Locurile de pelerinaj, în chip tainic, sunt locuri de pe pământ, desigur, dar și din cer. Oamenii merg acolo, în acele locuri, ca să se întâlnească cu sfântul sărbătorit, încât putem spune că pelerinajele reprezintă lucrarea sfinților lui Dumnezeu, ei le organizează, ei cheamă atâta omenire și nu oricum, ci după nume, cunoscându-i pe fiecare în parte și pe toți laolaltă, ­fiindcă le ascultă cererile la toți în chip individual și, desigur, în ceea ce decurge, adică într-o extraordinară rugăciune comună către cer, adresată sfântului ca să mijlocească în fața lui Dumnezeu, scrie jurnalistul Augustin Păunoiu n Ziarul Lumina al Patriarhiei Române.

Pelerinajul este o taină dăruită omului de Dumnezeu prin sfinții Lui ca să-i fie spre ajutor dinspre cele cerești spre cele pământești. Citiți mai jos despre acestea ­într-un dialog cu profesorul Ilie Bădescu, sociolog și membru corespondent al Academiei Române, ­director al Institutului de Sociologie din București.

Augustin Păunoiu: Stimate domnule profesor, în fiecare an, de Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștiului, este organizat pelerinaj la moaștele sfântului. Dumneavoastră sunteți un sociolog cunoscut prin strădania de a lansa în spațiul nostru știin­țific o direcție numită „sociologie prin ochii cre­dinței”, cum ați caracterizat-o citând doi sociologi creștini americani. În acest sens, în cărțile dvs. ați fundamentat un sistem de sociologie noologică. Ce ne spune sociologia în general despre pelerinaje?

Ilie Bădescu: Sociologia și toate științele fără dimensiune spirituală (aș zice mai apăsat: duhovnicească) ne spun foarte puține despre ceea ce sunt, în esența lor, pelerinajele. Sociologia sau psihologia, ca abordări imanentiste, pot studia aspectele exterioare ale mulțimilor de pelerini, dar pelerinajul este mai mult decât un fenomen de mulțime. Dacă invocăm psihologia mulțimilor sau teoriile sociologice ale stratificării sociale, ale comportamentelor colective etc., aflăm multe aspecte comune cu ale altor fenomene de același tip, dar pierdem ceea ce este specific doar pelerinajelor. În general, pentru a surprinde specificul fenomenelor cu dimensiune spirituală trebuie renovată însăși sociologia, care trebuie să devină, cum spune Sombart și cum ați menționat și dvs., noosociologie sau sociologie noologică, altfel nu se deosebește de zoologie. Numai prin această nouă orientare paradigmatică dobândește sociologia putere cognitivă, adică puterea de a explica fenomenele cu dimensiune spirituală. În ce constă, așadar, pelerinajul ca fenomen, prin ce se distinge de alte fenomene cu care este doar aparent comparabil (adică se aseamănă doar prin cele exterioare ale acestora: comportament colectiv definitoriu pentru mulțimile organizate ori spontane etc.)? Spre deosebire de alte fenomene, pelerinajul este un fenomen strict spiritual, cu ancoră supranaturală, divină. Trebuie precizat, așadar, că pelerinajul face parte din clasa fenomenelor neprovocate de om, ci doar accesate de om și numai dacă omul se ridică la pragul lor de inducție. Omul, ca ființă cu puteri speciale, dăruite de Dumnezeu, își poate crea, desigur, sisteme, instituții, cadre de viață care-l ajută să trăiască pe pământ, în ordinea și deci rânduiala pământească. Sistemele economice, cele politice, instituții precum ­statul etc., au fost create de om și îngăduite de Dumnezeu, ca lucrări cu rațiune pământească. Fenomene precum pelerinajele n-au rațiune în rânduiala pământească, ci în ordinea care cuprinde cerul și pământul, vremelnicia și veșnicia, lumea de aici și lumea de dincolo. Oamenii nu merg în pelerinaje să-și procure mai mulți bani, ori mai multă avere, ori să se întâlnească unii cu alții, chiar dacă în rugăciunile lor sunt puse uneori și asemenea cerințe (ceea ce induce eroarea jurnaliștilor când prezintă pelerinajul limitându-se la citarea răspunsurilor fugare ale pelerinilor). Aceste răspunsuri sunt doar puntea accesului la rațiunea profundă, transcendentă, metafizică a pelerinajului. Lucrul acesta este evident, fiindcă în spatele acestor răspunsuri este ceva comun: rugăciunea. Toți vin în pelerinaj cu rugăciuni. Aceasta este trăsătura lor comună. Încât, într-o primă accepție, putem spune că pelerinajele sunt rugăciuni comune sau colective, ridicându-l pe om într-o ordine cerească, nu pur și simplu pământească și plată. Pelerinajul restituie omului dimensiune verticală, îl eliberează din închisoarea „gândirii plate”, cu termenul unui celebru sociolog american. Înțele­surile acestea ne conduc spre corecta erminie a pelerinajului ca fenomen spiritual distinct. Oamenii merg în pelerinaje, suportând condiții extrem de neplăcute, frig, oboseală peste pragul norma­lității, aglomerări greu de suportat etc. Și aceasta pentru că, în realitate, oamenii merg la pelerinaje ca spre un loc în care se petrece ceva nepământesc, o anume lucrare sau mijlocire care face parte din clasa minunilor cu mare putere. Locurile de pelerinaj, tot în chip tainic, sunt locuri de pe pământ, desigur, dar și din cer. Oamenii merg acolo, în acele locuri ca să se întâlnească cu sfântul sărbătorit, încât putem spune, în al treilea rând, că pelerinajele sunt lucrarea sfinților lui Dumnezeu, ei le organizează, ei cheamă atâta omenire și nu oricum, ci după nume, cunoscându-i pe fiecare în parte și pe toți laolaltă, fiindcă le ascultă cererile la toți în chip individual și desigur în ceea ce decurge, adică într-o extraordinară rugăciune comună către cer, adresată sfântului ca să mijlocească în fața lui Dumnezeu. Pelerinajul este, iată, o taină dăruită omului de Dumnezeu prin sfinții Lui ca să-i fie spre ajutor dinspre cele cerești spre cele pământești.

Augustin Păunoiu: Ar fi interesant și lămuritor să insistați asupra acestei trăsături definitorii pentru pelerinaje detaliind, eventual, și altele.

Integral în Ziarul Lumina