Cuvintele se află la temelia vieții sociale. Vorbim sau gândim aproape permanent. Folosim anumite cuvinte uneori zilnic, fără să mai cugetăm la sensul lor profund, sau la originea lor. Așa am auzit, așa spunem și noi mai departe. Un exemplu este utilizarea termenilor de organic, ecologic, bio, natural, tradițional. Am încercat un scurt excurs istoric și conceptual, în încercarea de a le clarifica înțelesurile. 

 

Aristotel e primul ce exprimă în scris diferența dintre mineral și organic. Pentru el lumea organică însemna totalitatea plantelor și animalelor. Apoi și chimia a clasificat lumea în două: anorganică (sau minerală) și organică. Chimia organică e a carbonului și hidrogenului, a hidrocarburilor și derivaților lor.

Etimologic vorbind, în greaca antică organon = instrument. Poate fi și unul de cunoaștere și percepție. Termenul a fost folosit și în muzică, unde organum este cea mai veche formă a muzicii polifonice. De aici capătă conotația de armonie. Coroborînd acestea cu latinul organum = organ, se conturează pentru cuvântul organic ideea de structură care funcționează unitar, ordonat și armonios.

 

În actualitate, termenul organic aplicat agriculturii și produselor acesteia este specific spațiului locuit de vorbitori de limba engleză, extins și la francezi. La noi se poate traduce liniștit prin termenii actuali de ecologic sau bio. Expresia „bio-organic” sau „bio-natural” este pleonastică. Nu există nici tehnici anume în agricultură și nici considerente științifice pentru a face o distincție clară între organic, ecologic și bio. Totuși, prin norme legale și regulamente specifice fiecărui stat, pot exista deosebiri în ce privește utilizarea termenilor de tradițional, ecologic și bio. Departamentul pentru Agricultură al SUA definește agricultura organică ca un sistem de management ce urmărește o producție agricolă ecologică, promovează biodiversitatea, înțelege și aplică   ciclurile biologice și activitatea solului, utilizează în activitate un minim de elemente din afara fermei, urmărind o revenire, menținere și sporire a unei stări de armonie ecologică.

 

Istoric, în agricultura organică o figură centrală este Sir Albert Howard. Absolvă în 1896 Științele Naturale la Cambridge. Din 1905 ocupă în India, mai multe poziții onorante în administrație și organizații cu caracter științific. Așa este însărcinat să-i învețe pe fermierii indieni agricultura științifică occidentală. Dar în tentativa sa educativă înțelege că de fapt el are de învațat de la acești agricultori și face acest lucru fără rezerve. Întregul său eșafodaj științific este zdruncinat și înțelege ce nu a aflat în universitate, că nu cantitatea producției este finalitatea acestei nobile ocupații, ci sănătatea... După 26 de ani de cercetare, scrie în 1931 lucrarea „The Waste Products of Agriculture” (Risipa din agricultură). Face conexiuni clare între starea de sănătate a solului unor colectivități și starea de sănătate a oamenilor care trăiesc acolo. După aproape 50 de ani de activitate științifică și practică scrie în 1940 o lucrare considerată de referință în domeniu „An Agricultural Testament” (Un testament agricol), iar cinci ani mai târziu „Farming and Gardening for Health or Disease” (Agricultură și grădinărit pentru sănătate sau boală). Lucrările sale o vor inspira pe Lady Eve Balfour în Anglia care în 1939 demarează Experimentul Haughley, ce se va întinde pe 40 de ani și care demonstrează fără drept de apel beneficiile agriculturii organice față de agricultura convențională. În 1943 în plin război, Lady  Balfour publică lucrarea „The Living Soil” (Pământul viu).

În SUA, lucrările lui Albert Howard îl inspiră pe Jerome Irving Rodale care a fondat un institut ce îi poarta numele și un imperiu media în jurul ideii de agricultură organică și sănătate. El este responsabil de răspândirea termenului prin publicația periodică Organic Farming and Gardening lansată în 1942.

 

Dar noțiunea de „organic” în legatură cu agricultura a fost folosită prima dată în 1940 de către Lord Northbourne în cartea ”Look to the Land” (Priviți spre pământ), în care privește ferma ca pe un organism viu. Un predecesor important la care el face referire este Franklin Hiram King considerat părintele fizicii solului. Acesta după o documentare în Asia asupra fertilizării solului și agricultura tradițională, scrie în 1911 cartea intitulată „Farmers of Forty Centuries or Permanent Agriculture in China, Korea and Japan” (Fermieri de 40 de secole sau Continuitatea agriculturii în China, Corea și Japonia). Lucrarea stă la baza agriculturii sustenabile, teoretizată de australianul de origine scoțiană Gordon McClymont, ce a definit-o ca un sistem integrat și durabil de plante și animale. Merită menționat că într-un discurs inaugural (Iulie 1955) el sublinia: „sănătatea economică a acestei națiuni și standardele ei viitoare de civilizație stau în fertilitatea solului, bogația pășunilor, cirezilor și culturilor sale”.

În 1924 Rudolf Steiner pune bazele teoretice ale agriculturii biodinamice, ca aplicație practică a filozofiei antroposofice. Agricultura biodinamică privește ferma și activitatea agricolă într-un mod holistic și pretinde că înseamnă mai mult decât înțelesul comun de agricutură organică, prin faptul că acțiunile sale sunt condiționate de o anume percepție a energiilor, universului și divinității.  Fermierii seamănă și recoltează potrivit unor calendare astrale, folosesc pentru a combate dăunătorii niște soluții de tip homeopat. La momentul teoretizării ei, a fost însă prima și singura formă de agricultură de acest tip. S-ar putea să fiți surprinși dar astazi în Germania peste 60.000 de mii de hectare sunt cultivate astfel. Acest tip de agricultură este practicat în 47 de țări. Există și o organizație mondială cu rol de îndrumare și reglementare, Demeter International.

 

În afara spațiului anglo-saxon, în Japonia, specialistul în agricultură Masanobu Fukuoka, la vârstă de 24 de ani, după o experiență spirituală marcantă pe patul de spital, ca urmare a unei pneumonii ce i-a pus viața în pericol, renunță la practica agriculturii vestice, învățată ca o esențială noutate în universitatea agricolă. Revine în 1937 la ferma părintească spre a practica o agricultură tradițională. Apoi până la sfârșitul vieții sale în 2008, la vârsta de 95 de ani, a fost un adept al unei agriculturi bazate pe un minimum de intervenție asupra solului și naturii, și a desfășurat o intensă activitate practică.

 

Pornind de la aceste generoase idei au apărut mai multe denumiri care își propun să explice mai bine ideea de agricultură organică, sau uneori să iasă în evidență mai bine... Agricultura holistică de la grecescul holos = întreg și agricultura bio de la bios = viață. Agricultura ecologică (gr. oikos = casă; logos = știință) cu aceeași idee de interdependență, armonie. Există și curente noi cum ar fi agricultura regenerativă, idee dezvoltată de Institutul Rodale după anii 1970, ce are drept scop restaurarea calității unor soluri, refacerea potențialului economic al unor ferme uzate. A apărut ca o necesitate în Statele Unite, după numai 50 de ani de agricultură intensivă... Un alt scop declarat al acestui tip de agricultură adaptat vremurilor, este intervenția favorabilă asupra ciclului carbonului în natură, cu păstrarea carbonului în sol, captarea dioxidului de carbon prin culturi și finalmente reducerea efectului de seră.

 

Altă variantă este agricultura „natural farming”, sau „no-till”, „do-nothig farming”, ori metoda Fukuoka, ce presupune cultivarea plantelor fără intervenții majore asupra solului, chiar fără arătură. Agricultura vegan presupune existența strictă a unor ferme vegetale, fără animale domestice. Este acceptată ideea existenței unor animale sălbatice pentru echilibrul eco-sistemului.

 

„Forest gardening” adică agricultura și grădinăritul forestier au fost promovate în Japonia în anii 1930 de către activistul pacifist creștin Toyohiko Kagawa. O altă abordare a agriculturii organice a generat o viziune mai amplă, integratoare, o adevarată direcție ecologistă în cultură și civilizație, permacultura. A fost promovată în Australia în anii 1978 de catre Bill Mollison și David Holmgren și își are întreaga filozofie rezumată în ideea „împreună cu natura și nu împotriva ei”. Ambele tipuri de agricultură s-au născut din ideile aflate în lucrarea „Three Crops: A Permanent Agriculture” (Trei culturi: o agricultura permanenta), a lui Joseph Russell Smith, publicată în 1929.

O tratare mai largă a acestui subiect trebuie să menționeze și curentele idealiste din biologie numite organicism și vitalism, care propun ca model teoretic o dublare a formei materiale de una spirituală și chiar înzestrarea cu judecată a fiecarei celule. Însă Platon a fost primul filozof care și-a imaginat Pământul în întregime ca pe o ființa vie (dialogul Timaeus). Astăzi teoria capătă noi dimensiuni. Odată ce omul a produs o industrie și mijloace de deplasare performante, distanțele s-au topit iar actele sale afectează pe termen lung planeta, de la un capăt la celălalt. Această proiecție a faptelor sale arată o societate planetară care funcționează asemeni unui organism. În biologie, americanul W. E. Ritter folosește termenul de organicism prima oară în 1918 în lucrarea The Unity of the Organism, încercînd un altfel de răspuns la întrebarea fundamentală: ce este până la urmă viața ? Ideile de la baza teoriilor vitaliste din biologie sunt similare celor din sistemele medicale orientale. Medicina Tradițională Chineză utilizează noțiunea de „chi”, iar Ayurveda „prana”. Antichitatea greacă folosește în filozofie și medicină termenul de „pneuma”. Adica o esență spirituală responsabilă de viață și întreținerea ei. După cum se observă, există puncte comune de vedere la distanță.

 

Toate acestea sunt idei generoase și modalități de a face o agricultură sustenabilă care să re-creeze un mod de a oferi alimente fără distrugerea solului ori a spațiului înconjurator, și care să re-apropie omul de starea edenică, de Grădina Paradisului.

 

Semnalul căderii s-a dat în 1842, când antreprenorul englez John Bennet Lawes a brevetat primul îngrășământ chimic. În esență, toată agricultura tradițională practicată anterior poate fi considerată o agricultură organică la scară mondială. Era o ocupație care asigura existența colectivităților rurale și susținea viața urbană. Această formă tradițională de agricultură producea majoritatea celor necesare traiului adică: mâncare pentru om și animale de povară, materia primă pentru îmbrăcăminte și încălțăminte, material de construcții și alte materii prime. Ca îngrășământ se foloseau dejecțiile de la pășunat și cele rezultate din grajduri. Exista practica de a nu cultiva periodic o anume suprafață de teren, ca pământul să se odihnească. Semințele nu erau ale unor soiuri hibride ori modificate genetic. Ca atare plantele erau strict naturale și de o neprețuită biodiversitate. În locul pesticidelor se foloseau soluții naturale cum încă mai folosește țăranul român chiar și azi. Sigur, o istorie riguroasă a pesticidelor găsește mențiuni în textele vechi, cu 2000 de ani înainte de Hristos, despre utilizarea prafului de sulf sau a unor substanțe toxice cu arsenic, mercur și plumb. Dar utilizarea lor sporadica în acele vremuri, nu a contaminat agricultura tradițională de la noi și de pe mapamond. Cine mai are bunici pe la țară, să-i întrebe ce fel de pesticide utilizau înainte de colectivizare... Evident produsele agriculturii tradiționale pot fi considerate bio. Agricultura industrializată științific a schimbat totul...

 

Se pune întrebarea firească pentru ce această nebunie colectivă ? De ce să renunți la o asemenea agricultură pentru ca apoi să o redescoperi ? Doar pentru profit ?  Tezele potrivit cărora agricultura tradițională nu poate asigura necesarul de hrană pentru populație sunt false. Nu trebuie să fii specialist ca să observi că marile perioade de foamete în Europa și în lume sunt legate de revoluții, războaie și proastă organizare socială. Să ne amintim doar ce a însemnat comunismul...

 

Pe de altă parte în statele dezvoltate economic agricultura industrializată produce cu mult mai mult decât poate consuma țara respectivă. Asa s-a ajuns la absurditatea din criza de supraproductie din 1929-1932, când s-au distrus pe diverse căi mari cantități de produse agricole, doar spre a le păstra un preț ridicat. Dacă în anii 1900 în Statele Unite, ca și peste tot în lume de fapt, doi agricultori puteau sa producă hrană pentru ei și pentru încă alte trei  persoane, azi un om produce alimente pentru mai mult de 100.

 

În același timp agricultura științifică în numele securității alimentare utilizează azi mijloace și metode care după cum vedeți sunt combatute pe toate continentele de 100 de ani, de somități care aduc argumente teoretice și dovezi practice. În mod evident cei care ne conduc viața au rămas surzi la aceste argumente, în tot acest timp. De ce ? În primul rând pentru că o producție mai mare înseamnă impozite mai mari. În altă ordine de idei o agricultură industrializată asigura controlul populației - mijloacele de producție și  hrana rezultată se află în mâinile unui numar redus de proprietari care pot fi controlați.

 

Ce e de facut ? Pe cât se poate reîntoarceți-vă spre natură. Diminuați-vă timpul petrecut în spațiile virtuale și încercați să faceți o gradină cât de mică. Căutați alimente cât mai curate și naturale, chiar dacă azi costă mai mult. Dar peste câțiva ani nota de plată la medic o sa fie mai mică, vă asigur. Cei cărora sunt azi oameni de stat, îmi voi permite să le amintesc că au instituit normalitatea pe baze statistice. Ori dacă azi avem în România mai mulți oameni bolnavi decât sănătoși ar fi bine să redenumească Ministerul Sănătății prin ceea ce este, adică un minister care gestionează nesănătatea. Sănătatea individuală și la nivel populațional fără prevenție nu este posibilă. Ministerul Sănătății ar trebui corelat cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Când gestionezi sănătatea unei populații bolnave, trebuie să iți imaginezi că nu lista medicamentelor de azi este o problemă, ci lista de ieri a practicilor agricole și a alimentelor nesănătoase.