ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Arhimandrit Mihail Stanciu în Ziarul Lumina:

Ucenicii părintelui Adrian Făgețeanu aveau confort sufletesc și liniște știindu-l viu, prezent printre ei, rugându-se pentru ei, mijlocind la Dumnezeu și sfătuindu-i pentru luminare, mântuire și ajutor. Despărțirea de părintele Adrian a fost un test de maturizare a ucenicilor ca să fie motivați, să se ostenească și să viețuiască împreună cu Hristos, așa cum și părintele viețuise și viețuiește în continuare. Și aceasta pentru că părintele Adrian e viu, după cum Însuși Mântuitorul Hristos a spus: „Cel ce crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi”.

Părintele ieromonah Adrian Făgețeanu (1912-2011) a fost unul dintre monahii care au luminat în Biserica ­Ortodoxă Română în ultimul veac, viața și învățătura lui aducând mult folos celor care veneau să-l cerceteze. Fiu de preot, bucovinean de glie și de nărav, posesor al unei culturi vaste dobândite în perioada studiilor superioare de Drept și Filosofie, apoi de Teologie, tânărul Alexandru Făgețeanu și-a închinat viața lui Dumnezeu la Mănăstirea ­Putna, pe când stareț era părintele arhimandrit Paisie Prelipceanu. Cernut prin 66 de ani de ascultare monahală și prin aproape 15 ani de temniță, părintele Adrian s-a făcut chip al răbdării și al statorniciei în dreapta credință, ducând o viață grea, dar demnă, mai ales în perioada regimului comunist. Într-un dialog purtat cu 10 ani în urmă, domnul Marcel Petrișor mărturisea: „În temniță, părintele Adrian, ca și părintele ­Arsenie Papacioc, nu s-a plâns niciodată nici de foame, nici de frig, nici de strâmtoare, nici de izolare, nici de prea multă copleșire a celor care năpădeau pe tine într-un grup în care toți spuneau «Domne’, fă și tu așa ca noi și scapi mai ușor!...»”.

Mărturisitor neclintit al lui Hristos, părintele Adrian a trecut prin experiențele ascultării, ­răbdării, muncii și rugăciunii la Putna, Slobozia, Antim, Jilava, Căldărușani, Făgăraș, Ciorogârla, Aiud, Govora, Crasna-Gorj, ­Balaciu, Lainici, Piatra Fântânele, Petroșani, Turda, Locurele, ­lăsând în urma sa două biserici ctitorite și câteva mii de fii duhovnicești.

Învățătură din cărțile de cult, după încheierea studiilor universitare

În cei 99 de ani de călătorie pământească ai părintelui Adrian și de experiențe duhovnicești la Altarul slujirii Mântuitorului și totodată la scaunul de spovedanie, părintele Adrian ne-a lăsat mai multe cuvinte de folos care pot deveni vii și lucrătoare și în noi, odată ce le împlinim.

E drept că și el, părintele Adrian, a avut unele mici greșeli, slăbiciuni și lipsuri, ca toți oamenii, pentru care ne rugăm și noi ca Dumnezeu cel Atotmilostiv să le ierte, să le acopere și să le plinească în Duhul Sfânt al Lui, cu iubirea și cu puterea Sa. Dar ce a avut fără îndoială părintele Adrian a fost credința dreaptă în Hristos, față de care nu a manifestat nici o slăbire, nici o moleșeală, nici o acceptare a vreunui amestec cu erezii, cu superstiții păgâne sau cu inovații magice. De multe ori ne chema la chilie și ne punea să-i citim din Dogmatica părintelui Stăniloae, din Filocalie sau din tratate dogmatice și canonice ale Sfinților Părinți. ­Ne arăta apoi ce frumos erau condensate învățăturile Părinților în troparele și rugăciunile cărților de cult (Ceaslov, Liturghier, Molitfelnic), spunând: „Eu din cântările și rugăciunile liturgice inspirate de Duhul Sfânt am învățat mai multă teologie decât din cursurile scolastice citite în facultate”.

Canonul de pocăință, pentru îndreptarea omului credincios

Părintele Adrian a slujit Adevărului, Domnului Iisus Hristos - Dumnezeul Viu și Veșnic. L-a cunoscut pe Mântuitorul Hristos ca și Cale a mântuirii, ca Adevăr și ca Viață. Și, datorită acestei acribii a lui în păstrarea dogmelor și a canoanelor Bisericii, adică a regulilor de credință și de viață, părintele a avut și critici, chiar dintre clerici, care comentau „că dă canoane așa de aspre”... Dar oare de ce dădea astfel de canoane? Ca să-l pedepsească pe omul păcătos? Nu, ci ca să-l trezească, să-l corecteze și să-l vindece de patimile care-l înrobeau. Spunea părintele Adrian: „Ortodoxia are această perspectivă terapeutică a vieții duhovnicești, ea este un mod natural de viață și de gândire după voia lui Dumnezeu, iar canonul (rânduiala de viață îmbunătățită) reprezintă tratamentul pentru oprirea de la păcate și pentru vindecarea de patimi. El nu e o expiere, o pedeapsă pentru greșelile de dinainte. Dumnezeu n-are nevoie de osteneala și de chinuirea noastră, pentru El. Lui nu-i trebuie restaurată onoarea știrbită (cum zic unii), ci noi înșine avem nevoie de osteneala canonului ca să ne trezim din vraja plăcerii și a puterii și să ne vindecăm. Dumnezeu e iubitor de oameni, e Părintele nostru cel bun, sfânt, atotputernic și atotiubitor, dar ca să ne unim cu El, trebuie să ne curățim de mizeria păcatului, de tiparele și obiceiurile rele. Dumnezeu vrea mai mult decât noi înșine să ne vindecăm și să viem cu El, iar canonul e pentru noi, osteneala e pentru despietrirea inimii noastre, pentru transfigurarea noastră. De aceea, să ținem canoanele rânduite de părinții ­duhovnici, nu să căutăm pretexte viclene pentru a le înmuia, pentru a le micșora. Să căutăm ținta care e unirea cu Hristos și dobândirea iubirii Lui și totodată slujirea Lui cu devotament, cu jertfelnicie.”

Părintele Adrian observa când cineva se vindeca de păcate și devenea mai smerit și mai milostiv și atunci spunea: „Importantă este intensitatea pocăinței și vindecarea omului, nu durata canonului”. Când vedea râvna omului de a lepăda egoismul, de a se uni cu Hristos și de a deveni ca Mântuitorul, blând, smerit cu inima și jertfitor pentru alții, părintele scurta din durata de pregătire pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfânta Taină a Împărtășaniei. „Pentru că adevăratul criteriu al unirii cu Hristos la Sfânta Euharistie - spunea părintele Adrian - constă în lepădarea egoismului, luarea crucii, adică urmarea lui Hristos prin jertfă de sine, prin jertfelnicia față de alții.” 

Predicator și catehet neobosit

Îmi aduc aminte că în predicile părintelui Adrian, pe care le rostea de obicei miercurea și vinerea seara, prin anii 1997-1998, una dintre temele centrale era unitatea Bisericii și a neamului românesc. El a iubit neamul românesc, a înțeles că noi, românii, am fost oprimați, asaltați mereu din invidia diavolului și a neamurilor dimprejur care ne-au râvnit bogățiile materiale și spirituale și a căutat să întărească, să susțină și iubirea de neam, și iubirea între noi, toți oamenii. Nu era neiubitor de străini, ci dimpotrivă, în lumina iubirii lui Hristos, când vorbea cu cei străini de credința creștin-ortodoxă le arăta și devierile dogmatice și bolile sufletelor lor. „Ateii și răucredin­cioșii sunt ca paralizații care nu mai simt durerea. Pentru că nu e de ajuns să ții tratative diplomatice cu cei neortodocși sau chiar rău credincioși, care fac rău, care vin cu agresivitate și cu prozelitism, ci trebuie să ai curajul mărturisirii Ortodoxiei și să le arăți greșelile și bolile, din iubire de oameni, dorindu-le și vindecarea.” De aceea, părintele Adrian îi catehiza cu multă înțelepciune și răbdare pe mulți și așa îi aducea la Biserică și la dreapta credință, la înțelegerea curată a lui Hristos și la slăvirea în duh și în adevăr a lui Dumnezeu. „Urgența numărul unu a ­Bisericii Ortodoxe este cateheza. Doar luminarea minții oamenilor prin dreapta credință va putea asigura un destin frumos omului și societății românești în istorie și în veșnicie. Doar credința vie salvează omul contemporan de haos și deznădejde.” Deci, înțelep­ciunea pastorală și stăruința erau alte trăsături, alte linii care definesc portretul duhovnicesc al părintelui Adrian.

Altă idee importantă prezentă în predicile părintelui Adrian era îndemnul la rugăciune pentru alții și mai ales pentru ca „Dumnezeu să scoată lucrători la secerișul Lui, adică păstori buni, jertfelnici și demni. Trebuie să ne rugăm pentru toți. Cine vrea să se mântuiască, singur nu se mântuiește. Numai cine se roagă pentru toți, acela se mântuiește”. Părintele Adrian spunea că „lipsa exercițiului rugăciunii pentru alții, a unuia pentru toți, este prima cauză a dezbinării dintre noi”. Părintele Adrian însuși se ruga foarte mult pentru toți creștinii ortodocși în Sfântul Altar, cerând totodată ca Dumnezeu să-i lumineze și pe ­oamenii necre­dincioși. Uneori ne cerea să-i rescriem pomelnicele cu litere mari, ca să le poată citi mai ușor. Alteori, lua lupa și făcea pe „detectivul” printre pomelnicele de la Proscomidie...

Spovedania curată este necesară pentru mântuire

O altă temă atinsă în predicile părintelui Adrian era pocăința ca stare și lucrare neîncetată de ­ascultare a lui Dumnezeu și de dovedire prin fapte a iubirii față de El și față de semeni. O pocăință fără roadele iubirii este egală cu zero, e o iluzie, o fantasmă. Ne îndemna să punem început bun de fiecare dată în spovedanie și să dovedim apoi, prin fapte bune, că aducem roade vrednice de pocăință. Insista, de asemenea, pe faptul că sunt importante spovedania și dorința de îndreptare. Spunea părintele: „Nu-i important să te împărtășești, cât să te spovedești curat și să primești iertare de păcate, că și Iuda s-a împărtășit, dar fiind viclean a mers direct în iad”.

Deseori, când îl cercetam la chilie pentru un cuvânt de folos, întrebându-l despre o anume situație de viață, părintele ne aducea aminte că Dumnezeu va judeca oamenii după criteriul jertfelniciei iubitoare față de alții. De aceea, ne sfătuia să devenim roditori. Ne zicea: „În ce ești tu mai util altora? Ei, lucrul în care tu ești pregătit să faci mai mult bine pentru folosul și luminarea altora, pe ăla să-l faci, că acela e talantul tău care trebuie înmulțit!”

Dintr-o adâncă smerenie, ­părintele Adrian fugea de publicitate, de aprecierile presei sau de recunoașterile oficiale, chiar și în cadrul instituțional bisericesc. După ce a sfințit biserica de la Piscul Crăsanilor - Balaciu, în anul 2007, Prea­sfințitul Episcop Damaschin al Sloboziei a vrut să-i ofere Crucea și titlul de protosinghel (pentru ctitoria bisericii), dar părintele Adrian, când a auzit că se pune ceva la cale în direcția asta, a zbughit-o pe ușa Altarului și nu l-a mai găsit nimeni. Nu astfel de aprecieri căuta părintele Adrian. El ne învăța pe toți și pe noi, ­clericii, mai ales, că „jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit”. Că „tot ce face omul cu duh umilit e primit de Dumnezeu. Iar tot ce nu face cu duh umilit, ci pentru slava deșartă a lui sau pentru a arăta că e mai bun ca alții, Dumnezeu nu primește”. Când îl ­întrebam de ce nu lasă să-i fie sărutată mâna după ce dădea credincioșilor binecuvântarea pe cap, părintele Adrian ne spunea: „Iertați-mă, dar nu e parfumată”.

Monah cu virtutea smereniei și iubire de copii

Unul dintre ultimele sfaturi pe care ni le-a dat părintele Adrian a fost acesta: „Smerenia e cel mai mare dar de la Dumnezeu. Căutați să dobândiți smerenia și jertfelnicia, că din ele vin toate bunătățile, toate binecuvântările lui Dumnezeu”. Deci, o credință fără smerenie și fără jertfelnicie nu este lucrătoare, nu este mântuitoare. Părintele Adrian însuși, care a fost ­totodată smerit și jertfitor, ca duhovnic stătea ore întregi la spovedanie, iar în timpul liber răspundea foarte prompt solicitărilor, când cineva era bolnav sau pe moarte, acasă sau în spital, să-l spovedească, să-l împărtășească, să-i „provoace” omului întâlnirea cu Dumnezeu. Era foarte săritor. ­Uita de toate preocupările lui atunci când era vorba de salvarea unui suflet sau a unei familii aflate în suferințe, încercări sau în pragul destrămării.

Părintele Adrian iubea mult ­copiii și-i binecuvânta cu mare drag pe ucenicii lui, pe fiii duhovnicești, ca să aibă copii mulți și înțelepți, sfătuindu-i pe toți să se roage scurt și des: „Doamne, dă-ne prunci mai buni ca noi!”. Într-o după-amiază de iarnă, în apropierea Crăciunului, ningea tare, iar părintele mergea pe stradă, spre mănăstire. Și cum mergea el încet și adunat, zăpada a căzut pe el și pe rasă și aproape că l-a transformat într-un om de zăpadă, care merge. Pe când aștepta la un semafor, auzi niște pași în urma lui și când s-a întors, o fetiță a sărit și l-a prins în brațe și i-a zis: „Moș Crăciun, eu am fost cuminte anul ăsta, am ascultat de părinți”. Și atunci, bucurându-se, „Moș Crăciun” a dus-o la o cofetărie și i-a confirmat fetiței întâlnirea cu cel care dă ­daruri. Bineînțeles că și părintele Sofian, cunoscând întâmplarea, îl numea așa pe părintele Adrian când primeau colindători, iar părintele Adrian îi ospăta pe tineri cu covrigi și vin fiert.

Părintele Adrian avea un suflet foarte delicat, foarte sensibil, deși trecuse prin multe încercări și confruntări în temniță cu fiara urii, cu tortura cea mai urâtă, cea mai umilitoare pentru oameni. Nu s-a lăsat împietrit de resentimente, n-a răspuns cu ură, ci chiar față de torționarii lui din pușcăriile comuniste, când îl întrebam noi „părinte, dar ce-ați vrea să pățească oamenii care altădată v-au chinuit?”, zicea: „Să se pocăiască! M-aș bucura să se pocăiască, nu neapărat în fața mea, în fața lui Dumnezeu”. Iată că părintele Adrian dorea mântuirea tuturor oamenilor și depășise ranchiuna și răzbunarea, care revin în sufletul omului și-l îndeamnă: „Nu te lăsa, fă-ți dreptate!”.

Atunci când îl întrebam: „Pe cine iubiți mai mult dintre părinții pe care i-ați întâlnit?”, el zicea: „Pe cei smeriți, că pe ei îi iubește și Dumnezeu”. Și continuam:
„Și cine a fost cel mai smerit, cine v-a ­impresionat cel mai mult?”, iar el zicea: „Părintele Macarie de la ­Pasărea. Că el n-a dat nici un interviu la televizor, n-a ținut nici o conferință, n-a ieșit la rampă ­niciodată, ci se ruga foarte mult”. Pe când erau amândoi la Mănăstirea Căldărușani, povestea părintele Adrian, era o concurență între ei doi, care să slujească Sfânta ­Liturghie, tocmai ca să pomenească mai mult la Proscomidie numele celor dragi, numele celor bolnavi și necăjiți. Și până la urmă au găsit soluția: „Facem așa: slujim amândoi în fiecare zi, dar într-o zi faci tu Proscomidia, în ziua următoare eu”, împăcând în felul acesta dorința de a sluji lui Dumnezeu și de a pomeni în rugăciune cât mai mulți oameni.

Părintele Adrian continuă să ne ajute cu rugăciunile lui

Imediat după adormirea părintelui Adrian, îmi spunea cineva: „Deci, iată, părintele Adrian s-a dus la Dumnezeu și într-un fel ne bucurăm că a depășit ținutul ăsta al pătimirii. Da, părintele Adrian a trecut de hotarul suferinței, a mers la loc luminat, la loc de odihnă, dar noi ce facem?” Și mi-a dat Dumnezeu în inimă un răspuns: „Așa e, noi suntem ca pe-o corabie în valuri. Iar părinții Sofian, Adrian, Benedict Ghiuș, Vasile Vasilache și cei de mai înainte - Cleopa, Daniil (Sandu Tudor), ­Paisie Olaru, Vichentie Mălău, Dumitru Stăniloae și ceilalți, precum și mărturisitorii din temnițele comuniste și ceilalți au mers înainte, au ajuns la liman și au înfipt câte un țăruș de care au ancorat corabia în care ne aflăm noi, încă pe valuri. Iar ei, prin frânghiile rugăciunii lor, ne țin stabili. Să fim conștienți că ei mijlocesc pentru noi și ne țin ancorați și apropiați de liman”. Așa să fim și noi, ascultători și împlinitori ai lui și să fim smeriți că am avut și că avem în continuare pe avva Adrian, părinte și sprijin duhovnicesc. Dumnezeu să-l pomenească în ­Împărăția Sa, iar noi să-l pomenim mereu în inimile noastre, purtându-i rugăciunea și recunoștința ­înaintea lui Dumnezeu!

Părintele Adrian a avut mare evlavie la Sfântul Antim Ivireanul. Venirea (în anul 1947) și viețuirea părintelui Adrian în Mănăstirea „Tuturor Sfinților” din București, ctitorită și ocrotită de marele ierarh martir, au fost încununate de însăși adormirea părintelui, care s-a petrecut în ziua prăznuirii Sfântului Antim, pe 27 septembrie 2011. Încă și mai mult, ocrotirea Sfântului Antim a simțit-o părintele Adrian și când a fost eliberat din temniță, pe 27 septembrie 1956. Eliberarea, așadar, mai întâi din temnița comunistă, apoi din temnița sufe­rințelor și a nepu­tin­țelor bătrâ­neții, a primit-o de la Dumnezeu prin mijlocirea Sfântului său ocrotitor Antim Ivireanul.