Șefa Tribunalului Timiș, judecătoarea Adriana Stoicescu,  remarcă, într-o postare pe Facebook, că liniștea generală, care s-a așternut peste România odată cu izolarea impusă oamenilor, cu închiderea Bisericilor, rămase goale, cu umilirea bătrînilor, aduce cu ea și nepăsarea. Dar și reducerea la tăcere a unor ziariști. „Azi, ne iau cuvântul și mutilează adevărul. Când în Timișoara se striga „Libertate”, ei se pregăteau să iasă în față. De 30 de ani își iau încet, dar sigur, țara înapoi”, scrie judecătoarea, 
în contextul în care, în urma Ordonanțelor militare impuse în ultimele luni, puterea a trecut la cenzurarea vocilor incomode, închizând unele site-uri pe motiv de „fake news.” Închiderea unor siteuri, inclusiv a site-ului justițiarul.ro, închis, redeschis și apoi iar închis, a fost semnalată ca un abuz de către mai mulți jurnaliști, inclusiv Ion Cristoiu. 

Publicăm mai jos textul integral:

„Bisericile de azi nu sunt altceva decât reflectarea sufletelor noastre împietrite.
Dacă am fugi de pustiul din noi așa cum fugim de bisericile goale, poate am schimba ceva.
Sclavi ai luptei pentru supraviețuire, ne prefacem neconvingător că ne pasă și că Îl ascultăm.
Vrea să ne creadă.
Și încă ne așteaptă.

Popor îngenuncheat de prea mult timp, nu mai avem putere să luptăm, nici măcar pentru El, când alții Îi iau Numele în derâdere.
Pentru noi nu o mai facem de mult timp.
Transformați în sclavi de cei care ar trebui să ne poarte de grijă, suntem aruncați care încotro, precum o păpușă cândva frumoasă, azi nefolositoare și scămoșată și aproape dezmembrată…
Ne abandonăm unii pe alții așa cum ne lăsăm bunicii în sărăcie și luăm calea bejaniei pentru un ban.
Copiii ce cresc cu ochii pe ecranul unui laptop, uimiți că au părinți, așteaptă viitorul în zadar.

O țară abandonată și uitată, la fel de goală precum Biserica azi.

Ne-au luat speranța.
Ne umilesc bătrânii.
Azi, ne iau cuvântul și mutilează adevărul.
Când în Timișoara se striga „Libertate”, ei se pregăteau să iasă în față.
De 30 de ani își iau încet, dar sigur, țara înapoi.
O țară jefuită și măcinată de corupție, în care câțiva se plimbă cu iahturi, iar cei mulți nu au nici măcar o căruță.
În care unii copii vin la școală în BMW iar alții bat kilometri, desculți prin pădure, ca să ajungă într-o școală dărăpănată și fără curent.
Unde îi așteaptă niște abecedare vechi și un învățător obosit și cu haina peticită, dar care trebuie să își cumpere degrabă un laptop pentru a satisface orgoliile mărunte ale decidenților zilei.
O țară în care suprema lor valoare, a celor puțini, e casa din Monte Carlo, iar a celor mulți e pâinea de pe masă.

Bisericile goale vin să ne amintească de golul din noi.
Încet, încet ne cuprinde nepăsarea.

Liniștea lor începe cu doi, trei ziariști reduși la tăcere.
Liniștea lor înseamnă Adevărul încarcerat.

O țară care tace, precum o biserică abandonată, în care harul e doar o amintire.