„Temnițele ateismului comunist au înghițit cu cea mai nestăvilită voracitate valorile umane ale acestui popor, încât și astăzi semnele mutilării se văd.  Confuzia, lipsa reperelor, lipsa discernământului sunt semne clare că poporul nostru suferă enorm. Și toate acestea nu vin decât ca urmări ale atacului comunist și neo-comunist la integritatea noastră națională și de credință. Prea numeroși intelectuali, academicieni, preoți și duhovnici, patrioți, creștini și adepți ai adevărului au fost eliminați și aduși la tăcere prin cele mai crude metode de tortură, crimă și chin.”, a scris Laurențiu Cosmoiu în Ziarul Lumina, despre personalitatea Părintelui Ioan Iovan:

„Părintele Ioan Iovan a supraviețuit acestor metode. Și ca el, alții, care au devenit mărturisitori. A vrut Dumnezeu ca ei să treacă de „furcile caudine” și să poată mărturisi viitoarelor generații despre prigoana atee și despre chipul scălâmb al ei. Însă mai mult decât atât, părintele Ioan Iovan încă din temniță a fost pentru ceilalți frați de suferință un om esențial…

Periplu către Dumnezeu

Pe 26 iunie anul acesta se împlinesc 100 de ani de la nașterea sa. Un moment ce ar trebui sărbătorit de toți românii cu mare cinste, pentru că Dumnezeu ne dăruia, acum 100 de ani, un mare ascet al temniței, cum poate nu s-a mai văzut și auzit. Părintele Ioan nu a încetat nici înainte de închisoare, nici în timpul închisorii și nici după să urmeze lui Hristos, indiferent de asprimea și nedreptatea trăirilor sale, fiind cu trup și suflet în misiune pentru semeni. Tocmai de aceea mărturisea cu mult curaj: „Nu pot și nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălțătoare momente spirituale din viața mea. Acolo m-am născut a doua oară și Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea”.

A fost arestat la Galați în noaptea de 29 spre 30 martie 1955 și condamnat de Tribunalul Militar Teritorial București cu sentința 1655 din 1955 la „M.S.V.” adică muncă silnică pe viață (c.f. fișa matricolă penală). Motivul: „Acte de teroare”. Comuniștii însă care îl condamnaseră au revenit asupra deciziei, comutându-i pedeapsa abia pe 16 ianuarie 1963: „Conf. Decr. 5/63 al C.S. ped. comutată în 25 ani”. Din acești ani a executat nouă, fiind eliberat conform fișei matricole penale: „Lib. 01.08.964 grațiat D. 411/64”. Părintele se semna și în temniță - ieromonah Ioan Iovan, chiar dacă, oficial, comuniștii îl separaseră de Biserică. Dragostea sa pentru Dumnezeu și pentru a-i sluji Lui nu putea fi oprită de nici un demers ateist, oricât de violent. Nu a fost clătinat de vrăjmași, ci a continuat să li se opună cu mult curaj, rămânând aproape de cei în nevoi, oricât de greu i-a fost. A trecut prin închisorile Galați, Văcărești, Jilava, Gherla, Bacău și Aiud. La cea din urmă, la Aiudul cel putred, ghețos și reavăn, a reușit să dezvolte o adevărată școală a asceților, opozanți ai „reeducării cultural-educative”, și să adune sub aripa sa pe cei mai numeroși fii duhovnicești carcerali. 

Biruință prin credință

Torturile asupra sa au început încă de la Securitatea din Galați, atunci când a fost pentru prima oară arestat. Au continuat la penitenciarul Semicerc din aceeași localitate. Oricât de dur s-au purtat cu el anchetatorii, nu au reușit să-i schimbe atitudinea demnă, chiar și atunci când a fost bătut sau târât de barbă prin camera de anchetă. Despre curajul său providențial și edificator putem afla din mărturisirea legată de o vizită la penitenciar a chiar ministrului de interne, generalul Alexandru Drăghici. Părintele Ioan Iovan l-a înfruntat mărturisindu-și credința neclintită, dar și dragostea pentru vrăjmași. Călăul cu grad de general care intrase și în celula sa l-a întrebat: „Care a fost motivul să îndobitocești lumea la mănăstire, pentru a ajunge aici?”. Părintele a replicat: „Aș vrea să vă îndobitocesc și pe dumneavoastră, domnule general, cu intenția nobilă de a vă apropia de Dumnezeu, așa cum am făcut-o la mănăstire cu oamenii credincioși”.

Spuneam mai sus că printr-o astfel de statură, chiar și în regimul penitenciar, a continuat să fie duhovnic pentru mulți. Și chiar sunt numeroase mărturisiri în acest sens venite de la camarazii de suferință. Bunăoară, o astfel de relatare o avem de la vajnicul rezistent al temnițelor comuniste Constantin (Tache) Rodas, despre un moment trăit la Aiud: „A trebuit să întreb pe cineva: «Părintele Ioan Iovan, de la Vladimirești, e p-aici?» «Uite-l acolo». M-am dus spre el și la doi pași mi-a zis numele: «Domnu’ Rodas...» Niciodată nu ne-am văzut până atunci. «Da, părinte, săru’mâna! Am o rugăminte la dumneata». «Domn’ profesor, în fiecare zi, în rugăciunile mele de toată ziua te pomenesc». Știa povestea cu Piteștiu’, știa atitudinea mea, și io i-am mulțumit. «Părinte, totuși, nu știu d-acasă nimic. Vreți să vă rugați și pentru ei?» «Da!» El acuma era bolnav, trăgea să moară, iar Crăciun îl șantaja cu asta. L-a luat pă targă și l-a dus într-o curte separată la o cameră pentru bolnavi. A venit Crăciun: «Eh, părinte Iovan, zici ca noi? Uită-te, ți-aducem medicamente, te facem bine». «Nu!» «Înapoi!» Domne, în celulă a curs apă pă el de dimineață până seara, dar e sănătos și astăzi. Nu-s de la Dumnezeu semne? Am fost la dânsu’, de v’o două ori, la Recea... Ce-a făcut acolo e extraordinar!”. Sufletul său ­imens îi cuprindea, iată, și pe cei de acasă în rugăciune nu numai pe deținuți, chiar și în aceste condiții - bolnav fiind de TBC ganglionar și șantajat în mod repetat de colonelul Crăciun. Ca un șarpe ademenitor, comandantul penitenciarului, prin încercări mizere, căuta astfel să-l înduplece, să-l „reformeze” după calapodul mincinos, despotic, ateist. A rămas neclintit.

Misionar al Sfântului Potir de taină

La Aiud exista un program serios și strict de rugăciune în ascuns, iar rostirea Paraclisului Maicii Domnului și săvârșirea Sfintei Liturghii erau conduse frecvent de părintele Ioan Iovan. Avem mărturisiri numeroase și despre acest fapt. Unii dintre fiii săi duhovnicești au ajuns la rândul lor mari duhovnici ai neamului nostru, cum este cazul părintelui Arsenie Papacioc sau al părintelui Marcu de la Sihăstria. De la cel din urmă s-a păstrat o mărturisire importantă: „Altădată, eram cu părintele Arsenie Papacioc și cu părintele Ioan de la Vladimirești, despre care auzisem că avea Sfintele Taine la el. Și pentru că mă spovedisem, mă pregăteam să mă împărtășesc. Și i-am cerut părintelui Ioan să mă împărtășească. Iar el, după ce m-a pregătit, m-a împărtășit”. Nu este singurul care se spovedea și se împărtășea la părintele Ioan Iovan. Acest fapt este întărit de următoarea mărturisire: „În celulele unde erau preoții se făceau Sfinte Liturghii în liniște desă­vârșită, fără a atrage atenția gardienilor. Părintele Ioan Iovan ținea spovedanii și slujbe de dezlegare când deținuții erau scoși în curtea închisorii: «Părintele Ioan făcea dezlegările și toți știam semnul când trec ăia p-acolo. Pe urmă, spovedanie, ce am mai făcut greșit, adică: dacă zboară gândul. Dar nu zboară! Să știi că nu gândeai la nimic în timpul rugăciunii, nici să plângi de familie. N-aveai nici un dor. Erai cel mai liniștit om»”.

Am adus în atenția cititorilor, desigur, minime cuvinte și mărturisiri legate de marele nostru duhovnic al temnițelor comuniste și slujitor al Bisericii nebiruite. Măcar pentru a ne aminti și a comemora cum se cuvinte un astfel de părinte spiritual. Căci Dumnezeu, în înțelepciunea Sa cea mare, a sădit înlăuntrul părintelui Ioan haruri alese, îndeosebi pentru a fi model gene­rațiilor viitoare, parcă tot mai încercate. De la puterea cuvântului până la înțelepciunea sfatului și de la bogăția credinței mărturisite și până la valoarea faptei manifestate în condiții aproape imposibile, părintele Ioan Iovan se înscrie fără tăgadă printre cei mai redutabili preoți ai lui Hristos, din vremurile de prigoană ateist-comunistă. Un vrednic fericit al Fericirilor rostite de Mântuitorul pe Muntele Măslinilor.”, conchide autorul Lumina.

Amin!