Bunicele gârbovite stăteau la ușa Bisericii de la patru dimineața, împovărate cu sacoșe, mai mari și mai mici, cu pomană pentru cei adormiți.

Preotul apare mai târziu, pe la cinci și ceva, de mila lor, să nu le țină prea mult în frig, deși anunțase că slujba începe pe la șapte. Se risipesc prin Biserică ca niște furnici, așezând darurile pe mesele grele de lemn putred. Foșgăie pungile, abia mijind prin ființă, se fâțâie de colo până colo, așteptând, aprinzând lumânări pe colivă și pe pachetele de bunătăți. Ici colo câte un oftat, și o amintire despre bărbatul plecat, sau despre copilul marinar, înecat în apele de departe.

Urmează slujba de pomenire, ecteniile, pomelnicele citite tare și rugăciunea de dezlegare. Apoi "Veșnica pomenire” și întreaga Biserică leagănă alene coșurile cu bunătăți ca pe niște prunci în albiile lor.

O întreagă armie de raționaliști găunoși atacă necontenit tradiția de două milenii a românilor. Ce atâta pomenire a morților? Ce, mânâncă mortul, bea mortul vinul vărsat pe mormânt? Astea-s tradiții magice, folclor păgân, idolatrie, cult thanatic, abureală. Mai bine ca la sectanți, unde la căpătâiul mortului un nene cu alură și accent tâmpe, la cravată strânsă sufocant, aiuritor de gât, rostește afectat niște predici interminabile și indigeste.

Chiar așa? Mânâncă și bea mortul? Ce atâta tevatură în jurul unui eveniment tragic, când în Occident moartea e ascunsă, ca o rușine supremă a vieții fără rost. Mortul occidental, rujat, fardat, împănat cu formol, rânjește dintre florile scumpe ale coșciugului. Iar la noi, toată lumea: „Veniți fraților să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă...”.

La o gândire mai adâncă a problemei, înfiorată de lacrimile rugăciunii, vedem că pomana morților e fundamentul firii omenești. Iubirea noastră se manifestă în chip esențial în dăruirea de mâncare pentru cel iubit. Tânărul imberb, înfiorat, cu ochii alunecând în jos, o invită pe fecioară la cină. Femeia, gârbovită de truda zilnică, când vine bărbatul frânt acasă, primul lucru care iese din sufletul ei, este strachina de mâncare pe care i-o pune în față. Mamele noastre sfinte, cu ochii grei, cu cearcănele până la gură, bântuie ca niște stafii prin casă în muma zorilor pentru a pregăti mâncare pentru pruncii care pleacă la școală.

A da de mâncare celui iubit. Este actul suprem de euharistie a ființei, expresia luminii care ți se naște în inimă și străpunge norul gros de indiferență care s-a lăsat peste lume. Este înflorirea firească a iubirii jertfelnice, îmbrățișarea nevăzută dintre suflete. Câtă bucurie are femeia când soțul și copiii se ospătează din bunătățile pe care le-a pregătit. Cu mâinile pline de făină și cu ochii lăcrimând a ceapă, femeia iese din istorie și intră în veșnicie prin smerenie dăruitoare. De câte mii de ori a pregătit mâncare pentru cei iubiți ai ei?

Revenim la pomana morților. Eu, ca preot primesc deseori și eu câte un pachet din mâna tremurândă a vreunei bătrânici, de sufletul lui cutare. Ajuns acasă, cu vreo duzină de pachete, mă minunez de ce e înăuntru. O băbuță a pus șerbet de trandafiri, că așa îi plăcea bărbatului ei. Alta învelește atent un ban de 5 mii în batistă, pentru corabia sufletului. Una pune doze de Pepsi în pachețel, că soțului tare îi plăcea zahărul lichid... Pâinicele, fursecuri făcute în ore de osteneală, lumânări, bomboane, pateuri, banane, mere, fasole bătută la pahar, sute de chestii.

Printre lacrimi și singurătate, femeile acestea care cară în spate neamul românesc, fac ce știu mai bine, fac ceea ce au făcut de o viață. Dau de mâncare pentru cei dragi. Ele știu, mai bine decât orice doctor în teologie, că Dumnezeu ne iubește atât de infinit, încât Se dă pe Sine de mâncare pentru noi. Împărtășania este actul suprem de dăruire a lui Dumnezeu, ca mâncare pentru veșnicie.

Delicatețea, duioșia, dorul de a-l vedea pe cel ce acum e îmbrățișat de Dumnezeu, sfințenia și smerenia, șoapta îngerului, lacrima înfiorată, lumina Învierii răstignită pe noaptea lumii, toate se plinesc în această dăruire de hrană. Pomenirea morților e semnul și dovada că iubirea trece dincolo de moarte, că suntem împreună în pofida mormântului, în ciuda morții, sfidând iadul și tenebrele lui. Și e ceva mai mult decât atât.

E vestirea de taină a unei vocații pentru veșnicie: femeile sfinte ale neamului românesc fac în rai de mâncare lui Dumnezeu”, a scris preotul constănțean Ioan Istrati pe contul său de Facebook.