este foarte interesant în acest univers al baladei este, după părerea mea, ce face ciobanul când se știe condamnat. Nu se resemnează, cum s-a spus, nu se lamentează, ci pur și simplu încearcă, cu o disperare eroică, să transforme acest eveniment personal și negativ într-un mister cosmic, într-un sacrament. Acest element, misterul cosmic, precede crearea baladei "Miorița" și poate fi găsit în cântece rituale, în colinde care vin de la români. Problema este, deci, ce face un om în fața nenorocului, în fața condamnării la moarte. Aici văd eu un lucru extrem de interesant și, dacă vrei, optimist. Pentru că uită-te cum au reacționat anumiți existențialiști sau post-nietzscheeni europeni când s-au simțit condamnați, prin simplul fapt de a fi oameni, la o existență absurdă și la moarte: au reacționat cu un fel de exasperare, cu o exaltare a absurdului, de la Nietzsche, până la, uite, nu mai citez, sunt și români admirabili care au creat în acest sens, cu geniu și deznădejde, și uite ce superb, ce senin, ce firesc transformă acest păstor condamnarea sa la moarte într-un mister! Cred că de aceea suntem cu toții fascinați de "Miorița" și iată de ce străinii văd în "Miorița" nu o condamnare la moarte, ci răspunsul dat de cioban nenorocului, ursitei tragice. Acest răspuns e dat împotriva oricărei evidențe. Dacă oracolul se realizează, ciobanul va fi, pur și simplu, omorât. Or, el nu acceptă o astfel de moarte. Transfigurează evenimentul tragic într-o nuntă cosmică. Este un răspuns care paralizează adversarul, pentru că îi anihilează crima! Nu știu dacă în istoria spiritului s-au mai dat astfel de răspunsuri nenorocului. Evreii au dat, în Vechiul Testament, un răspuns asemănător groaznicelor campanii ale imperiilor militare, transformând acele evenimente tragice, acea "teroare a istoriei", într-un semn divin, care, paradoxal, în cele din urmă se va dovedi a fi în favoarea acelui condamnat la moarte.