„Să ne bucurăm duhovnicește de sărbătoarea Nașterii lui Hristos, primind putere din participarea noastră la sfintele slujbe și, în special, la Dumnezeiasca Liturghie prin împărtășirea cu Hristos. Să ne bucurăm, de asemenea, de clipele de răgaz pe care le avem în aceste zile, petrecând mai mult timp de calitate alături de cei dragi.”, ne spune IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei, în Pastorala sa de Nașterea Domnului:

† TEOFAN

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOP AL IAȘILOR ȘI

MITROPOLIT AL MOLDOVEI ȘI BUCOVINEI

Iubiților preoți din parohii, 

cuvioșilor viețuitori ai sfintelor mănăstiri și 

drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu 

din Arhiepiscopia Iașilor: 

har, bucurie, iertare și ajutor 

de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – 

Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt

„Întru aceasta s-a arătat dragostea

 lui Dumnezeu către noi, 

că pe Fiul Său cel Unul Născut

 L-a trimis Dumnezeu în lume,

 ca prin El viață să avem.”

(1 Ioan 4, 9)

Iubiți frați preoți,

Cinstiți viețuitori ai sfintelor mănăstiri,

Drept-slăvitori creștini,

Slăvitul praznic al Nașterii Domnului aduce de fiecare dată bucurie în suflete. Este o bucurie sfântă, cuprinzând, într-o formă sau alta, pe tot omul. Bucuria se arată în cei care cred și încearcă să pătrundă tot mai mult în taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, dar și în cei pentru care Nașterea lui Hristos nu este decât un prilej de a petrece în jurul unei mese îmbelșugate, alături de familie sau de prieteni. Indiferent de cum este înțeleasă, bucuria sărbătorii există. Sensul acesteia – conștientizat sau nu – îl aflăm de la îngerii care, în noaptea sfântă, au vestit păstorilor și, prin ei, tuturor oamenilor: „Nu vă temeți! Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”[i].  

De ce această bucurie mare? Sfântul Atanasie cel Mare ne răspunde: „Cuvântul S-a făcut trup, ca să-l facă pe om în stare să primească dumnezeirea”[ii]. Cuvânt mare, cuvânt de foc, cuvânt greu de cuprins pentru logica omenească obișnuită: Dumnezeu Se face om ca pe om să-l facă dumnezeu! Această realitate ne dezvăluie adevărata relație dintre Dumnezeu și om, și, totodată, țelul la care am fost chemați de către Ziditorul nostru: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”[iii]. 

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Prin însuși actul creației, Dumnezeu l-a chemat pe om să devină părtaș vieții dumnezeiești, adică să aibă viață nepieritoare, într-un dialog permanent de iubire cu Ziditorul său. În rai însă, cei dintâi oameni, amăgiți fiind de diavol, au crezut că pot să ajungă asemenea lui Dumnezeu, însă pe altă cale: fără Dumnezeu, în afara lui Dumnezeu și chiar împotriva lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, au crezut că își pot împlini menirea lor într-un mod autonom, prin ei înșiși, fără legătură cu Dumnezeu.

În realitate, calea aceasta a însemnat ruperea de Izvorul vieții – Dumnezeu – și o existență care cunoaște de atunci dezbinare, lupte între frați, stricăciune, suferință și, în final, moarte. Pentru a schimba acest curs al istoriei, așa după cum rostește cântarea Bisericii, „din înălțimea cerului, Împăratul vine la noi, din curata Fecioară, Dumnezeu fiind [...] ca să cheme la Sine din stricăciune pe omul zidit întâi”[iv]. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Se face om și ia în Sine firea noastră, adică pe noi, pentru a ne ridica din stricăciune și din moarte. Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că motivul Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu este „acela ca, împărtășindu-Se de ale noastre, să ne facă părtași de ale Sale. Căci Fiul lui Dumnezeu de aceea S-a făcut fiu al omului, ca să ne facă pe noi, oamenii, fii ai lui Dumnezeu”[v]. Așadar, Fiul lui Dumnezeu vine în lume ca om nu pentru a ne dărui o învățătură nouă – oricât de înaltă ar fi aceasta –, nu pentru a ne încredința un cod de legi pe care să-l respectăm, ci pentru a ne oferi însăși viața Lui și a ne face fii ai lui Dumnezeu: „Vedeți ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, exclamă Sfântul Ioan Teologul, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, și suntem”[vi].

Acesta este izvorul bucuriei noastre la sărbătoarea Nașterii Domnului: vestea cea bună că Mântuitorul Iisus Hristos oferă fiecărui om care crede în El și se străduiește să viețuiască după voia Lui posibilitatea de a deveni fiu al lui Dumnezeu. Acesta este miezul propovăduirii creștine, începând cu Sfinții Apostoli și până astăzi: prin Domnul Hristos a fost biruită moartea, iar noi, oamenii, avem cale spre a deveni asemenea lui Dumnezeu, spre a deveni fii ai lui Dumnezeu.

Drept-slăvitori creștini,

Prin Întruparea și Nașterea lui Hristos suntem chemați să-I urmăm Lui, adică viețuirea noastră să fie deopotrivă omenească și dumnezeiască, după cum Hristos este în același timp Dumnezeu și Om. Pentru un creștin adevărat, Dumnezeu nu este undeva la distanță, iar el, cu propriile puteri, împlinește poruncile cu promisiunea de a dobândi cândva o viață fericită. Adevărata viețuire creștină presupune o împletire continuă între voința omului și voința lui Dumnezeu: „... așa după cum o candelă, chiar dacă este plină de ulei, chiar dacă are fitil sau o altă materie inflamabilă, este, înainte de a se împărtăși de foc și a fi aprinsă, cu totul întunecată, așa și sufletul, chiar dacă este împodobit în aparență cu toate virtuțile, dar dacă nu se împărtășește de foc, adică dacă nu se împărtășește de ființa și lumina dumnezeiască, este încă stins și întunecat, iar faptele lui sunt nesigure”[vii], ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog.

Adevărata viețuire creștină se înfăptuiește în Biserică, în unire și comuniune cu toți cei care au crezut și cred în Dumnezeu. Iar Biserica este, înainte de toate, „sălășluirea Duhului Sfânt”[viii]în oameni, „trăire vie a Vieții celei noi”[ix], viață pe care o primim prin Sfintele Taine și prin strădania de fiecare clipă de a rămâne uniți cu Hristos Însuși: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic”[x]. 

Cel care își ia în serios credința cunoaște adevărul cuvintelor rostite de Psalmistul David: „Pentru că nu în arcul meu voi nădăjdui și sabia mea nu mă va mântui […], ci dreapta Ta și brațul Tău și luminarea feței Tale”[xi]. Explicând acest cuvânt, Părintele Rafail Noica subliniază: „Da, cu brațul lui lovea și cu arcul lui trăgea” regele David, însă permanent avea conștiința că ajutorul și puterea vin de la Dumnezeu[xii]. Suntem chemați să folosim în viață cu discernământ rezultatele obținute prin strădania omenească – în medicină, tehnică, economie, cultură etc. Ajutorul esențial îl primim însă numai de la Dumnezeu căci „nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt”[xiii].

Iubiți frați și surori întru Hristos-Domnul,

Să ne bucurăm, așadar, duhovnicește de sărbătoarea Nașterii lui Hristos, primind putere din participarea noastră la sfintele slujbe și, în special, la Dumnezeiasca Liturghie prin împărtășirea cu Hristos. Să ne bucurăm, de asemenea, de clipele de răgaz pe care le avem în aceste zile, petrecând mai mult timp de calitate alături de cei dragi. În același timp, să cuprindem cât mai mult în rugăciunea noastră pe semenii noștri care sunt în suferință, în boli, în războaie sau necazuri de orice fel, spre a deveni, astfel, fiii Tatălui nostru Celui din ceruri[xiv], Care revarsă neîncetat iubirea Sa cea milostivă asupra întregii lumi. 

Vă doresc tuturor o sărbătoare a Nașterii Domnului cu multă pace sufleteascăși un Nou An cu nădejde și împliniri frumoase în viața proprie, a familiei, a Bisericii și a Neamului! 

Al vostru slujitor și către Dumnezeu rugător,

† Teofan

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei