În data de 16 noiembrie 1950, tânărul Ioan Victor Pica, elev al Liceului „Radu Negru” din Făgăraș, a fost arestat, fiind acuzat pentru înființarea unei organizații „subversive” anticomuniste și de sprijinirea luptătorilor ce formau rezistența armată anticomunistă din Munții Făgăraș. Ioan Victor Pica s-a născut în satul Râușor, comuna Mândra, județul Brașov, la 22 martie 1933. Întreaga sa familie avea să suporte teroarea regimului comunist.

Tatăl său, Ioan, a fost aruncat în temnițele bolșevice timp de 8 ani, murind la puțin timp după eliberarea din închisoare.

A fost un prieten fidel al partizanilor Ioan Mogoș și Nicolae Mazilu, prin intemediul cărora l-a cunoscut pe Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul conducător al luptătorilor anticomuniști din Munții Făgăraș. A fost condamnat la 8 ani închisoare, dar avea să fie eliberat abia în anul 1964, după ce a executat 14 ani de detenție. A trecut prin închisorile din Făgăraș, Brașov, Aiud, Gherla, Jilava, Sibiu, prin lagărul de muncă forțată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră și prin minele de plumb din Baia Sprie și Cavnic.

Pentru o perioadă de un an a fost deportat în colonia de muncă de la Lătești, după care a fost din nou arestat și trimis timp de cinci ani și jumătate la închisoare.După eliberare, se înscrie la Facultatea de Filosofie din București, apoi la Facultatea de Teologie din Sibiu, dar este eliminat (deși trece probele) din motive politice.

Se dedică scrisului, dar nu reușește să-și publice volumele de poezie, proză și memorialistică decât după decembrie 1989. În timpul regimului comunist, mai multe manuscrise i-au fost confiscate de Securitate.

În 1990 este fondatorul filialei din Făgăraș a Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. A editat prima revistă din țară a acestei asociații, „Cuget și Veghe”.

În legislatura 1992-1996 a fost deputat de Făgăraș, fiind propus de AFDPR Brașov.

Este autor al volumelor memorialistice Trilogia morții și a învierii, reunind lucrările Libertatea are chipul lui Dumnezeu (lupta anticomunistă din Țara Făgărașului), Vegheam la Styx (memorii din temniță) și Călăuza pustiurilor (jurnal 1964-1989). A publicat numeroase volume de poezie și proză, primind mai multe premii literare pentru valoarea acestora.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și Cetățean de Onoare al Municipiului Brașov. A decedat în Brașov, la 2 aprilie 2004.

Redăm mai jos câteva poezii de excepție ale fostului deținut politic Ioan Victor Pica, cuprinse în antologia „Poeți după gratii”, editată de Mănăstirea Petru Vodă.

DOINA LUI PORÂMBU

Auzi, măiculiță, codrul
Cum îmi mustră dorul!
Tu îmi zici să stau acasă,
Însă codrul nu mă lasă.
Tu îmi zici să stau cu tine,
Codrul plânge după mine.
Fă-mi degrabă cea merinde,
Vin dușmanii și m-or prinde
Și-am să zac în lanțuri grele,
Eu și dorurile mele.
Frunză verde lobodă,
Lasă-mi calea slobodă!
Și de doruri îmi dezleagă
Inima asta beteagă.
Bate grindină și moină,
Țara nu mai are doină.
Inimă n-avem în noi,
Numai plânset de slugoi.
Și ne arde sufletu’
Toate relele acu’.
Vântu-aduce zvon de fag,
Nu mai am pe lume drag,
Decât numai haiducia,
Urâtul și silnicia.
Să le-nfrunt la câmp, afară,
M-oi tot duce, așadară.
De-oi muri în cea pădure,
Lasă fagi să mă-mpresure.
Voi veni mereu acasă
Vara, să v-ajut la coasă,
Să vă usuc jelele
Cu vântul și stelele.
Că-i mai drept să mori stăpân
Peste tot ce e român:
Dorul și izvoarele,
Inima și soarele.
Decât silnicia lor,
Mai bine pământ și flori.

ODE LA OAMENI

Lângă zidul cetății aștepta gloată multă.
Unii ne-au dus crucile,
Atunci când nu le-am mai putut duce.
Mai târziu, tot ei ne-au bătut piroanele
Și ne-au ajutat să ne suim pe cruce.
I-am privit în ochi:
Ochii lor erau simpli, fără nicio remușcare:
Ei îndepliniseră doar poruncile, orișicare.
E drept, acuma au pariat
Pe haina, pe inima fiecăruia din noi,
Dar morții tot morți-s, ori în veșminte, ori goi.
Mumele noastre mai privegheau încă undeva,
Aveau veșminte curate și mirt,
Să ne învelească rănile și sufletele.
Noi am mai rămas încă muți, pe crucile noastre, așa
Nu ne-am mai putut coborî din agonie și singurătate
Să le dăm lacrima și inima,
Pe care ni le-au dat înapoi.
Și să le vorbim despre arbori
Și despre fluturii noi.

UNIVERS CIRCULAR

Ne plimbăm sub soare și timp,
Între fluierul gardianului din prepeleac
Și zigzagul fluturelui din văzduh.
Inima noastră n-are anotimp.
Lumina e prea tare,
Strălucirea chipului ei aproape că doare.
Universul e cerc,
Cerul e cerc, visul e cerc,
Ne plimbăm în cerc.
Nu mai știm unde ne e dragostea,
Nici ura, nici moartea.
Mergem cu capul în pământ,
Parcă le-am căuta din mers,
Le-am pierdut undeva, în acest univers.
În zece minute am făcut ocolul pământului,
Ne întoarcem, cu ochii înlăcrimați,
În cușca de piatră.
Am mușcat un pic din soare,
Un pic din Dumnezeu,
De aceea suflăm așa greu
Și, prin sângele nostru, inima geme și latră.

CIMITIRE TĂGĂDUITE

În fiecare zi moare cineva.
În fiecare noapte se aude un zgomot
Lângă sufletele noastre:
Morții se scutură de ziduri și de lacăte,
Și dau buzna să-și vadă copiii
Și nevestele îndepărtate.
Spuneți-ne, oameni buni,
N-ați văzut niște morți trecând pe aici,
Niște morți nebuni?
Spuneți-ne, fete mari,
Care vă pieptănați în oglinzi de lună părul,
N-ați văzut un cimitir pe undeva, pe aici?
Spuneți-ne adevărul!
Spuneți-ne, ielelor, spuneți-ne, femeilor nebune,
N-ați văzut pe undeva oase
Pe care n-are cine să le adune?
Nu vă ascundeți!
Noi umblăm din casă în casă,
Din suflet în suflet.
Nu se poate, trebuie să-i fi văzut cineva.
Știți, morții aceia chipeși, miile,
Pe care i-a ucis nu știu cine,
După ce le-a astupat gura și ochii cu stihiile.
Trebuie să-i găsim.
Și, dacă vor fi orbi de prea multă lumină,
Îi vom lua de mână
Și le vom arăta drumul spre copii și moșie.
Altfel ne rămâne țara pustie.

PITEȘTI

Cocorii răstignesc zările pe cruci mari.
Târăsc într-o parte și alta anotimpurile fără noimă.
Aici n-au rămas decât câteva stele mâncate de carii,
Aruncate din cer peste cranii
Tari ca pietrele, de mâna satanii.
Aici moartea e atât de vie,
Cea mai mare și cea din urmă bucurie.
Frate, aș vrea să fiu un copac,
Lovește-mă-n frunte, o dată, de două ori,
De o mie de ori!
Să-mi scufund sufletul
În propriul meu sânge ca într-un lac.
Doamne, unde-ai plecat din acest veac?
Niciodată tinerețea nu a putut atâta să doară.
Și de-ar putea măcar să strige,
Și de-ar putea să moară!
Am avut o soră
Care s-a făcut mătrăgună.
Am avut o mamă, care trebuie să fie nebună.
Cocorii s-au făcut tăceri de zăpadă
Și copiii cresc fără să vadă,
Și oamenii trec fără să vadă.
Unde ești, Doamne?
Mai poți fi undeva, Doamne?
Fratele meu, călăul meu,
Dacă mă iubești,
Dacă ne mai urăști,
Dacă ai înțeles ce înseamnă Pitești,
Fură, te rog, pentru mine crucea
Pe care a murit Dumnezeu!

BALADA MARILOR DISPĂRUȚI

În lumea noastră, cu singurătăți neumblate,
Fiecare întoarcere,
Fiecare absență,
Fiecare plecare
E o eternitate.
Voi vă iubiți pruncii
Și tristețile cuminți ca animalele domestice,
Și femeile voastre.
Noi avem rănile noastre.
Nisipurile deșertului
Și abisul de la marginea pădurii
Sunt căile profetului.
Noi suntem cea mai mare absență a lumii.
Peste tot, pe unde a dispărut o floare
Sau a încetat un ciripit de pasăre,
Am trecut noi.
Caznele noastre se risipesc molatic pe ogoarele moi.
Voi n-ați văzut lumea scufundată-n dezastre,
Voi n-aveți pătimirea și stelele voastre;
Noi avem rănile noastre.
Într-o zi vom mărșălui prin marile goluri,
Prin marile voastre absențe.
Într-o zi vom întregi chipul cel mai adânc al lumii
Cu aceste răni,
Cu aceste negrăite penitențe,
Vă vom pătrunde în ogradă,
În stelele pruncilor,
În nurii femeilor voastre lehuze,
Cu toate tristețile închise în acest veac,
Cu furii vă vom pătrunde
În pâinea cea de toate zilele
Și-n lacrima din iatac.
Căci rănile noastre n-au leac.

ROATA LUI HORIA

Noi nu avem cer,
Noi nu avem pământ,
Noi nu avem toamnă,
Noi nu avem primăvară,
Noi nu avem văzduh curat să bem.
Noi nu avem țară.
Noi avem roata,
Cerul cel mai din adâncul nostru.
Mai înainte de noi,
Mai înainte de lume,
Mai înainte a fost roata.
Noi ne-am născut
Pentru că ideea de roată trebuia întregită.
Roata noastră cea de toate zilele
Am numit-o pământ,
Am numit-o pâine,
Am numit-o sete de cer,
Am numit-o roata lui Horia,
Am numit-o sânge,
Am numit-o vrere de fier.
Noi nu avem țară,
Noi ne tragem pe roată și ne facem țară,
Ne tragem pe roată și ne facem fulger și lumină,
Ne tragem pe roată și ne facem vecernie și hodină.
Nimeni nu poate să ne facă
Mai înalți și mai sfinți decât roata.
Până unde mergem noi,
Nimeni nu poate să ne petreacă.
Despre noi nu trebuie să mărturisească nimeni,
Noi înșine ne facem mărturisire adâncă.
Suntem mai frumoși, trași pe roată,
Și mai mari în setea de libertate.
Când ne îndoim de existența și cuvântul nostru,
Ne privim roata
Și de acolo știm că SUNTEM încă.

REÎNTORS

Cei plecați cu miile s-au irosit,
Tu de ce ai mai venit?
Ai chipul străveziu
Și nătâng,
Și ochii scufundați în adânc.
Privește-te în oglinda timpului,
Ești o singurătate târzie!
Mâinile nu te pot mângâia,
Buzele nu te pot săruta.
Ți-e trupul păduri de spini și urgie.
Ai pașii sunători ca și cuvintele
Și pleoapele adânci ca mormintele.
Spune-ne, ai murit,
S-au te-ai întors din pustie?
Nimănui nu-i mai semeni, nici ție.