Schimbatu-Te-ai la față, în munte,

Hristoase Dumnezeule,

arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea;

strălucească și nouă, păcătoșilor,

lumina Ta cea pururea fiitoare,

pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,

 Dătătorule de lumină, slavă Ție!

În munte Te-ai schimbat la față,

Hristoase Dumnezeule,

și pe cât au putut ucenicii Tăi au văzut slava Ta;

 pentru ca, atunci când Te vor vedea răstignit,

să înțeleagă Patima cea de bunăvoie

și să propovăduiască lumii

că Tu ești cu adevărat raza Tatălui.

(Troparul și Condacul Schimbării la Față)

 

 

 

 

Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, își ascundea sub acoperământul trupului și al simplității veții Lui pământești strălucirea naturală a slavei dumnezeiești, pe care o avea în El Însuși și pe care o păstrase și după Întruparea Sa. Încă de la zămislirea Sa de la Duhul Sfânt în pântecele Preacuratei Fecioare Maria, Dumnezeirea S-a unit cu firea umană, slava divină devenind, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Dar, pentru a nu le forța libertatea și alegerile oamenilor cu strălucirea slavei Sale necreate și de vederea căreia se cutremură toate făpturile cerești, Hristos „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcân- du-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8). Slava Lui infinită a fost astfel acoperită de smerenia Lui infinită.

De aceea, pentru a-i încredința pe cei mai apropiați dintre ucenici de dumnezeirea Sa ca ei să nu se tulbure în vremea Pătimirii Sale pentru mântuirea lumii, Hristos i-a luat deosebi pe Petru, Iacov și Ioan pe muntele Taborului ca să se roage. Și atunci, în vremea și în starea culminantă a rugăciunii, „Domnul Iisus Hristos S-a schimbat la Față, nu asumând ceea ce El nu era, ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii și, din orbi cum erau, făcându-i văzători ai slavei lui veșnice” (Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt la Schimbarea la Față). Astfel, El le-a făcut ucenicilor dovada anticipată a Împărăției Sale din veacul viitor. „Hristos a deschis ochii Apostolilor Săi, iar aceștia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, au văzut lumina dumnezeiască unită cu trupul Său și strălucind din el. Au fost, deci, ei înșiși schimbați la față și au primit prin harul Duhului puterea de a vedea și cunoaște schimbarea survenită în firea noastră datorate unirii sale cu Dumnezeu-Cuvântul.” (Sfântul Grigore Palama) „Precum este   soarele   pentru   cele   ale   simțurilor,   așa   este Dumnezeu pentru cele ale sufletului” (Sfântul Grigorie Teologul), de aceea Evangheliștii spun că Fața Dumnezeului-Om, „lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), strălucea ca soarele. Dar această lumină este incomparabil superioară oricărei lumini create și, din acest motiv, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii au căzut la pământ.

Lumina nematerială, necreată și mai presus de timp, este Împărăția lui Dumnezeu venită întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi (cf. Matei 16, 28). Întrevăzută atunci pe munte pentru o clipă, această lumină va deveni moștenirea veșnică a Sfinților în Împărăția lui Dumnezeu, când Hristos va veni din nou,

strălucind în toată înfinitatea slavei Sale. Hristos va reveni cu putere și slavă, în această slavă care a strălucit pe Tabor, care a ieșit din mormânt în ziua Învierii Sale, și care, străbătând sufletele și trupurile celor aleși, îi va face să strălucească și pe ei „precum soarele” (cf. Matei 13, 43).

Dar, minunea Transfigurării Domnului Hristos, ca teofanie a Sfintei Treimi, este experiența mistică cea mai înaltă a Sfinților și a Bisericii înseși. Asemeni Apostolilor de pe vârful Taborului, numeroși Sfinți au fost martorii acestei arătări a lui Dumnezeu în lumină, iar lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplație, ci e însuși harul îndumnezeitor care le permite să „vadă” pe Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului „întru lumina Ta vom vedea lumina” (Psalmul 35, 10).

Sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului este prin excelență sărbătoarea îndumnezeirii firii umane și a participării trupului nostru trecător la bunătățile veșnice care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a împlini mântuirea noastră prin Jertfa și Învierea Sa, Mântuitorul le-a arătat ucenicilor Săi că scopul Întrupării Sale în lume este să aducă pe tot omul la cunoașterea lui Dumnezeu, la vederea slavei Lui necreate și, prin aceasta, la dobândirea vieții veșnice, la îndumnezeire.

Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Față îi atrage în mod deosebit pe călugări, care își închină întreaga viață lui Dumnezeu, Celui ce Se descoperă în liniște, în rugăciune și lumină. Astfel, numeroase mănăstiri și schituri au fost ridicate și închinate acestei sărbători, mai ales după afirmarea și răspândirea teologiei isihaste a Sfântului Grigorie Palama, din secolul al XIV-lea, despre natura și vederea luminii taborice.

Potrivit unei vechi tradiții, evenimentul istoric al Schimbării la Față a Domnului a avut loc cu 40 zile înaintea Pătimirii Sale. Dar Sfinții Părinți au strămutat Sărbătoarea după Paști, în data de 6 august, cu 40 zile înaintea praznicului Înălțării Sfintei Cruci, pentru a evidenția semnificația eshatologică a sărbătorii Schimbării la Față a Domnului care încheie salba praznicelor împărătești dintr-un an liturgic.

Dacă la început sărbătoarea marca aniversarea anuală a sfințirii bisericii zidite în anul 326 de mama împăratului Constantin cel Mare, Sfânta Elena, pe muntele Taborului, în a doua jumătate a secolului al IV-lea aceasta începe să aibă un loc aparte în rândul marilor praznice bisericești. Atât în Răsărit cât și în Apus, serbarea ei începe să fie menționată în documente din prima jumătate a secolului V, de când avem cuvântări festive în cinstea ei, de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, patriarhul Chiril al Alexandriei și de la Leon cel Mare, episcopul Romei.

 

O găsim indicată și într-un calendar liturgic local al Ierusalimului din secolul al VII-lea, iar în sinaxarele constantinopolitane și în alte cărți liturgice (manuscrise grecești), apare pe la începutul secolului al VIII-lea.

 

Tradiția consemnează că generalizarea ei ca praznic împărătesc în Imperiul Bizantin a avut loc abia acum, în secolul VIII. În această perioadă, Sfântul Andrei Criteanul a rostit o frumoasă predică festivă la acest mare praznic. Cu alte cuvinte, sărbătoarea era deja generalizată în tot Răsăritul creștin până în secolul al VIII-lea, când Sfinții Ioan Damaschinul și Cosma de Maiuma compun imnurile pentru slujba zilei.

Dacă denumirea în limba greacă a sărbătorii Schimbării la Față a Domnului este Metamorphosis (Transfigurarea), iar în limba slavonă Preobrajenie, Sfântul Antim Ivireanul o numește foarte sugestiv Dumnezeiasca Înfrumusețare a lui Hristos.

În această zi se aduc în biserici prinoase din struguri, care se binecuvintează și se împart (obicei creștin vechi, amintit în canonul 28 al Sinodului II Trulan). În unele părți (Biserica Rusă) în această zi se face în biserici și la cimitire pomenirea generală a morților și mai ales a eroilor căzuți pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe.

Reprezentarea iconografică a Schimbării la Față.

Întemeiată pe relatările armonioase și aproape identice din Sfânta Scriptură a minunii Transfigurării Domnului, icoana acestui praznic se bazează pe următoarea schemă: în centru se află Mântuitorul Iisus Hristos – Dumnezeu Cuvântul strălucind în lumină, înconjurat de Proorocii și Apostolii cei mai râvnitori.

Primele reprezentări ale Schimbării la Față a Domnului cunoscute astăzi datează din secolul VI, acestea fiind mozaicurile absidale din catoliconul mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai și din biserica Sfântul Apolinarie din Ravenna. Prezența lor confirmă însă existența unei tradiții iconografice mult mai vechi.

Iată mărturiile scripturistice care ne prezintă evenimentul descoperirii lui Hristos în slava Sa dumnezeiască și veșnică de pe muntele Tabor:

„Și după șase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, deoparte. Și S-a schimbat la față, înaintea lor, și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Și, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una, și lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L». Și, auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte. Și Iisus S-a apropiat de ei, și, atingându-i, le-a zis: Sculați-vă și nu vă temeți. Și, ridicându-și ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Și pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneți ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morți.” (Matei 17, 1-9)

„Și după șase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan și i-a dus într-un munte înalt, de o parte, pe ei singuri, și S-a schimbat la față înaintea lor. Și veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul. Și li s-a arătat Ilie împreună cu Moise și vorbeau cu Iisus. Și răspunzând Petru, a zis lui Iisus: Învățătorule, bine este ca noi să fim aici; și să facem trei colibe: Ție una și lui Moise una și lui Ilie una. Căci nu știa ce să spună, fiindcă erau înspăimântați. Și s-a făcut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor a venit zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultați. Dar, deodată, privind ei împrejur, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Iisus, singur cu ei. Și coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca nimănui să nu spună cele ce văzuseră, decât numai când Fiul Omului va învia din morți.” (Marcu 9, 2-9)

„Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru și pe Ioan și pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage. Și pe când se ruga El, chipul feței Sale s-a făcut altul și îmbrăcămintea Lui albă strălucind. Și iată doi bărbați vorbeau cu El, care erau Moise și Ilie, Și care, arătân- du-se întru slavă, vorbeau despre sfârșitul Lui, pe care avea să-l împli- nească în Ierusalim. Iar Petru și cei ce erau cu el erau îngreuiați de somn; și deșteptându-se, au văzut slava Lui și pe cei doi bărbați stând cu El. Și când s-au despărțit ei de El, Petru a zis către Iisus:

 

Învățătorule, bine este ca noi să fim aici și să facem trei colibe: una Ție, una lui Moise și una lui Ilie, neștiind ce spune. Și, pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor și i-a umbrit; și ei s-au spăimântat când au intrat în nor. Și glas s-a făcut din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel ales, de El să ascultați! Și când a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. Și ei au tăcut și nimănui n-au spus nimic, în zilele acelea, din cele ce văzuseră.” (Luca 9, 28-36)

„Pentru că noi v-am adus la cunoștință puterea Domnului nostru Iisus Hristos și venirea Lui, nu luându-ne după basme meșteșugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noștri. Căci El a primit de la Dumnezeu - Tatăl cinste și slavă atunci când, din înălțimea slavei, un glas ca acesta a venit către El: «Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit». Și acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt.” (II Petru 16-18)

Formula iconografică obișnuită a Schimbării la Față este cea a unei teofanii (arătări dumnezeiești), avându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos în centru, luminând cu strălucirea slavei Lui pe cei cinci martori-văzători ai slavei Lui.

 

 

Formula iconografică obișnuită a Schimbării la Față este cea a unei teofanii (arătări dumnezeiești), avându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos în centru, luminând cu strălucirea slavei Lui pe cei cinci martori-văzători ai slavei Lui.

Mântuitorul Iisus Hristos Se află în centrul compoziției, în partea superioară, înconjurat de o mandorlă alcătuită din cercuri concentrice în nuanțe de albastru în degradé. Albastrul capătă aici înțelesul simbolic al lumii cerești, dar și al întunericului supraluminos ce-L înconjoară.

Domnul Hristos Se înfățișează Apostolilor ca una din Persoanele Sfintei Treimi, stând de vorbă cu Moise și cu Ilie despre viitoarea Sa Patimă, iar Fața Sa strălucea ca soarele. Lumina ce izvorăște din Hristos este însuși harul dumnezeiesc cel necreat care este prezent în întreaga Sa ființă

Din trupul transfigurat al lui Hristos pornesc raze, semn al slavei Domnului, care îi luminează atât pe Moise și pe Ilie, cât și pe cei trei Apostoli, și indică în același timp prezența Duhului Sfânt Care în momentul Schimbării la Față se manifestă și sub forma unui nor luminos (cf. Matei 17, 5).

Hristos este îmbrăcat în veșminte albe, strălucitoare, semn al curăției Lui depline și al îndumnezeirii trupului Său – „Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină” (Psalmul 103, 2).

În mâna stângă ține filacterul, simbol al propovăduirii, iar cu mâna dreaptă binecuvintează.

Spre deosebire de fața lui Moise care strălucea de o slavă venită din afară după revelația din muntele Sinai (cf. Ieșirea 34, 29), Fața lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieții dumnezeiești făcute accesibilă omului.

„Arătat-a Hristos ucenicilor taina în Tabor, strălucind cu fața mai mult decât razele soarelui, hainele Sale fiind luminoase și albe ca zăpada, Cel ce se îmbracă, precum zice psalmistul, cu lumina ca și cu o haină.” (Canonul Utreniei din ziua Înainteprăznuirii, cântarea a V-a)

Muntele Tabor  apare  în  icoana  Schimbării  la  Față  având trei culmi: una pentru Hristos și celelalte două pentru Moise și Ilie. Muntele constituie un element esențial al peisajului biblic, fiind locul privilegiat al rugăciunii; el semnifică îndepărtarea de lume și apropierea de Dumnezeu și este locul prin excelență al revelației dumnezeiești.

Sfinții Prooroci Moise și Ilie se află de o parte și de alta a Mântuitorului, stând fiecare pe câte un pisc. Ilie se află în partea stângă a imaginii (la dreapta lui Hristos), iar Moise în partea dreaptă. Acești doi Mari Prooroci ai Vechiului Legământ sunt singurii oameni din poporul lui Israel care au văzut slava lui Dumnezeu și au auzit glasul Lui, Moise în norul luminos pe muntele Sinai (Ieșirea 34, 4-29) și Ilie „în adiere de vânt lin” (III Regi 19, 12) pe muntele Horeb.

Moise este reprezentat tânăr, sugerând că omul cu viață în Dumnezeu e mereu tânăr, dar și că Legea divină nu îmbătrânește, ținând în mâini Tablele Legii, iar Ilie este reprezentat sub chipul unui bătrân cu părul lung, semnificând înțelepciunea veșnică a lui Dumnezeu.

 

Amândoi stau   în   picioare   într-o   atitudine   plină   de cucernicie, înclinați către Hristos. Sunt reprezentați pe culmi pentru că sunt oameni ai înălțimilor duhovnicești, desăvârșiți în virtuți. De aceea, împreună cu Hristos poartă aureolele sfințeniei.

Potrivit unor tâlcuiri ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, Moise reprezintă pe cei adormiți, iar Ilie pe cei vii; Moise și Ilie evocă Șeolul (Tărâmul morților) și Cerul, pentru că Moise a gustat moartea, iar Ilie este viu, fiind ridicat la cer într-un car de foc. Înfățișând alături de Hristos deopotrivă viii și morții, icoana afirmă că Iisus Hristos, ca Dumnezeu, are deplină putere asupra vieții și a morții. Moise și Ilie reprezintă totodată și cele două căi (moduri) de viețuire binecuvântate ale omului: căsătoria și fecioria. Ei simbolizează în același timp Pronia (Moise) și Judecata

(Ilie) lui Dumnezeu, dar și Legea și Proorocii, a căror plinire este Hristos. Prezența lor trebuia să le confirme ucenicilor că Hristos nu calcă Legea și Proorocii (cum Îl calomniau iudeii), ci că Hristos este dătătorul și plinirea lor.

Deoarece, potrivit relatării Sfântului Evanghelist Luca, Moise și Ilie s-au arătat și ei în slavă (Luca 9, 31), și ei sunt reprezentați adesea în interiorul cercului luminos. Prezența lui Moise ne amintește de experiența sa de pe muntele Sinai când el însuși s-a umplut de strălucire. „Iar când se pogora Moise din muntele Sinai, având în mâini cele două table ale Legii, el nu știa că fața sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el.” (Ieșire 34, 29)

Apostolii Petru, Iacov și Ioan sunt reprezentați căzuți la pământ, ferindu-și sau acoperindu-și privirea la vederea slavei dumnezeiești.

Atitudinea lor exprimă deopotrivă teamă, uimire și bucurie la vederea lui Hristos strălucind și la auzul glasului Tatălui ceresc. Deoarece ei nu sunt încă desprinși de cele omenești, starea lor exprimă în același timp și contemplație și tulburare.

Acești trei ucenici mai apropiați ai lui Hristos, care s-au învrednicit de vederea slavei lui Dumnezeu, au fost martori și ai învierii fiicei lui Iair (Marcu 5, 37) și îi vom regăsi din nou în Grădina Ghetsimani (Marcu 14, 33).

În dreapta icoanei se află Petru, (Ioan la mijloc, Iacov în stânga), ridicându-și o mână spre Hristos și grăind către El să ridice trei colibe.

După Sfântul Ioan Gură de Aur, doar pe acești trei ucenici i-a ales Hristos ca să li Se descopere în slavă deoarece Petru Îl iubea mult pe Hristos, Ioan era iubit mult de Hristos, iar Iacov și-a mărturisit râvna până la jertfă pentru Hristos (fiind primul Apostol martirizat de iudei). Totodată, într-un înțeles mistic, cei trei reprezintă virtuțile care fac sufletul văzător de Dumnezeu: credința, nădejdea și dragostea.

Prezența lor în număr de trei era cerută și de Legea lui Moise pentru adeverirea publică a unei mărturii. Dacă Moise și Ilie reprezentau Tărâmul Morții și Cerul, ucenicii îi reprezintă pe cei vii de pe pământ, cu toții aflați sub ocârmuirea lui Dumnezeu.

Astfel, Vechiul și Noul Legământ sunt reprezentate aici unificate în Hristos prin Moise și Ilie pe de o parte, și prin cei trei ucenici, pe de altă parte. Aducându-i de față pe cei doi mari Prooroci, Mântuitorul îi învață pe ucenici să fie desăvârșiți în blândețe (ca Moise) și în trezvie sau râvnă pentru Dumnezeu (ca Ilie) pentru a fi buni păstori ai poporului Său.

În unele icoane Mântuitorul Hristos și cei trei ucenici sunt reprezentați în două scene laterale – urcând și coborând muntele –, însă aceste scene secundare încarcă imaginea și distrag atenția de la esența minunii Transfigurării Domnului.

Icoana ortodoxă nu este o simplă ilustrare a textelor scripturistice, ea nu urmărește să înfățișeze pur și simplu doar conținutul literal-istoric al textului sacru, ci dezvăluie sensul interior, semnificația tainică a evenimentului relatat în cuvintele Scripturii.

Această semnificație tainică a oricărei icoane este vederea lui Dumnezeu și transfigurarea omului, posibilitatea lui de a se îndumnezei încă din viața aceasta, iar participarea omului la slava lui Dumnezeu este exprimată în modul cel mai limpede în icoana Schimbării la Față a Domnului.

Primele reprezentări ale Schimbării la Față încercau să surprindă, dincolo de relatarea biblică, bucuria de negrăit a omului care se face părtaș al vederii luminii dumnezeiești. Astfel, ucenicii sunt înfățișați stând în apropierea lui Hristos, la picioarele Lui, într-o atitudine de contemplare și uimire exprimată prin gesturi calme și chipuri senine. Întreaga atmosferă a momentului reprezentat sugerează acel echilibru lăuntric, pregătitor al stării de rugăciune, pe care doar icoana izbutește să-l creeze.

În Apus, datorită faptului că teologia scolastică susține doar o cunoaștere a lui Dumnezeu pe cale rațională, nesocotind și negând chiar posibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu, sărbătoarea are un caracter secundar, fiind introdusă oficial abia în 1456 (în perioada centrală a Renașterii).

Din acest motiv, și reprezentările picturale apusene ale Schimbării la Față, confirmând teologia catolică, sugerează aceeași imposibilitate a omului de a participa la slava dumnezeiască, de a se îndumnezei.

Gesturile calme ale celor trei ucenici de pe Tabor devin precipitate, bucuria lor se transformă în teamă, rod al căderii omului în păcat.

Teama, sentiment firesc pe care omul păcătos îl trăiește în prezența slavei lui Dumnezeu, născută din conștientizarea stării căzute și a nevredniciei, pe de o parte, dar și din sentimentul fragilității sale ontologice, pe de altă parte, poate fi în același timp și un semn al necredinței (sau al puținei credințe), pe care Însuși Mântuitorul o condamnă în repetate rânduri.

Însă începând cu secolul XIV, influența umanistă începe să se facă simțită din ce în ce mai mult și în cultura bizantină, având repercursiuni nefaste asupra întregii iconografii creștine din răsărit. Și în cazul icoanei Transfigurării Domnului, sunt adăugate astfel, treptat, o serie de elemente secundare, sunt introduse o serie

de modificări care vor distruge echilibrul inițial al icoanei conducând la pierderea adevăratului sens al evenimentului reprezentat.

Accentul  este  deplasat,  antropocentric,  pe  reprezentarea reacțiilor psihologice, a înfricoșării, a spaimei ce îi cuprinde pe ucenici.

Cei trei Apostoli au atitudini tot mai crispate. Ei cad înspăimântați pe un povârniș, cu capul înainte; orbiți de lumină ei își acoperă fețele ca și cum n-ar putea suporta vederea luminii dumnezeiești.

Astfel, icoana se transformă dintr-o mărturie a vederii lui Dumnezeu, adică a drepților ce „se bucură și se veselesc, saltă de bucurie înaintea lui Dumnezeu” (Psalmul 67, 3) într-o imagine ce afirmă parcă neputința omului de a suporta slava lui Dumnezeu, într-o imagine care reprezintă pieirea păcătoșilor de la fața focului (Psalmul 67, 2). Omul nu mai apare transfigurat, ci este reprezentat în starea sa căzută.

Distanța  dintre  Hristos și Apostolii care cad la poalele muntelui crește tot mai mult. Cei doi Prooroci sunt plasați pe piedestale din ce în ce mai îndepărtate și distincte de cel al Mântuitorului. Este introdusă astfel între Dumnezeu și om o distanță considerabilă.

Se   exagerează   gustul pentru narațiune prin încărcarea schemei iconografice inițiale cu detalii pitorești, cum ar fi momentul urcării și cel al coborârii de pe munte a lui Hristos cu cei trei ucenici.

Aceste două scene secundare, ca și altele, complică și împovărează imaginea, reducând descrierea la dimensiunea sa istorică în detrimentului mesajului supratemporal.

Odată   cu   sporirea   numărului   personajelor,   crește   și complexitatea peisajului.

Mandorla  este  înlocuită  cu  o  figură  geometrică  complexă asemănătoare unei stele cu 4, 6 sau 8 colțuri.

Toate aceste elemente noi sunt semne ale declinului artei bizantine sub influența „renașterii” umaniste din vremea Paleologilor, ce se caracterizează prin tendința spre desacralizare datorită reafirmării neoplatonismului păgân.

În concluzie, sensurile minunii Transfigurării Domnului sunt adâncuri teologice inepuizabile: teofania Sfintei Treimi, îndumnezeirea firii umane în Hristos, arătarea slavei lui Hristos ca energie divină necreată, prefigurarea Învierii Sale din morți, pregustarea îndumnezeirii oamenilor și anticiparea Împărăției lui Dumnezeu. De aceea, conform tradiției ortodoxe, realizarea icoanei Schimbării la Față a Domnului reprezintă pentru fiecare pictor-iconar debutul și, totodată, măsura desăvârșirii sale duhovnicești și artistice.

*

Experiența Apostolilor pe muntele Taborului reprezintă experiența mistică cea mai înaltă a unui creștin și a Bisericii întregi înseși. Vederea extatică, nemijlocită, a lui Dumnezeu, după ce omul a înaintat duhovnicește pe treptele despătimirii și ale contemplării, are loc nu prin efortul omului, ci prin descoperirea și puterea harului dumnezeiesc, printr-o răpire a Duhului Sfânt, mai presus de fire și de înțelegere, în norul supraluminos, inepuizabil, al iubirii și fericirii dumnezeiești. Cel ce vede lumina divină o experiază ca pe un vast infinit, intim și sfânt adăpost al iubirii care-l primește în interiorul lui. Este intrarea în cortul nefăcut de mână omenescă al Dumnezeirii, pe care l-a văzut Moise pe muntele Sinai, și care este Însuși Fiul cel iubit al Tatălui, înțelepciunea, pacea și puterea lui Dumnezeu, Care cuprinde cu iubire toată creația și în Care Tatăl Își are din veșnicie toată bunăvoirea. Este intrarea în Împărăția, binecuvântată și veșnică a lui Dumnezeu, unde a fost înălțat Ilie deasupra existenței naturale. De aceea Petru, odihnit (copleșit) de uimire, a vrut să facă trei corturi pentru Hristos, pentru Moise și pentru Ilie, ca să nu mai plece de acolo, căci, văzând slava lui Hristos, a ieșit din timp, pregustând fericirea veșnică dumnezeiască.

Iar lumina dumnezeiască este trăită ca intrare într-un templu cu multe încăperi („În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt” – Ioan 14, 2.), începând cu cea mai dinafară și sfârșind cu Sfânta Sfintelor sau cu intimitatea nepătrunsă a ființei divine. Aceasta este Taina veșnic ascunsă în Adâncul (Întunericul divin) necreat de unde pornesc într-o procesiune fără sfârșit valurile de lumină (înțelegere) și iubire, unul după altul, ca dintr-un altar care pare credincioșilor din naos înecat în întuneric, dar de unde țâșnesc licăririle făcliilor (energiile divine) ce-și întind lumina lină în naos.

După chipul și asemănarea acestui cort imaterial și veșnic, care este Hristos, este Biserica, și de aceea este una, sfântă, sobornicească și apostolească. Biserica este Taborul lumii, unde e prezent Hristos strălucind prin Tainele și rânduielile ei, și totodată este anticiparea Împărăției Cerurilor. În Biserică începe și continuă desăvâșirea spirituală a omului, înaintând în veacurile (treptele) nesfârșite în lăuntrul ei, care este însuși sânul lui Dumnezeu.

 

Credinciosul trăiește tot mai deplin creșterea în iubirea caldă și senină în sânul Bisericii ca pe o odihnă reciprocă a lui în Hristos și a lui Hristos în El. Astfel cortul trecător și văzut (firea umană) se îmbracă în cortul netrecător și nevăzut al harului dumnezeiesc. Sub razele lui, omul se transfigurează, pregustând starea de supremă bunătate, blândețe, curăție, înțelegere și iubire, asemănându-se cu Hristos. Aceasta este starea de îndumnezeire, de unire mereu mai sporită prin har cu Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983

Sfântul Antim Ivireanul, Opere, Editura Minerva, București, 1997

Preot Profesor Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica ortodoxă, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993

Vasile Manea, Întâlnirea cu Dumnezeu exprimată în icoana Schimbării la Față, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2006

Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophia, 2003

Paul Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseții, Editura Meridiane, București, 1993

Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sophia, 2000 Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophia, 2004