Proiectul „România educată”, anunțat de ceva vreme, se dovedește a fi o mare dezamăgire, scrie pe blogul său prof.univ.dr. Constantin Cucoș, de la Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași,  comentând recentul proiect prezidențial pe educație. Un document care a provocat deja numeroase controverse și pe care profesorul Constantin Cucoș îl sintetizează astfel: „tern, sfios, neprovocator, nefezabil și ne-transformator”. O „șezătoare” ad-hoc, o „pălăvrăgeală” fără orizont, fără miez, fără linii clare”.

Prezentăm mai jos textul postat de prof.univ.dr. Constantin Cucoș:

„Proiectul „România educată”, anunțat de ceva vreme, se dovedește a fi o mare dezamăgire. Nu că aș fi așteptat de la instituția prezidențială o reformă autentică, operațională, demnă de luat în seamă, constând dintr-o suită de răspunsuri sau soluții la probleme din ce în ce mai evidente, dar măcar o viziune congruentă, o zare de motivație sau de încredere tot ar fi trebuit să fie antamată, clamată, avută în vedere.

În primul rând, sesizăm maniera dezlânată a ofertei, gen festival „Cântarea României” sau „de toate pentru toți”, cu enumerarea racilelor învățământului românesc adunate în ultimele trei decenii, ca și a calității discursului sau a argumentelor ce abundă în frazeologie, clișee, limbaj „înlemnit” ce continuă să problematizeze …probleme. Proiectul apare ca o adunătură de idei, fără un fir roșu, o zare de atins, o construcție coerentă de priorități, obiective, scheme de acțiune. O „șezătoare” ad-hoc, o „pălăvrăgeală” fără orizont, fără miez, fără linii clare. Un compozit mai mult politic, decât tehnic, pedagogic, corelativ și rezonant cu realitățile destul de sumbre la care, chipurile, ar face referire.

Apoi, ne uităm la „contributori”, la artizanii acestei perspective anunțate: o suită de ONG-uri, îngrămădite sau racolate după criterii ne-articulate, ambigui sau din direcții incongruente, nelineare (părinți, elevi, asociații profesionale, activiști sindicali , politicieni etc.), fără a lua în seamă și o serie de experți profesioniști (și nu auto-proclamați ca atare sau girați de instanțele mediatice), de cercetători din mediul academic sau instituțiile de cercetare de profil. Nu minimalizăm rolul organizațiilor ce au drept obiect de acțiune educația, dar acestea nu au un rol atât constructiv, deliberativ, decizional, ci mai mult corectiv, reactiv, evaluativ. Tonul convivial, chiar sentimentalist/personalizat al prezentării acestui program nu are ce căuta într-o întreprindere atât de gravă, de serioasă. „Panseul” personal nu poate substitui rigoarea unei analize sau validitatea unei proiecții. Degringolada sistemică, de partid, ce a dat în ultimul timp miniștri din ce în ce mai bizari, nu poate fi înlocuită de inconsistente „părerologii”, gen „școala pe bune”.  Constat, cu amărăciune, că nici în partea „cealaltă” nu sunt strategi demni de luat în seamă. Cu glumițe și ifose deconstructive, ultimative, de limită nu putem regândi un sistem de formare aflat în evidentă criză. Politicile publice pot fi vizate de mulți, dar coagularea lor trebuie lăsată pe mâinilor celor puțini, cunoscători, avizați.

Și chiar dacă ar fi fost chemați cei mai în drept să gândească un astfel de proiect (la facultatea de profil din Universitatea București cunosc mulți colegi care ar fi fost capabil nu numai să construiască un concept coerent, dar măcar să dea peste degete, că „așa nu se face”, „așa nu se poate”, „așa nu se cade”), punându-se pe masă un proiect fezabil, la ce bun toată treaba asta dacă putința de decizie este zero ?; doar ca să ne aflăm în treabă, să vază lumea că nu stăm cu mâinile în sân? Ce motivație poți să ai, tu, ca expert, când știi de la bun început că faci ceva doar de „amorul” artei? (precizare: în artă, principiul acesta chiar se cere, dă roade cu adevărat…).

Intrând în conținutul proiectului, nu ai cum să nu rămâi consternat de coexistența (paradoxală) a unor scenarii care se exclud reciproc sau sunt de-a dreptul în răspăr cu realitățile sau cu bunul simț. Cum să gândești o reformare a educației propunând o nouă structură a sistemului de învățământ (6 ani învățământ obligatoriu + 3 ani învățământ gimnazial + 3 ani de liceu), știind prea bine că nu forma aduce calitatea, ci procesualitatea care se naște în ea. Nu printr-o simplă reorganizare sistemică (a-propos, s-au gândit propunătorii acestui concept ce probleme socioeconomice la nivelul corpului profesoral sau al comunităților locale s-ar genera?) ridicăm eficiența actului educativ, ci prin schimbarea viziunii sau a filosofiei educaționale, prin recalibrarea arhitecturii curriculare, prin revizuirea din temelii a sistemului de pregătire, recrutare și motivare a corpului profesoral etc. Mă așteptam, la ultimul punct, la o „lovitură de grație” dată sistemului de pregătire inițială, când colo se presupune continuarea aceluiași sistem anomic și energofag ce și-a dovedit demult ineficiența.

Referitor la cele șapte secțiuni  – cu rapoartele tehnice aferente  – , acestea par eteroclite, construite fără nicio logică, consecuție sau legătură între ele, dând impresia unei selecții aleatorii de probleme, eterogene, inconsistente, de nivel și profunzime diferite (pui pe același nivel cariera profesorală cu învățământul profesional și tehnic, cu evaluarea elevilor și studenților s.a.m.d.). Aceste secțiuni s-ar fi pretat la o anumită organizare criterială, de la fundament la consecințe, de la antecedent la consecvent, de la simplu la complex etc. „Bulionul” de probleme se menține și atunci când se aduc în atenție elementele de perfectat (de altfel, legitime) prin „îngânarea” unor piste, acțiuni sau strategii demult știute și clamate, cel puțin în cercurile de profesioniști.

Pe scurt, nici mie nu mi-a plăcut acest proiect pe care îl consider tern, sfios, neprovocator, nefezabil și ne-transformator. Zămislit și slobozit de la o așa înălțime (prezidențială!), așteptările erau altele (vorba aia, „la noblesse oblige”!). Poate ființa doar ca un punct de plecare, ca un inventar parțial de probleme, ca o eventuală platformă provocatoare și fertilă pentru viitor –  tocmai prin deficiențele acestuia!”