Marea majoritate a oamenilor susțin diferitele politici guvernamentale întrucât ei cred cu adevărat că guvernul trebuie să rezolve problemele sociale. Numai rareori iau în calcul și posibilitatea că guvernul ar putea fi cauza acestor probleme sau că intervenția acestuia le agravează. Așa după cum nu iau în calcul nici posibilitatea ca acțiunile voluntare întreprinse pe o piață liberă (de intervenția guvernului) să fie capabile să rezolve multe din așa-zisele eșecuri ale pieței. 

     Fapt este că această credință larg răspândită în menirea naturală a statului este dublată de credința la fel de larg răspândită în slăbiciunea intrinsecă a pieței libere. Și aceasta întrucât se consideră că sistemul bazat pe piața liberă nu poate apărea sau persista  pentru că, în absența intervenției protectoare a statului, anumiți oameni vor avea întotdeauna atât stimulentul cât și abilitatea de a folosi forța împotriva celorlalți, grupurile aflate în competiție care ar putea coopera pentru a soluționa disputele putând la fel de bine să comploteze pentru exercitarea coerciției. Iar piața singură nu se poate apăra de acțiunea unor astfel de grupuri prădătoare, fapt pentru care intervenția corectoare a statului devine indispensabilă.

     Articolul-serial pe care vi-l propun aici devoalează însă o stare de lucruri cu totul diferită.  Urmărind, cronologic, evoluția din ultimii 150 de ani a pieței serviciilor medicale din Statele Unite, el scoate la lumină un adevăr tulburător: departe de a fi protectorul pieței în fața acțiunii grupurilor de interese prădătoare, statul American s-a dovedit a fi de fapt complicele (deloc dezinteresat al) acestora în asasinarea instituțională a pieței și instituirea monopolului medical etatisto-corporatist din America zilelor noastre.

     Reconstituirea cronologică a asasinatului pe care v-o propun spre atenție începe cu perioada timpurie a funcționării libere a pieței americane a serviciilor medicale, trece prin perioada de mijloc a instituirii treptate și a punerii efective în lucru a monopolului medical etatisto-corporatist, și ajunge până la perioada recentă a zilelor noastre, care consemnează consolidarea implacabilă a monopolului.
 
     Inițiativa înfăptuirii asasinatului a aparținut PROFESIEI (în speță, corpul profesional al medicilor alopați), eficientizarea inițiativei s-a făcut prin intervenția simbiotică a forței coercitive a POLITICULUI (în speță, corpul de birocrați medicali federali și statali), iar consolidarea simbiozei s-a împlinit prin alianța cu INDUSTRIA (entități corporative private beneficiare ale unui regim privilegiat în relațiile cu autoritățile etatisto-medicale: anumite companii de asigurări medicale, anumite rețele de firme farmaceutice, anumite firme producătoare de medicamente, anumite lanțuri de spitale).  


I.PERIOADA TIMPURIE: Piața liberă și medicina populară

     De-a lungul anilor de început ai constituirii națiunii americane și până spre mijlocul secolului al XIX-lea, asistența medicală în SUA se baza pe sistemul medicilor privați de familie, care-și alocau cea mai mare parte a timpului lor pentru consultarea și cunoașterea îndeaproape a pacienților, percepând tarife scăzute, și aflându-se într-o competiție liberă pe piața prestării de servicii medicale (medici alopați, medici homeopați, chiropracticieni specializați în tehnica preso-puncturii, farmaciști, moașe, surori medicale, vindecătoare) [1].

     De fapt, în acea perioadă medicii nu erau prea numeroși, în timp ce ”vindecătoarele” ocupau un loc important în viața de zi cu zi a noilor imigranți. Vindecau durerile cele mai cunoscute, încurajau bolnavii, asistau nașterile. În afara marilor orașe, în zonele rurale, populația obișnuia să se trateze la ”vindecătoare”. Tratamentele se bazau mai ales pe ceaiuri din ierburi și plante, de o mare varietate (inspirate din bogata farmacopee a indienilor) [2]. 

      ”Am crescut într-o familie numeroasă, la țară, la  câteva mile distanță de primul medic; toate bolile, cu excepția celor mai grave, erau doftoricite cu ceaiuri, lucru valabil pentru toate familiile din această țară”[3] 

     Femeile vindecătoare erau foarte populare: nu se considerau medici (întrucât nu aveau diplomă), iar pentru ele a vindeca nu era o profesie, ci un serviciu în beneficial comunității; erau deci și puțin plătite. Remediile lor erau pe bază de plante, frunze, rădăcini, în decoct sau sub formă de soluții cu puțin alcool. Plantele erau folosite întregi, ceea ce permitea un mai bun control al efectelor secundare neplăcute [4]. 

     În schimb, medicii ”alopați” considerau că astfel de remedii acționează prea lent, dacă nu chiar deloc. Farmacologia lor căuta să izoleze principiile active ale plantelor pentru a obține efecte mai rapide, mai intense, pe o perioadă de timp mai scurtă [5]. Totuși, medicina alopată a epocii avea foarte puține de oferit: "Baza sa teoretică era fragilă și imprecisă, terapeutica neputincioasă, dacă nu chiar periculoasă. Viziunea dominantă era cea a unei medicini numite ”eroice”: medicina era concepută ca un război, iar corpul, ca un câmp de luptă. Principalele arme ale alopaților erau prelevările de sânge (flebotomia) și injectarea cu mercur ( calomelul -clorură mercuroasă), principiul fiind unul simplu: prelevările de sânge curăță sângele, purgativul curăță corpul. Eficace în doze mici, calomelul era de asemenea prescris în doze ”eroice”, cu scopul de a purifica întregul sistem (organism), devenind un medicament panaceu, produsul cel mai folosit de această categorie de medici de-a lungul secolului al XIX-lea. Alături de mercur au apărut însă în medicina alopată a timpului și chinina și opiumul, considerate drept stâlpi ai materia medica. În plus, plumbul, antimoniul sau arsenicul erau alte substanțe toxice de origine minerală uzuale la acea vreme, continuând în SUA tradiția medicală născută în Europa secolului al XVI-lea.”[6]. 

     Calomerul  nu era însă singurul remediu recomandat de medicii alopați la acea vreme. Dacă vizata ”curățire a sistemului” nu părea satisfăcătoare, medicul folosea o altă armă: un vomitiv, emeticul (tartrat de antimoniu și potasiu):  ”Acesta provoca ”evacuări” descrise de medic drept ”ciclonice”, deși tratamentul determina o otrăvire cu antimoniu. Sistemul organic era supus unui exces de sângerări, în timpul cărora se scotea, de fiecare dată, aproape o jumătate de litru de sânge, prelevările fiind repetate până apărea ameliorarea așteptată” [7]. 
 
     În aceste condiții, nu trebuie să surprindă că majoritatea populației prefera, în ultimă instanță, să meargă la vindecătoare. Pentru că erau mai aproape, pentru îngrijirile mai ”blânde”: deveniseră atât de populare, încât medicii (alopați) le considerau un pericol pentru profesia lor. Pentru ei, vindecătoarele erau pur și simplu o formă de concurență neloială, în special din cauza prețurilor mult mai mici pe care ele le percepeau pentru consultațiile acordate. 

     Elocvent pentru opțiunile populației la aceea vreme este faptul că, începând cu 1830, ia naștere vasta mișcare People’s Health Movement – o reacție directă la elitismul medicilor din marile orașe, precum și la tratamentele lor ”eroice” [8]. 

     Mișcarea preconiza reîntoarcerea la natură și susținea ideea că oricine poate fi medic pentru el însuși, cu o igienă de viață corectă și o nutriție sănătoasă. Important este de precizat în acest context că noua viziune va favoriza curând incredibila dezvoltare a unei noi școli de medicină: homeopatia.
 
     Totuși, nu puțini medici alopați au început să-și pună întrebări asupra justeței  ”medicamentelor” ce le foloseau: ”Cred temeinic că, dacă materia medica, folosită așa cum este în prezent, ar putea să fie aruncată în totalitatea sa pe fundul mării, ar fi spre binele umanității și spre nenorocirea peștilor” [9]. Mulți medici alopați se îndepărtează și distanțiază astfel de medicina alopată (”eroică”), începând să combine rețetele de medicamente cu doze nu mai puțin importante de whisky și își întorc atenția spre alte practici. Lua în felul acesta naștere școala ”eclecticilor”, care recomanda dozajele reduse, precum și utilizarea plantelor și a hidroterapiei [10].
 
    Așadar,  respingerea abordării alopate bazate pe ”poțiunile eroice” – care s-au dovedit adesea a fi mai periculoase decât boala însăși -, a determinat pe piața medicală (liberă) creșterea popularității femeilor vindecătoare, dar în același timp a contribuit și la succesul abordărilor alternative, eclectice, între care homeopatia avea curând să ocupe o poziție proeminentă. Este de arătat că metoda homeopatică ajunge în America odată cu instalarea la New York a medicului danez Hans Gram, în anul 1826. La început, colegii lui s-au arătat sceptici: ca și în Europa acelui timp, noua teorie se lovea de spiritul logic al alopaților, fiindcă ea interpreta diferit tot ceea ce se învăța în timpul studiilor. 

     Dar, ”…credibilitatea unei metode medicale se bazează pe capacitatea sa de a vindeca și nu pe dictatele cercurilor universitare” [11]. Iar medicul Gram, chemat în câteva situații delicate, obține vindecări spectaculoase sau ameliorări nesperate, asociind adesea diete cu tratamentul homeopatic, ambele practici funcționând după același principiu: vis medicatrix naturae (puterea vindecătoare a naturii). Practica homeopată atrage astfel adepți sau, mai bine spus, realizează convertiri: aceasta întrucât toți homeopații acelor vremi erau, înainte de toate, alopați care trecuseră de la un sistem la altul, considerându-l pe cel nou mai eficace. ”Convertiții” cunoșteau astfel, se poate spune, cele două metode de îngrijire medicală, și prin aceasta se deosebeau sensibil de alopații ”puriști”, convinși, care nu înțelegeau pur și simplu homeopatia pentru că nu o studiaseră și nici nu o practicaseră vreodată. 

     Pe fondul acestei tendințe pronunțate de afirmare a noii practici, în anul 1844 ia ființă, la New York, American Institute of Homeopathy, care este prima asociație de medici din Statele Unite. Asta după ce anterior, în 1836, luase naștere în Pennsylvania o școală de medicină homeopată. În orice caz, se poate spune că adevăratul succes al homeopatiei a fost adus de valurile succesive de epidemii, care încercau din greu populația americană din acea vreme. 

     Bunăoară, în 1854, la Mississippi State Hospital din Natchez, ”controlul” este preluat de homeopați, administratorii spitalului justificând această ”convertire” prin excelentele rezultate ale noii școli împotriva pandemiei de febră galbenă (mortalitate de 55% în 1853, apoi de 7,6% în 1854, după trecerea la homeopatie) [12]. 

     Însă, artizanul principal al acestui tur de forță s-a dovedit a fi doctorul William H. Holcombe, care făcuse trecerea la practicarea homeopatiei încă din timpul epidemiei de holeră din 1849, exasperat fiind de ineficacitatea tratamentului alopat ”eroic”, pe care-l caracteriza succint ca fiind un ”anunț de deces”. Este perioada în care, prin practica homeopată, se impun două reguli principale de tratament: nelezarea organismului și activarea forțelor sale vitale, reguli care, pe scurt, înseamnă doze slabe și repetate ale principiilor active diluate (omag, mătrăgună, ipecacuana, Lachesis). Altfel spus, metode blânde în detrimentul abuzului de tratamente ”eroice”     
(în cuvintele lui Holcombe: ”Abuzul de mercur la medicii alopați nu este altceva decât orbire dăunătoare și prostie”). 

     În felul acesta, noua școală ajunge să fie larg acceptată în rândul populației, dar și al elitelor de afaceri, al lumii culturale și clerului. Chiar și soțiile unor medici alopați iau decizia de a trece ”de partea cealaltă”, fapt pentru care situația devenise extrem de apăsătoare și supărătoare pentru aceștia din urmă, din moment ce homeopatia ajunsese să atragă membri ai vechii școli de alopatie ”eroică”.

Note:

 [1] Murray Rothbard: Government Medical ”Insurance” , în Mises Daily din 29.06.2012, p.1
(http://mises.org/daily/6099/Government-Medical-Insurance - accesat 22.02.2013).

[2] Thierry de Lestrade (2014), Postul negru. O nouă terapie, Editura Philobia, Colecția Sănătatea, pp.22-23.

[3] Edward H. Dewey (1900), The No-Breakfast Plan and the Fasting Cure, Meadvile, apud Thierry de Lestrade, op.cit., p.22.

[4] Thierry de Lestrade, op.cit., pp.22-23.

[5] Thierry de Lestrade, op.cit., p.23.

[6] Thierry de Lestrade, op.cit., pp.18-19.

[7] Thierry de Lestrade, ibidem.

[8] vezi și Paul Starr (1982), The Social Transformation of American Medicine, New York, Basic Books, pp.47-58, apud Thierry de Lestrade, op.cit., pp. 23-24).

[9 ] Cuvinte au fost rostite în anul 1860 de către Oliver Wendell Holmes, decan la acea vreme al Universității Harvard, apud Thierry de Lestrade, op.cit., p. 21.

[10] Thierry de Lestrade, op.cit., p.21.

[11] Thierry de Lestrade, ibidem.

[12] John S. Haller Jr., The History of American Homeopathy. The Academic Years 1820-1935, în Healthcare, New York, 2005, p.103, apud Thierry de Lestrade, op.cit., p. 27.