Îmi amintesc cum veneam la mănăstirea Rarăului cu părintele Martinian, Dumnezeu să-l odihnească, și stăteam pe aici vreo două-trei zile, de Izvorul Tămăduirii. Și se făceau aici multe întâlniri frumoase între bucovineni, moldoveni și ardeleni. Aici era o vie și strânsă legătură între neamul nostru creștinesc-ortodox, pentru că nașterea noastră nu e cea după trup, ci după duh, cât am cunoscut, cât am trăit și cât ne-am ostenit.

Așa am socotit și eu să țin legătura cu mănăstirea Rarău pentru că așa am apucat încă de pe când aveam 18-20 de ani. Această mănăstire a rămas o verigă de legătură între Ardeal, Moldova și Basarabia. Aici se întâlnește unghiul celor trei forțe ortodoxe românești. Au fost vremuri grele, vremuri de nevoință, de lupte, nopți de întuneric și zile de lumină.

Vremurile în care trăim noi sunt din ce în ce mai anevoioase. De aceea v-aș ruga, ca frățiile voastre, trăind mulți sau puțini ani, să trăiți în așa fel ca și cum mâine vă veți sfârși. Eu am ajuns la acești 92 de ani și m-a ținut Dumnezeu ca să fiu, cât se poate, mai apropiat de adevărurile ortodoxe. Vin vremuri grele și Dumnezeu știe cum va trece fiecare examenul acesta. Este un examen anevoios pentru că acum nu se mai urmărește o biruință asupra trupului, cât a sufletului. Îl pătezi, îl pierzi; ții la el, îl pierzi.

Venim aici, de la o mănăstire la alta, așa cum ne-am obișnuit să venim la Maica Domnului, să mă îmbărbătez, să mă întăresc, să văd aici minunea Maicii Domnului, care este mângâierea tuturor creștinilor, ocrotitoarea și bucuria călugărilor. Și aceste zile pe care le petrecem împreună, să fie zile de bucurie, zile de întărire și în veacul viitor.

La Judecată nu ne va întreba Mântuitorul câte biserici am ridicat, câte cămine am făcut sau alte lucruri de ordinul acesta. Acolo ne va întreba cum am trăit viața noastră, fie scurtă, fie mai lungă… Cu cât e mai lungă, cu atât ne va întreba mai aspru. Ne va judeca după faptele noastre pe care le-am săvârșit. Să trăim mereu ziua de astăzi ca și cum am muri mâine, spun Sfinții Părinți. De aceea, Dumnezeu să ne bucure de aici înainte și dacă nu ne vom mai întâlni aici, ne vom întâlni dincolo, înaintea dreptului Judecător și acolo vom răspunde de tot ce am făcut, de cele bune și de cele rele. Să ne ținem această promisiune, să ne ducem cât se poate crucea mai departe!

Vin vremuri grele de încercare când va trebui să alegem direct: ori satana ori Hristos, din două, una. Nu mai este a treia alternativă, de aceea trebuie să ne pregătim și noi pe cât este posibil și să fim în duhul acesta al adevărului, în care ne vor Maica Domnului și Mântuitorul Iisus Hristos. Să fiți încredințați că toată nevoința frățiilor voastre din mănăstire, din lumea mireană și de peste tot pe unde veți fi, este răsplătită. Este un moment, în sfârșit, de bucurie pentru Maica Domnului ca să ne închinăm Fiului ei și tuturor nevoitorilor care au trăit pe locurile acestea și și-au dat viața pentru mântuirea sufletelor noastre, a celor prezenți și a celor din viitor. Pentru că neamul nostru este împletit în cele trei conviețuiri: trecut, prezent și viitor.

De aceea, eu mă bucur că v-am mai găsit și anul acesta, că în ceilalți ani poate ne vom găsi la înfricoșata Judecată și acolo ne vom întâlni cu toții și vom avea bucuria judecății aspre sau mângâierea mântuirii.

Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă bucure pentru viața creștinească și călugărească pe care o aveți!

Să ducem ceea ce a rămas cu multă demnitate și prestigiu pentru că nu ne va întreba Maica Domnului acolo de nimic altceva decât cum am respectat și cum am știut să răspundem la suferințele și greutățile mărturisitorilor noștri.

E plină lumea românească de martiri, e plină lumea de mărturisitori care greu se lasă scoși la lumină, pentru că lumea aceasta mereu a fost în luptă cu întunericul și cu atât mai mult cu cât satana este mai în putere. Dar căderea lui este și căderea antihristului și a întregului neam necreștin, neortodox și fără Dumnezeu.

Dumnezeu să vă binecuvânteze, să vă dea bucurie, să trăiți întru mulți ani pe aceste locuri frumoase ale Rarăului!

Iată cum se duce tânărul nostru în Occident că nu mai poate trăi aici. Poate să trăiască, dar se duce slugă la străini. Rămân terenurile noastre goale, că nu le mai lucrează nimeni. Păi, țăranul nostru de acum o sută de ani își lua catrafusele să plece undeva? Lucra pământul și avea hrana și medicația tot de acolo o avea, din rădăcinile și florile pământului lui. Acum ne urcăm în mașină, în avion, te ridică și numai Dumnezeu știe dacă mai cobori de acolo. Se bagă câte trei-patru sute de oameni într-o coajă de nucă și se ridică la înălțime să vadă civilizația Europei, fără icoane, fără biserici, fără cruce.

Și știți, avea dreptate creștinul nostru: când vă duceți în călătorii îndepărtate, intrați acolo unde veți auzi cântându-se, unde veți vedea o icoană, o rugăciune. Băteai la ușa unui creștin și cereai adăpost peste noapte și erai primit cu dragoste. Acum dacă bați la ușa cuiva nici nu vrea să audă, pentru că se teme de tine. Nu știe cine ești.

Vedeți cum tinerii de azi se spânzură? Un tânăr de 17 ani s-a spânzurat și nu știe nimeni din ce cauză. Și asta se întâmplă pentru că suntem depărtați de la rădăcina de sfințenie. Viața de sfințenie e aici în urgia suferinței, a greutăților. Asta e sfințenia. Ea nu vine din teorie goală. Vine din cruce. Crucea este verticala aceasta care leagă cerul cu pământul, iar orizontala leagă dragostea dintre noi. Crucea este semnul ridicării noastre din pământesc la ceresc.

De aceea avem și postul, rugăciunea, spovedania, împărtășania, Sfânta Scriptură, viețile martirilor.

Românul a vărsat sânge peste tot. El e născut din pământul acesta al necazurilor și al suferințelor. Dumnezeu să ne ierte pe toți și să ne binecuvinteze cu harul Său! Sfinții Arhangheli să ne acopere în tot locul și în toată viața! Amin!

(Preluat din cartea: Ne vorbește Părintele Justin, vol. III)