„Despre ce este vorba? Firmele multinaționale au la îndemână o serie de procedee pentru a nu plăti impozitul pe profit în țări precum România. Cum anume? Diminuând profitul declarat prin creșterea artificială a cheltuielilor făcute pentru a cumpăra bunuri și servicii din țara companiei -mamă.

Mai concret, filialele din România pot cumpăra din țara- mamă diverse echipamente și software, dar și servicii precum: management, consultanță, drepturi de proprietate intelectuală.

În plus, majoritatea multinaționalelor iau credite intra-grup din țările mamă și uneori declară dobânzi nejustificat de mari în contul acelor credite.

Cum a vrut statul român să combată acest fenomen de „export de profit”? Impunând o taxă numită IMCA (impozitul minim pentru cifra de afaceri) de 1% din cifra de afaceri pentru companii cu cifra de afaceri de peste 50 de milioane de euro anual. Practic, IMCA de 1% pe cifra de afaceri echivala cu un impozit pe profit de 16% , la o rată a profitului de 6%, adică, practic, îi penaliza pe cei care nu declarau (fie mințeau, fie nu făceau) o rată a profitului de minim 6%!

Numai că acest impozit nu putea acționa doar asupra multinaționalelor, el fiind valabil și pentru companiile românești mari. S-a creat, astfel, o asimetrie evidentă, căci firmele românești nu puteau exporta profitul în alte țări (legislații). Iar, la modul general, acest tip de impozit afectează atât pe cei care fac „optimizare fiscală”, cât și pe cei care nu fac și, mai ales îi afectează pe cei care au afaceri cu margine foarte mică și care chiar nu realizau rate de profit de 6%.

La presiunea OCDE și a mai multor state străine, guvernul Bolojan a decis să desființeze IMCA începând cu 1 ianuarie 2027. De atunci încolo, ne vom întoarce la situația de dinainte de introducerea IMCA, atunci când ANAF ar fi trebuit să verifice la sânge „prețurile de transfer”, adică să verifice corectitudinea prețurilor la tranzacțiile intra-grup. Lucru care s-a dovedit imposibil în trecut și care nu va funcționa nici acum. De ce? din cauza presiunilor altor state (mai mari și mai influente) asupra guvernului, dar și din cauza imposibilității ANAF de a se lupta cu un sistem mai sofisticat și cu resurse mai bune de a extrage mari părți din profit.

Și atunci care este soluția care să ferească România de optimizare fiscală? Păi hai să ne uităm la respectivele tranzacții:

– Cum adică firma din România cumpără servicii de management de la compania-mamă, dacă firma din România are directori și administratori , trimiși de firma-mamă și care sunt oricum bine plătiți aici? Ce management poate cumpăra Dacia de la Renault, în afara zecilor de directori de la Mioveni? Nu cumva este o cheltuială inventată?

– Cum adică firma din România cumpără consultanță din țara -mamă? Ce fel de consultanță? Nu pare cam trasă de păr, nu cumva este doar o modalitate de a exporta din profit?

– La fel și drepturile de proprietate intelectuală. Adică firma din România cumpără dreptul de a-și pune pe produse eticheta cu numele firmei-mamă? Este așa ceva credibil?

– Poate oare cineva justifica o dobândă la un credit luat de la firma mamă care este mult mai mare decât dobânda medie din țara de origine? Până la urmă, iei credit intra-grup tocmai pentru a fi mai ieftin decât un credit luat în România, nu?

Concluzia: Da, IMCA trebuie desființat, dar nu pentru că așa vor statele străine ci pentru că afecta și firmele românești mari și cu marje mici de profit.

Dar ceva trebuie pus în loc: interzicerea deductibilității fiscale a cheltuielilor cu managementul, consultanța și drepturile de autor în raport cu compania-mamă. În plus deductibilitatea cheltuielilor cu dobânda la credite intra-grup poate fi limitată la o valoare a dobânzii medie din statul de origine.

Dacă doar se va desființa IMCA, fără a pune nimic în loc, bugetul țării va suferi pierderi uriașe”, a declarat Petrișor Peiu, liderul senatorulilor AUR.