Iubitului nostru cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini, har și pace de la Dumnezeu, iar de la Noi, arhierească binecuvântare!

„Și Cuvântul S‑a făcut trup și S‑a sălășluit între noi

și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia‑Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.”

(Ioan 1,14)

 

 

 

Mare și slăvită este această zi în care întreaga făptură se înnoiește! Fiul lui Dumnezeu, soarele dreptății, strălucește în sufletele noastre, Cel Unul Născut se pogoară din înălțimea Slavei Sale dumnezeiești, în adâncul de jos al smereniei omenești. Cel care se arată astăzi este Dumnezeu întrupat, coborât din cer pe pământ, făcându‑se ca unul dintre noi. 

Am cugetat îndelung înainte de a așterne în scris aceste rânduri, la Sărbătoarea binecuvântată a Nașterii Domnului. Oare la ce bun să mai scriem, câtă vreme până și cele scrise par să se fi molipsit de o necruțătoare vremelnicie? Cui să‑i adresăm epistola noastră, mai ales acum, când vorba goală și fără de sens a fost așezată în locul cuvântului ferm, plin de învățătură și de adevăr? Vom mai afla oare urechi încă dornice să audă cuvântul Evangheliei și al Părinților, buze pregătite să mărturisească fără teamă adevărul dreptei credințe? Dar, dacă vremurile par decise să ne prindă în mrejele deznădejdii și amărăciunii, nu trebuie să uităm că nu pentru veacul acesta viețuim, ci pentru împărăția lui Dumnezeu, ce se câștigă cu trudă, cu înțelepciune, cu smerenie și cu ascultare. De aceea, am căutat la învățătura Părinților din vechime, la icoana mucenicilor și mărturisitorilor, la cuvântul de foc duhovnicesc al mărturisitorilor și dascălilor Bisericii. Nu am aflat în mărturisirea lor nicio urmă de disperare, de tristețe fără de leac, ci numai nădejde trainică și cugetare plină de înțelepciune, de adevăr și de dragoste pentru Hristos și pentru darul cel nestricăcios al mântuirii. Lacrimile lor nu strigă durerea, ci vestesc pocăința cea eliberatoare de patimi și bucuria de a fi tot mai aproape de Dumnezeu, întru lumina harului dumnezeiesc. Strigătul lor nu anunță capitularea, ci biruința în lupta cea duhovnicească. Lupta lor nu se poartă cu fierul pe care rugina îl macină și‑l strică, ci cu pilda vieții și cu nevoința nestrămutată. Luând, așadar, aminte la mărturisirea Bisericii, am primit întărirea îndeajuns și nu am renunțat la a Vă adresa cuvânt duhovnicesc la ceasul marelui Praznic al Întrupării Cuvântului. 

Duhul Sărbătorii rămâne același, dincolo de prefacerile timpului nostru, chemarea la masa cea împărătească nu a fost retrasă, vremea bucuriei duhovnicești nu se cuvine a fi întinată de amărăciunea trecătoare a zilelor noastre. Iar dacă umbra bolii și a neliniștii ne apasă, să nu pregetăm a mărturisi în continuare adevărul dătător de viață și mântuitor predat de Hristos Domnul sfinților apostoli și, prin ei, Bisericii Drept‑măritoare, până astăzi. Da, preaiubiților, Vă îndemn să urmați fără ezitare calea Sfintei Biserici, iar cuvântul nostru să vă fie sprijin în călătoria aceasta, de care avem nevoie astăzi mai mult ca oricând. 

Într‑adevăr, viețuirea în Biserică trebuie înțeleasă, înainte de toate, ca o călătorie plină de încercări în care, la început plecăm neștiutori, apoi, încetul cu încetul, cu voia și binecuvântarea Domnului, primim tot mai multă înțelepciune și putere, încât pașii își pierd greutatea oboselii. Reușim să scuturăm colbul drumului, să ne încingem cu învățătura cea duhovnicească și să ne întrarmăm cu toiagul rugăciunii, parcurgând calea cu bucurie, dând slavă Părintelui Ceresc pentru toate. Fiecare sărbătoare trebuie înțeleasă ca un prilej de popas, pe care s‑ar cădea să‑l folosim pentru a ne reface forțele și pentru a ne pregăti pentru restul drumului. În răstimpul acesta nu‑și au loc risipirea gândurilor și risipa vremii, vorbirea deșartă și tăcerea îngâmfată, neînfrânarea și lenea. Dimpotrivă, cu fiecare praznic suntem chemați să adăugăm untdelemn în candelă, ca nu cumva să fim cuprinși de întuneric și să pierdem calea. De aceea, Părinții, vorbind despre timpul sărbătorii, îl văd și‑l înțeleg ca pe un urcuș, ale cărui trepte dobândesc în chip minunat nu doar înălțime, ci și profunzime în înțelegerea voii și lucrării dumnezeiești. 

Priviți, bunăoară, la pregătirea pe care cei mai mulți dintre noi am trecut‑o, pentru a ajunge la Sărbătoarea luminată a Nașterii Domnului. Mai întâi, am primit toiagul rugăciunii tainice, la început de post, prin învățătura Sfântului Grigorie Palama, și am fost încinși cu brâul trainic al propovăduirii Evangheliei de către Sfântul Apostol Filip. Astfel pregătiți, am pornit drumul și poate că zilele de înfrânare ne‑au părut tot mai lungi și mai grele. Biserica nu‑i uită însă pe fiii săi și astfel am dobândit întărire de mare preț prin cuvântul Sfântul Ioan Gură de Aur. La vremea cuvenită am pătruns tot mai adânc în tainele ce vestesc Taina cea mare a Întrupării. Am prăznuit cu dragoste și căldură Intrarea Maicii Domnului în Templu și am sporit în înțelegerea purtării de grijă dumnezeiești. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu intră în locașul Domnului și pătrunde în Sfânta Sfintelor. Ce lucrare minunată este aceasta! Fecioara Maria, cea plină de har, intră în altarul ce‑și pierduse Chivotul Legii și izvorul sfințeniei. Intră într‑un loc gol și‑l umple cu prezența sa, devenind ea însăși Chivot viu, în locul Chivotului de multă vreme pierdut. „Sicriu însuflețit” este numită Preasfânta, căci într‑însa robia păcatului și a morții își află sfârșitul, dar și pentru că dintr‑însa se va naște, după trup, Cuvântul cel dintru început, Cel prin care toate au fost aduse la ființă. Îmbogățiți astfel, am pornit din nou pe cale și am aflat însoțitori de nădejde, pe Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, pe Sfântul Apostol Andrei, pe Sfântul și milostivul ierarh Nicolae, pe Sfânta Filofteia și pe Sfântul Spiridon, inspiratul mărturisitor al Sfintei Treimi.

Iată‑ne astăzi, așadar, ajunși la finalul drumului, pregătiți și întăriți să primim taina mântuitoare a Întrupării Cuvântului. Vom afla însă cuvinte potrivite ca să glăsuim îndeajuns despre minunea aceasta? Să‑l rugăm pe Hristos Domnul, pe Preacurata Sa Maică și pe toți Sfinții ce ne‑au fost alături pe cale, să ne dăruiască înțelepciune și pricepere în mărturisire. 

Praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos este praznicul păcii și al bucuriei, este sărbătoarea îngerilor și a colindătorilor, sărbătoarea copiilor și a părinților. Bucuria noastră este bucurie duhovnicească, căci duhul nostru se minunează în fața tainei, care astăzi se împlinește. Bucuria zilei de astăzi ne unește în duh cu bucuria îngerilor, a magilor, a păstorilor și a tuturor generațiilor de credincioși care au dat glas de slăvire în cântarea prea plinului inimii lor: „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de ființă naște și pământul peștera Celui Neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc și magii cu Steaua călătoresc. Că pentru noi s‑a născut Prunc Tânăr, Dumnezeu, Cel mai înainte de veci.” (Condacul Nașterii Domnului)

Doi sunt stâlpii ce susțin lucrarea minunată și tainică a Întrupării Cuvântului: iubirea dumnezeiască și purtarea de grijă a lui Dumnezeu cel în Treime mărturisit și slăvit pentru creația Sa. Asemenea, două sunt pricinile pentru care Dumnezeu Cuvântul se face om asemenea nouă, în afară de păcat: mai întâi pentru înrudirea pe care o avem cu Părintele Ceresc, ca unii ce suntem creați după Chipul Cuvântului Său și purtători ai acestuia întru nădejdea asemănării; apoi pentru afundarea noastră în păcat și în moarte, până la a ne face cu totul robi acesteia din urmă. Cum poate oare chemarea la veșnicie să primească legătura morții? Cum vor sta împreună libertatea duhului și robia păcatului? De aceea, „la plinirea vremii”, Fiul lui Dumnezeu – Cuvântul se face om, pentru ca neamul omenesc să‑și regăsească nădejdea izbăvirii și a vieții fericite. „Dumnezeu se face om, pentru ca omul să devină dumnezeu prin har”, aceasta este mărturisirea Bisericii dintru începuturi.

Să fim cu luare aminte la ceea ce ne mărturisesc Evangheliile. Învățătura cea dintâi este aceea a smereniei și a ascultării. Ceea ce la începuturi a fost învăluit în mândrie și neascultare, acum se înveșmântează în smerenie și în supunere înaintea cuvântului Domnului. Omul cel dintâi, Adam, își regăsește chipul în Fiul Omului, Cuvântul Întrupat și înțelege că, în spatele întunecării și necunoașterii, se află bogăție de strălucire și de înțelepciune. Eva cea de demult își leapădă mândria și primește cununa netrecătoare a ascultării în Fecioara Maria, redevine maică a celor ce viețuiesc nu întru deznădejdea morții, ci întru nădejdea vieții celei veșnice. Asemenea, întru început, îngerul cel căzut își aruncă ispita asupra omului, ducându‑l pe aceasta la cădere, pentru ca astăzi Gavriil să se facă vestitor ascultător al începutului răscumpărării lui Adam cel căzut. Ascultători se fac păstorii, ascultător se face dreptul Iosif, ascultători se fac magii, natura întreagă se face ascultătoare întru înțelegerea tainei celei mari 

a Întrupării. 

Și, într‑adevăr, mare este taina aceasta, căci Cel veșnic intră în timp, nu pentru a se lăsa înrobit de el, ci pentru a‑l repune pe calea veșniciei. Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului, Împăratul cel Veșnic se face rob și suferă până la moarte pentru îndreptarea omului (Filipeni 2,9‑11). Maria rămâne Fecioară și după naștere, Eva cea Nouă, maica nestricăciunii și mijlocitoare grabnică pentru neamul omenesc aflat în necazuri. Se va micșora în vreun fel dumnezeirea? Nicidecum! Ci se va arăta tot mai deplin omului, nu întru întunericul de nepătruns al Sinaiului, ci întru lumina cea neîncăpută a mormântului dătător de viață. Iată, fraților, cât de mare este taina aceasta: izbăvirea neamului omenesc se dobândește nu prin puterea armelor, nici prin meșteșugul vorbelor, ci prin smerenie și ascultare, prin înțelepciune și dreaptă socotință.

Cum vom întâmpina taina cea minunată a Întrupării și începutul mântuirii noastre? Cu tristețe, cu vorbe de hulă, cu necredință și îndoială, cu ură? Să nu fie! Pe toate acestea le putem dobândi ușor, ni se alipesc de suflet și de cuget și, odată așezate în minte și în inimă, nu se mai dezlipesc de ele decât cu mare greutate. Este atât de simplu să grăiești fără rost, să condamni și să urăști! Este însă greu să îndrepți greșeala făcută, să nu mai judeci, să nu mai pizmuiești, să nu urăști. Trăim vremuri în care toate acestea ni se prezintă ca „strategii utile în devenirea personală”, dar despre ce devenire vorbim? Cea a conflictului și a silniciei, a lăcomiei și falsității? Aceasta nu aduce împlinire, ci disperare, pentru că ura și lăcomia sunt gropi în care lumina cunoștinței nu mai poate pătrunde. Oare ce s‑a întâmplat cu vechea conștiință a lumii acesteia? Am beneficiat de pace mai mult ca oricând și de libertate neîngrădită, însă le‑am transformat în război surd și în libertinaj fără măsură. Ne‑am putut bucura de roadele cunoașterii, totul a devenit la îndemână, însă am transformat cunoașterea în prilej de sminteală. Nu am dus grija zilei de mâine și am putut pune pe mesele copiilor noștri tot ceea ce și‑au dorit, însă am uitat să le amintim de hrana sufletului, de bunătate, de cinste, de rugăciune, de modestie. Munca a devenit prilej de încrâncenare și de luptă, o veritabilă arenă în care câștigă nu neapărat cel mai bun, ci cel mai abil, mai viclean, mai dispus la compromisuri pentru a‑și atinge propriile țeluri. 

De‑am rămâne legați de cele ce se întâmplă în vremurile acestea, am cădea, fără îndoială, pradă disperării, însă iată că avem mereu la îndemână o cale de refugiu și de scăpare, iar aceea este calea credinței și a Bisericii. Nu‑i de mirare că stăpânul veacului acestuia duce luptă înfricoșătoare și neîncetată împotriva lor. Credința este stâlpul în jurul căruia se clădește firea umană. Ea luminează rațiunea, ea întărește voința, ea oferă adevărata dimensiune a libertății. Astăzi, dimpotrivă, ni se repetă cu insistență că tot ceea ce este legat de credință este învechit, potrivnic rațiunii și dezvoltării, demn de tot disprețul, ba chiar condamnabil atunci când îndrăznește să se împotrivească duhului acestuia de ură și dezbinare.

Ce vom face, oare, în astfel de împrejurări? Mai întâi, fraților, se cuvine să rămânem solidari, împreună în rugăciune și în lucrare duhovnicească. Rugăciunea să ne fie rugăciune, cu plecare smerită a genunchilor și cu lacrimi. Să fie însoțită de dragoste vie și de compasiune pentru cel aflat în nevoi, căci altfel nu va fi decât un amestec de „vorbe goale, ce din coadă au să sune”, vorba poetului. Nu‑i loc de dispută și ceartă în momentele acestea și de aceea Vă îndemn să lăsați la o parte tot ce Vă dezbină și să căutați ceea ce Vă strânge laolaltă. Apoi, Dumnezeiasca Liturghie să nu înceteze a se sluji în altarele bisericilor și mănăstirilor, pentru că mult ajutor vom dobândi în primejdiile ce ne pun la încercare viața și credința. Să ne amintim, de asemenea, de pildele de viețuire creștinească pe care ni le oferă istoria mai veche sau mai nouă. Și mai ales istoria aceasta recentă, chipurile luminoase care au marcat‑o să ne fie mereu modele de urmat. Nu ne putem socoti singuri și neajutorați, câtă vreme avem înainte modele mărturisitorilor din temnițele comuniste, pe acelea ale părinților nevoitori, ale sfințiților ierarhi care au pus mai presus de toate iubirea de Biserică și de țară, ale oamenilor simpli pentru lume, dar bogați întru Hristos, ce s‑au făcut vase alese ale Duhului Sfânt. De‑i vom nesocoti, de vom trece cu vederea mărturisirea lor, nu vom avea cuvânt de îndreptățire înaintea lui Hristos – Judecător cel Drept și Nemitarnic.

Anul pe care îl încheiem a fost pentru noi românii, și pentru întreaga lume un an de mari încercări și prefaceri. Un an în care am putut însă vedea atât de limpede cât de strânsă ne este existența de milostivirea lui Dumnezeu. Și din bucurii, dar și din necazuri și suferințe se cuvine să învățăm a desluși și împlini voia lui Dumnezeu în viața noastră. Încercările care vin asupra omului nu au alt scop decât de a-l rechema și de a-l reîntoarce pe acesta, prin căință la bucuria părtășiei de pace și iubire cu Dumnezeu. Prin sfințiții slujitori, bisericile și mănăstirile s-au aflat lângă cei aflați în suferință și așa va fi totdeauna pentru că aceasta este lucrarea cea sfântă a Bisericii. 

După aproape doi ani în care am văzut cele mai multe dintre fețele bolii cu care se confruntă întreaga omenire, putem vorbi cu temei despre cele ce avem de lucrat împotriva ei. De vom privi cu luare aminte, îi vom putea afla nu doar cursul, ci și urmările pe care le produce în ființa noastră. Cu cât durerea și slăbiciunea vor înainta, neputința își va face și ea sălaș în inimile noastre și ne va îndemna să rostim cuvinte de nerostit, dorind ca astfel să ne prindă cu totul în mrejele ei. Atunci, doar credința va fi cea care ne va izbăvi dintr-o asemenea cădere, căci doar prin credință vom înțelege că nu moartea și suferința ne au în stăpânire, ci noi le suntem biruitori, întru Hristos Domnul. Nu aceasta este, oare, învățătura pe care este temeluită viața noastră în Biserică? Murim împreună cu Hristos și înviem împreună cu El, ca făpturi noi și fii preaiubiți ai Părintelui Ceresc. Biruința lui Hristos nu este vremelnică, ci veșnică; nu aduce robie, ci dezrobește; nu ne umple de tulburare, ci ne dăruiește nădejde. 

Venirea Fiului lui Dumnezeu la noi s-a petrecut în cea mai adâncă tăcere și în cel mai ascuns lăcaș. Înțelesul acestui fapt ni-l deslușește Sfântul Ioan Gură de Aur, care scrie: „Cel Unul-Născut mai înainte de veci, Cel de nepipăit, Cel curat, Cel netrupesc a intrat în trupul meu cel văzut și stricăcios. Pentru ce? Pentru ca fiind văzut să mă învețe, și învățându-mă să mă povățuiască spre ceea ce nu se vede. Pentru că oamenii dau mai multă crezare ochiului decât auzului, pentru că pun la îndoială ce nu văd, de aceea a îndurat ca să-L vedem cu trupul, ca să risipească îndoiala”.

Să ne bucurăm, așadar, de acest mare praznic, fiecare după vrednicie, și să-L întâmpinăm pe Hristos Cel ce s-a născut din Fecioara și cu oamenii împreună a viețuit, căci prin nașterea Sa cea mai presus de fire și de cuget, prin pogorârea Duhului Sfânt, Fiul cel Veșnic al Tatălui ceresc Se înrudește cu fiecare dintre noi, înrudindu-ne pe toți cu Dumnezeu. În ieslea din Betleem, Dumnezeu se face om pentru ca omul să devină Dumnezeu, precum ne învață Sfântul Atanasie cel Mare. Creatorul ni se arată în chipul creaturii, fiind Cuvântul creator, Stăpânul devine rob pentru a ne elibera pe noi din robia păcatului și a morții. Nașterea Domnului nu a fost doar mântuitoare, ci și minunată!

Aceste gânduri și îndemnuri punându-vi-le la inimă, cu părintească dragoste Vă doresc să prăznuiți plini de har Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou și Bobotezei cu pace, sănătate și alese bucurii, potrivit datinii străbune.

Împărtășindu-Vă părintească binecuvântare, rog pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieții și al păcii, să Vă dăruiască toate cele de folos, bucurându‑Vă de aceste sărbători întru mulți ani!