ascultă articolul

Inedit George Fonea, fost comandant de companie în cadrul Batalionului 1 Vânători Munte și poet al prizonierilor români din URSS. PLUGUȘORUL DOMNULUI DE ROUĂ, scris de căpitanul George Fonea în lagărul sovietic de la Vorkuta, este redat din caietul niciodată tipărit „Scrisori netrimise (Poeme - 1945-1956)” și apare în exclusivitate pe portalul ActiveNews:

PLUGUȘORUL DOMNULUI DE ROUĂ

Celor de aici și de departe

He, he, hei, voinicii mei flăcăi,
Dați un chiot mare peste văi,
Chiot printre lumile-amândouă
Până-n țara Domnului de Rouă.
Să se știe că ne-a cuprins dorul
Și-am pornit și noi cu plugușorul.
C-am tot stat și-am plugărit aici
Și-am lăsat pe brazde mulți voinici.
Ne-am făcut din lacrimi și credință
Scuturi albe pentru biruință.
Iar lumina ce-o purtam în noi
O-mpărțeam ca pâinea în nevoi.
Ne-am băut durerea peste ani
Ca pe vinul vechi de Drăgășani.
Și cât am stat singuri la iernat
Am ales și grâu de semănat.
Și-am cules în taină bob cu bob
Hohotind în cântece de rob.
Și dac-a rămas câte-o neghină
Să nu cătați numai nouă vină:
Când plecase Domnul la slujit,
Unii dintre noi au adormit,
Și n-au ales bobul cel mai plin,
Iar în traistă ne-a rămas puțin.
Dar e-o vorbă mare iscusită
Că el va da roadă însutită.
Mai avem nădejde în pricani
Că nu ne-or lăsa prin bolovani.
Vom porni din patruzeci și șasă
Și vom trage brazda pân-acasă.
Vom porni de-aicea în ghenar
Și vom odihni în cireșar.
Șuiera-vom haiducește-n grai
Ca să crească grâul bun în mai.
Cum o fi, mai este un dărap
Și vom trage brazda pân-la cap.

Am pornit cu noaptea prin zăpadă
Către țara-nchisă în baladă,
Poate vom găsi un pui de ciută
Să ne-arate calea cea bătută;
Ori vreun fulg curat de serafim
Colindând, să nu ne rătăcim;
Să ne spună drumul înapoi
Către cerul zăvorât în noi.
Hii, hii, hii, măi bouleni de lapte
Greu e drumul singurel în noapte,
Când plecat pe ciutura din tine
Vrei să sorbi, dar fundul de venin e.
Dar cine-avu câte-o stea de-acasă
Pâlpâi în inimă sfioasă,
Iar când veni ceasul de ispită,
Găsind urma veche viscolită,
Scoase semnul de la cingătoare,
Și se făcu o lumină mare.
De bătură vânturi în răscruce,
Știu singur pe ce drum s-apuce.
Că-i o vorbă mare din bătrâni,
Să nu bei din orișice fântâni;
Să nu crezi în orișice voinic
Care-ți ține calea pe colnic,
Să măsori de șapte ori cuvântul,
Până desfaci inimii veșmântul.
Să pui spada gândului cel bun
Prinsă haiducește sub zăbun;
S-o lipești de frunte în sărut
Ca să-ți fie talisman și scut;
Și să stea cu vârful drept în sus
Sângerând ca spinii lui Iisus;
Și s-o porți la piept ca pe-o iubită
Sub armura ta neruginită,
Învățând copiii și părinții
Semnul negrăit al biruinții.

He, he, hei, măi căciulari de seară,
Că ne-apucă soarele de vară,
Și ne-așteaptă sus la munte cerbii
Când o sta în pârgă firul ierbii;
Și ne cheamă de departe cornul
Când atinge luna Capricornul.
Avem mult de colindat prin lume,
Pân-la craiul nostru fără nume.
Și ne-așteaptă-un Făt-Frumos de ghindă
Să-i dăm și lui veste de colindă;
Și ne-ateaptă-o fată de sulfină
La Tismana sus într-o grădină,
Ce-a-nțepat-o-n inimă aleanul
De când nu mai crește leușteanul.
Și-a cusut din lămâiță jale
De când trec lăcustele pe vale.
A căzut o secetă pe toate
Și-a uscat și visuri, și bucate.
Apa fuge-n scorburile-adânci
Să n-o soarbă fiarele pe brânci.
Doar o stea înfiptă-n Ursa Mare
Arde ca un muc de lumânare.
Dar mai e un pui de mătrăgună
Ce s-a prins printre sămânța bună;
Să dăm zor cât o mai fi lumină
Să-i răsucim firu-n rădacină.
Că ne-a făcut plugul meșter mare
Și l-am uns cu sânge și sudoare.
Am pus fierul gândului altoi
Ca să taie tot ce nu-i de soi;
Să se-mplânte-n brazde neîncepute
Pân-la osemintele pierdute.
Și s-ajungă grâul pân-la stele
Rotunjindu-și bobul din oțele,
Și să ardă-n pumn ca diamantul
Că de-aceea ni s-a dat talantul.
Și când roada o să fie coaptă
Auzi-vom undeva o șoaptă:
Iat-acum e timpul pentru Cină,
Frângeți trupul Meu și beți lumină!

De urat, măi frați, am mai ura,
Dar ni-i teamă că s-o înnopta,
Și ni-i calea lungă, viscolită,
Și ne-așteaptă oamenii cu pită.
Mai avem o turmă de mioare
Undeva pe la apus de soare;
Au pândit-o lupii la izvor
Și-acum stă închisă sub zăvor.
Pășteau iarba cerului săină,
Și de-aceea li s-a găsit vină.
Sunt oițe albe năzdrăvane
De prin țara albă, de icoane.
Au păscut cu stelele și anii
Și-ntr-o zi li s-au ucis ciobanii.
Iar un fur pândește pe coclaur
Să le fure lâna lor de aur.
Acolo, sub munții de cicoare
Ce se-ncing cu schituri și izvoare,
Unde-n tulnic sună Dumnezeu
Unduind prin greul vremii greu,
Unde-n candeli suie tremurând
Putne de credință și de gând.
Iar o doină soră cu destinul
Împletește dragostea și chinul;
Unde jupânițe, din brocarte
Și-au cusut legendele curate,
Și-au presat în pagina Psaltirii
Iarba de alean a amintirii;
Unde voievodul cel mrejer
Și-a făcut din cruce un hanger.

De urat, măi frați, am mai ura,
Dar ne cheamă glas de undeva.
Nu știu din ce veacuri depărtate,
Clopotele noastre scufundate
Bat la miezul nopții în târziu
De s-ar duce omul pe pustiu;
Când mai aspru și când mai duios
Și ne cheamă-n legea lui Hristos.
Și-am făcut și noi un legământ,
Să lipim urechea de pământ,
Să doinim așa cu plugușorul,
Să ne spunem peste lume dorul...

De urat am mai ura, măi frate,
Dar ni-i teamă că se face noapte,
Și noi vrem s-ajugem pe suhat
Cât mai este timpul de arat.
Iar acum, în ceasul de plecare,
Noi vă facem ultima urare:
Plugușor din patruzeci și șasă,
Să duci craii legendari acasă,
Să brăzdeze Țării un destin
Până-n vecii vecilor. Amin.

George FONEA

Cine a fost George Fonea

George Fonea, poet și traducător, a luptat ca ofițer pe frontul din Răsărit, căzând prizonier în anul 1944. Fiu de țăran din comuna Gogoșu, județul Dolj, născut la 22 februarie 1912, Fonea a fost deportat în lagărul sovietic de la Vorkuta, unde a întreținut mintea și sufletul prizonierilor de război cu versurile sale. Poeziile sale au fost un balsam pentru toți cei trecuți prin lagărele sovietice. Deși Fonea scrisese într-un caiet poeziile compuse în prizonierat, acesta nu a fost de găsit după decembrie 1989. Știam doar că, pentru salvarea acelui caiet, fratele său, Aurel Fonea, a suportat anchete dure din partea Securității în anul 1983. Deținătorul drepturilor de autor al poemelor cuprinse în caiet este nepotul poetului, patriotul entuziast Mihai Dondoe, păstrător al mult pomenitului caiet al poetului, ce i-a fost returnat de SRI la cerere.

Pentru a înțelege caracterul, onoarea și demnitatea lui George Fonea, amintim că, înainte de a fi rănit și luat prizonier, un ofițer german i-a oferit posibilitatea să plece din Crimeea la bordul unui avion. Fonea a refuzat să se salveze în acest mod, alegând să rămână alături de camarazii săi de luptă. Avea să spună: „E adevărat că nu pot mântui pe nimeni alegând între viață și moarte, dar ce vor gândi acești nefericiți tot restul vieții, amintindu-și că în ceasul de cumpănă eu îi părăsisem?". Curând, în luptele purtate cu rușii la Sevastopol, Fonea își va pierde un ochi. La 12 mai 1944 avea să cadă prizonier. A fost trimis în Siberia, în lagărele sovietice de la Vorkuta și Oranki. Abia în 1955, în urma intervenției cancelarului german Konrad Adenauer pe lângă guvernul sovietic, Fonea a fost adus în țară, alături de prizonierii români rămași în viață. Avea să plece la Domnul în 29 octombrie 1957, la doar 45 de ani, fiind înmormântat înfășurat în tricolor. Înmormântarea a fost organizată de foștii prizonieri de război, care, după acest moment, aveau să fie aruncați în închisorile comuniste din România, în frunte cu Aurele State, Puiu Atanasiu și Ilarion Stănescu. Autoritățile comuniste au considerat înmormântarea poetului martir un ”prilej de complotare împotriva orânduirii noastre statale”. (Florin Palas)

ADENDA: MĂRTURISITORII prezintă în premieră online o variantă a acestui Colind, așa cum a fost ea transcrisă în lucrarea „Poezii din Închisori”, culegere de Zahu Pană [și Grigore Caraza], Cuvânt înainte de Vintilă Horia, copertă de Vlaicu Ionescu, Editura Cuvântul Românesc, Ontario, Canada, 1982:

COLINDUL PRIZONIERILOR ROMÂNI DIN URSS

Sub fereastra amintirii ne-adunăm
cântecul de-altădată-l colindăm,
Și-a cernut un înger florile tiptil
peste fruntea mea senină de copil.

Mamă, mamă, cresc nămeții, suferim,
flori de măr într-o cunună, velerim!

Brazii ard in vatra vechiului cătun
noi cântăm colindul unui nouă Crăciun,
Doamne arde-n focul inimii zăpezi
fruntea noastră, mamă, iarăși s’o dezmierzi.

Mamă, mamă, cresc nămeții, suferim,
flori de ghiață’ntr’o cunună, velerim!

Răbufnește’n vaier stepa către cer
brazii își leagănă în vârfuri, Lerui Ler!
Trec în caravană magii dorului
peste fruntea rece-a luptătorului.

Mamă, mamă, cresc nămeții și pierim
fără nume, fără țară, velerim!…

Versuri de ȘTEFAN TUMURUG / Cântă: Maicile de la Diaconești

Nașterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.

În lagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau în afara prizonierilor de război și legionari, fie  dintre cei parașutați din Vestul Europei, fie condamnați ca dușmani ai comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care și-a scris cutremurătoarele mărturii în cartea  „Un legionar dincolo de cercul polar", mărturiile părintelui Dimitrie Bejan,  „Oranki – Amintiri din captivitate" (PDF aici), sau cele ale profesorului Eugen Rațiu.

„În lagăr la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feștile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecționate din placaj și carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colșul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moș Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.
În bordeiul 15 ne adunam și, lângă bradul din colț, la lumina opaițului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Ușor, liniștit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiților:

Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.

Cad nămeții și pierim
Fără cruce, fără țară, velerim!

Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.

Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi pornim colindul unui nou Crăciun.

Gândul nostru-n gândul țării să-mpletim
Flor de gheață-ntr-o cunună, velerim!”

Cu sufletul greu de amintiri și sub biciuirea crivățului zburlit printre nămeți, ne întorceam la bordeiele noastre.
(Dimirie Bejan – „Oranki – Amintiri din captivitate" . Ed. Tehnică, București, 1995, p.)

După sfârșitul pedepsei, legionarii care au supraviețuit au fost repatriați. Numai că la gară nu-i aștepta nimeni alții decât securiștii spre a-i aresta sub învinuiri închipuite și tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta, Eugen Rațiu și mulți alții, și-au început detenția pe vremea lui Carol al II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniile rusești și din nou acasă (în temniță), în patria pe care au slujit-o cu drag și jertfă. (Curentul – Crăciunul în închisorile comuniste)

VIDEO EXCEPȚIONAL: Mărturisitorul Costache Caragață despre răbdare și dragoste, cu Iisus în celulă. În fundal, „Colindul prizonierilor români din Rusia”, melodia recuperată din închisori:

„Câți mai suntem acuma dintre foștii deținuți politici, am scăpat datorită răbdării... Am nădăjduit că am descoperit punctul de sprijin: Crucea și rugăciunea. Acolo se spuneau foarte multe rugăciuni. Era ca o alinare, ca un balsam care venea peste noi...”Într-un interviu acordat unei televiziuni locale din Focșani în anii '90, depănându-și amintirile, învățătorul Caragață își prezintă manuscrisele: „Mărturisiri din închisorile comuniste în perioada anilor 1952-1964”, „Poezii din închisori, 1948-1964” și „Caietele Tristeții”.  VIDEO: