O Chilia Athonită: Ascultați pe Părintele Justin Pârvu care ne vorbește cu bunătatea dar și cu duhovnicia sa despre modul în care Dumnezeu dăruiește harul său până și oamenilor păcătoși:

Pentru că omul mereu este – chiar și-n păcatele lui – nelipsit de Harul Lui Dumnezeu.

Pentru că unde lipsește Harul, lipsește și omul și divinitatea. Omul este o ființă care nu poate trăi izolată și fără această bogăție divină, pentru că altfel nu s-ar mai numi fiu al Lui Dumnezeu sau nu s-ar numi fiul Tatălui Ceresc.

Deci prin existența aceasta, poate să-și ducă viața pe pământ într-o formă de superioritate divină, în care trebuie să se miște toată viața. 

Acum, sigur că aici crește și descrește viața omului, în măsura în care el dobândește virtutea sau păcatul. Măsura în care a dobândit virtutea – el se găsește în Harul Lui Dumnezeu, înălțimea aceasta dorită de Creator. 

Dar cu cât omul se lasă scăzut și înjosit prin păcat, atunci Harul Lui Dumnezeu nu mai lucrează în toată bunătatea lui, pentru că este împiedicat de voința răului. 

Noi colaborăm cu Dumnezeu atâta vreme cât ne aflăm într-o concordanță cu voința Lui. Dar în momentul când noi nu mai suntem în concordanță cu voința Lui Dumnezeu, atunci ne cuprinde partea aceasta negativă a răului, care ne depărtează de Har.

În conștiința noastră – de pildă,  îngerul păzitor. Îngerul păzitor, care ne este dat de la botez, se apropie de noi și ne ocrotește de tot răul, numai în măsura vredniciei noastre. El se poate depărta, se poate apropia, în măsura în care noi dorim să trăim viața acestui înger și de ceea ne și este dat la Sfântul Botez, ca să ne poată apăra, să ne poată ridica, să ne poată apropia cât mai mult de Harul Lui Dumnezeu.

Toate eforturile care s-au făcut în lume de la începutul ei și până în prezent, s-au făcut eforturi pentru om, pentru ridicarea la înălțimea unei credințe. Această ridicare și sfințenie a omului este arătată în Biserica Domnului, în Sfintele Taine, care ne aprovizionează, pentru fiecare om în parte, în funcție de ceea dorește. Dorește bucuria, dorește sfințenia, dorește milostenia, dorește bucuria a tot ce poate avea sufletul său și găsește în viața Bisericii noastre creștine, un depozit mare așa al darurilor Lui Dumnezeu. 

Noi atât ne putem adânci în darul Lui Dumnezeu, cât ne nevoim, cu cât, în sfârșit, ne putem chinui trupul acesta și sufletul nostru ca să devenim din nou răbdători și trăitori, cu Harul Lui Dumnezeu!