„Atenția lui Iisus se îndreaptă doar spre unul dintre bolnavii aflați acolo – evanghelistul nu precizează de ce boală suferea acesta. Neputința sa de a se coborî în scăldătoare îndată după tulburarea apei ne face să credem că e vorba de un paralizat. Era bolnav de multă vreme, de 38 de ani, astfel încât orice speranță de vindecare prin mijloacele omenești era exclusă. Bolnavul mai avea o singură șansă: să ajungă primul în scăldătoare atunci când se tulbura apa. Iisus, cunoscând prin putere dumnezeiască situația disperată a acelui om, care era atât de nenorocit din cauza îndelungatei suferințe trupești, dar care era, totodată, bolnav cu sufletul – vom vedea mai încolo că era păcătos -, Iisus îi oferă harul Său. 

Mântuitorul Se apropie de el și îi pune această întrebare: "Voiești să te faci sănătos?”. Bolnavul nu se gândește că cel ce îi pune această întrebare ar putea să îl vindece. De aceea, îi explică omenește cazul său: "Doamne, nu am om!”, zice el. Desigur, în gura acestui bolnav, apelativul "Doamne” nu are încă valoarea unei mărturisiri a divinității lui Iisus, ci înseamnă, mai degrabă, "domnule”. "Doamne”, zice el, ”nu am om ca să mă arunce în scăldătoare atunci când se tulbură apa. Că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea”. 

Textul nu ne spune cât de des se tulbură apa, însă ne lasă să înțelegem că fenomenul se producea pe neașteptate. Bolnavul care vorbește acum cu Iisus stă și el acolo, dar fără vreo speranță că ar putea ajunge cândva primul după tulburarea apei. Nimeni nu-și făcea milă cu el, fiecare dintre cei ce stăteau acolo gândindu-se în primul rând la sine însuși și la interesul său. 

Când mergi ca pelerin și vizitezi locul acela, scăldătoarea Vitezda, aproape de actuala poartă a Sfântului Ștefan sau poarta leilor, te întrebi despre rostul acestei amenajări și despre apa respectivă. Ți se spune, de fapt, că acolo, în aceste bazine, în acest rezervor, se aduna apa din partea mai de sus a orașului. Nu era vorba de izvoare, cât era vorba de apă de ploaie. În sezonul ploios, bazinele erau umplute și, apoi, foloseau ca rezervoare de apă pentru nevoile cetățenilor.

Cum spuneam, bolnavul stătea și el acolo, aproape de scăldătoare sau aproape de unele bazinetele acelea găsite acolo într-o epocă mai târzie și care, probabil, existaseră și mai-nainte. El stătea cu speranță și, totuși, fără speranță: n-avea pe nimeni. "Doamne, n-m om”, spune el. Și se vede treaba că nimeni dintre cei care erau pe-acolo nu-și făcea milă cu el. 

Acum, însă, pentru prima dată răsună și pentru el glasul milei. Iisus i-a zis: "Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”. Și vindecarea se produce prin chiar acest cuvânt. Omul se ridică, își ia patul și pleacă. E bucuros că s-a făcut sănătos. Nici nu știe cine este Cel Care l-a făcut sănătos, pentru că Iisus, ca și în alte dăți, după săvârșirea unei minuni, Se retrăsese discret. 

Cât de scurt și cât de minunat este acest text al Evangheliei de la Ioan! În cuvinte atât de puține ne prezintă o minune așa de mare și ne lasă să vedem, încă o dată, măreția extraordinară a lui Hristos-Domnul, dar și iubirea Sa de oameni și modul în care El știe să ajute pe cel mai necăjit dintre cei din jurul Său!

Evanghelistul Ioan ne istorisește foarte concis minunea vindecării acelui om paralizat de la scăldătoarea Vitezda, însă ne spune mai pe larg ce s-a întâmplat după aceea. Persoana Mântuitorului și faptele Sale erau urmărite îndeaproape de adversari, care căutau cu tot dinadinsul să-L acuze și să afle-n El vreo vină pentru care să poată fi omorât. Marea minune a vindecării unui paralizat, bolnav de 38 de ani, nu-I impresionează pe acești adversari. Ei se leagă de faptul că era sâmbăta și că Domnul i-a poruncit acelui om să-și ia patul în zi de sâmbătă. "Iudeii”, o denumire mai generală a adversarilor Mântuitorului, "iudeii” sunt contrariați văzând un om ducându-și așternutul. 

După tratatul Shabbath din Mișna, o parte principală a Talmudului, a transporta ceva dintr-un loc în altul era una dintre cele 39 de lucrări interzise clar, formal, în zi de Sabat. În Legea lui Moise apare repetat interdicția de a se lucra în zi de Sabat. (...) După doctrina rabinică, porunca repaosului sabatic obliga ea singură tot pe atât cât ansamblul tuturor celorlalte porunci. Deci, toate celelalte porunci împreună aveau, cumva, aceeași greutate ca singură porunca ținerii Sabatului. Cine nu ține Sabatul își trădează complet iudaitatea și legământul mozaic. (...) Toate aceste lucruri interzise de Sabat arătau pentru iudei cât de în serios luau ei porunca ținerii Sabatului. Pentru noi este puțin greu de înțeles astfel, dar foarte multe întâmplări din evanghelii sunt puse în legătură cu aceste interdicții și cu acuzele pe care iudeii și, mai ales, fariseii I le aduceau Mântuitorului că El nu abordează cazuistic porunca Sabatului. 

Celui vindecat i se atrage, deci, atenția de către iudei că încalcă legea. Răspunsul lui este foarte clar: "Cel Ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ți patul tău și umblă”. Ceea ce era devărat, omul spunea adevărul. Or, această afirmație a celui vindecat ar putea fi interpretată ca o mărturisire a lui Iisus: încrezător în Cel Care l-a făcut sănătos, fostul paralizat Îl ascultă necondiționat, fără a-și pune problema legalității acțiunii sale. 

E posibilă, însă, și o altă interpretare, care nu este deloc favorabilă celui vindecat: caracter superficial, spun unii comentatori, incapabil să înțeleagă semnul (minunea – n.r.) al cărui beneficiar este, el dă vina pe Iisus – că nu eu sunt vinovat, Iisus e vinovat, că El m-a trimis. Versetul 15 pare să sprijine această interpretare că, după ce L-a întâlnit din nou pe Iisus și a știut despre cine-I vorba, cel vindecat s-a dus imediat și le-a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a vindecat. Apare aici ca o pâră, dacă vreți. Deși mie, personal, mi se pare greu să cred că omul acela a putut fi atât de nerecunoscător.

Ce să mai spunem, însă, despre "iudei”, adversarii Mântuitorului? Aceștia au în fața lor dovada unei minuni fără seamăn. Faptul nu îi mișcă nicidecum și nu-I smulge din îngustimea lor îndărătnică. Iisus nu este pentru ei decât omul care a determinat călcarea poruncii Sabatului. Deci, dacă Iisus determină călcarea Sabatului, este un păcătos. Formalismul religios și necredința merg mână în mână. Sfântul Ioan Teologul nu încetează a ne atrage atenția asupra acestui adevăr. Iudeii se arată interesați de identitatea Taumaturgului (vindecătorului – n.r.). în Care nu văd decât un călcător de lege: "Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul și umblă?”, îl întreabă ei. Vindecatul însă nu Îl cunoștea.

Iisus îl întâlnește ceva mai tâtziu la Templu, adică undeva prin curțile Templului, și, deși odată cu vindecarea trupească, Domnul operase și vindecarea sufletească a acelui om – el își ispășise păcatele prin îndelungata suferință -, îi știa, totuși, slăbiciunea duhovnicească. Mântuitorul îi adresează fostului bolnav un avertisment: "Iată că te-ai făcut sănătos! De acum, să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău!”, de unde rezultă că, în acest caz, boala trupească fusese ca urmare a păcatului. 

Nu întotdeauna este așa. Despre un orb din naștere Domnul precizează, cu altă ocazie, că situația sa nu era o urmare a păcatului. Ucenicii Îl întreabă: "Cine a păcătuit, el sau părinții lui?" și Mântuitorul spune: "Nici el, nici părinții lui!". Chiar în cazul paraliticului din Capernaum, despre care citim în Matei, capitolul IX, versetele 1-6, și în locurile paralele de la Marcu II și Luca V, când Iisus săvârșește o îndoită minune: iertarea păcatului și vindecarea trupească. Dacă infirmitatea trupească ar fi fost consecința păcatului, ar fi fost de ajuns ca Mântuitorul să-I ierte păcatele pentru a se vindeca. Faptul că a fost nevoie de o a doua intervenție a Sa, pentru vindecarea trupului, arată că boala nu era neapărat sau numai urmarea directă a păcatelor acestui om. De asemenea, Sfântul Iacov, ruda Domnului, primul episcop al Ierusalimului, recomandând în epistola sa ca cei bolnavi să-I cheme pe preoții Bisericii să săvârșească Taina Sfântului Maslu pentru vindecarea lor, adaugă: "și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și, de va fi făcut păcate, i se vor ierta lui" (Iacov V, 15). Exprimarea aceasta condițională "de va fi făcut păcate” arată că nu este o legătură necesară între boala cuiva și păcatele sale. Acest adevăr este dovedit de faptul că adeseori în Sfânta Scriptură citim despre oameni drepți, loviți de grave suferințe trupești: așa a fost Iov, cazul cel mai cunoscut, așa a fost și Sfântul Apostol Pavel sau alți oameni sfinți de care ne vorbește Scriptura. 

Nu este, însă, mai puțin adevărat că adeseori bolile și suferințele noastre trupești nu sunt decât urmări ale păcatelor noastre. "Păcatul", scrie Sfântul Ioan Gură-de-Aur, "este cauza tuturor relelor”: cauza necazurilor, cauza răsturnărilor, cauza războaielor, cauza bolilor, cauză a tuturor suferințelor de nevindecat care vin asupra noastră din toate părțile. 

Cel vindecat acuma suferise atâta de pe urma păcatelor sale, dar se pare că n-a fost în stare să înțeleagă lecția suferinței prin care a trecut și nici exigențele vieții celei noi de sănătate pe care i-a dăruit-o mila lui Hristos… Ca atâția dintre beneficiarii milei dumnezeiești de pretutindeni și dintotdeauna, iată-l și pe acest om gata să se arunce iarăși în valul cel înșelător al păcatului! De aceea îi atrage atenția Domnul să nu mai păcătuiască de acum înainte, ca să nu-I fie încă și mai rău. 

Ce poate fi mai rău decât greaua suferință pe care a indurate-o omul acesta timp de 38 de ani? Mai rea este, desigur, osânda veșnică! Avertismentul acesta sună nu numai pentru el, ci pentru toți cei care, nesimțitori față de mila și iubirea lui Dumnezeu, amână la nesfârșit pocăința (schimbarea vieții, n.r.). Cel vindecat pare să nu înțeleagă nimic. Evanghelia nu reține nici cea mai mică intenție din partea lui de a-L urma pe Iisus sau de a-i fi recunoscător cât de cât pentru imensul bine pe care I l-a făcut. În alte cazuri, îi vedem pe oamenii vindecați că se țin după Iisus, ar vrea să-I fie ucenici – celebru este, mai ales, cazul acelui îndrăcit din Ținutul Gadarenilor.

În urma noii întâlniri cu Iisus și a avertismentului pe care l-a primit din partea Lui, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos. E vorba despre o mărturie în favoarea lui Iisus sau de un denunț? Textul nu ne spune decât că acțiunea celui vindecat declanșează prigoana iudeilor, care îi fac lui Iisus o vină vrednică de moarte, o vină vrednică de pedeapsa capitală din faptul de a fi săvârșit vindecarea în zi de sâmbătă. 

Omul, în orbirea lui, ajunge cu voie sau fără de voie, conștient sau inconștient – nu știm – să facă jocul adversarilor Mântuitorului. O orbire asemănătoare, imputabilă mai ales căpeteniilor iudaice, dar nu numai lor, va duce în final la răstignirea Domnului. Și câți alții dintre cei miluiți de Hristos nu s-au făcut, de atunci încoacce, vrăjmași și răstignitori ai Săi? Ne gândim numai la cuvântul acela din Epistola către Evrei, capitolul VI, versetul 6, unde apostolul atrage atenția că cel care a devenit creștin și apoi a căzut și se leapădă de credință, acela răstignește a doua oară pe Hristos pentru el însuși și-L face de batjocură”, a afirmat pr. prof. dr. Vasile Mihoc, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, în cadrul emisiunii „Atlas Biblic”.

Aceasta se difuzează de luni până vineri la Radio Trinitas, ediția sibiană putând fi ascultată miercuri sau accesată oricând, alături de celelalte emisiuni, în arhiva radioului Patriarhiei Române.