Revin la replica domnului Iohannis, la acuza că ar fi sluga americanilor: "Decât al rușilor, tot e mai bine așa”.

Mă gândesc acum că în majoritatea zdrobitoare a țărilor lumii, dacă un șef de stat ar fi acuzat public că este „omul” unor cercuri de interese externe (ceea ce, în alte vremuri, se numea, simplu, clar, firesc, trădare), ar reacționa vehement.
Cred că și celebrul Quisling al Norvegiei, Ante Pavlevic al Croației, mareșalul Petain, în Franța, Gomulka în Polonia, ar fi pleznit pe ăla care i-ar fi acuzat că sunt slugile naziștilor sau sovieticilor (cazul Gomulka).
Nu că nu ar fi fost, dar e imoral și semn de maximă degradare umană, să te lauzi cu așa ceva.

Domnul președinte Iohannis nu e, din păcate, atipic pentru societatea românească.
Aici pare chiar o mândrie să fii subordonatul servil al „licuriciului”.
Vorbeam de Petain…. Mareșalul Ion Antonescu, altfel foarte agresiv cu subordonații, avea un talent aparte în a elogia pe Hitler.
Pentru „echilibru”, un om de talia lui Iuliu Maniu, nu a avut nicio dilemă morală să devină agentul Tom, al serviciilor secrete britanice, deși visa, în țară, să fie premierul României.
Despre Dej, ce să mai vorbim?
Emil Constantinescu- dacă vedeți fotografii cu el la diverse întruniri oficiale, lasă impresia omului ce riscă să fie lovit de o ejaculare în pantaloni pentru că a dat mâna cu cine știe ce lider occidental.
Traian Băsescu ne-a imortalizat viziunea sa strategică în parabola sexului oral cu licurici.

De altfel, acum mai mult ca oricând în istorie, o invitație primită de vreun politician român la ambasada puterii hegemone provoacă sentimente mai puternice decât prima dragoste. Dumnezeu mi-e martor că am uitat numărul ocaziilor în care am auzit diverși politicieni vorbind, cu un aer de preludiu erotic, despre faptul că au fost invitați sau doar, știu „pe surse”, s-a auzit de ei la ambasada marelui Licurici.

Am tot folosit metafore erotice: nu întâmplător. Pentru că vreau să subliniez nu atât faptul că România- de nevoie- e de multe ori dependentă de interesele câte unei mari puteri. Asta e parte a vieții țărilor mici, ca a noastră.

Problema este că există o voluptate a submisivității la politicienii noștri. Una care îi duce să ajungă la firescul replicii domnului Iohannis, al cărui zvâcnet al demnității nu a putut merge mai departe de: „măcar sunt sluga americanilor.”

Acest articol a apărut și pe blogul autorului.