M-am apucat să studiez fizica. Nu din curiozitate științifică, ci din interes. Mă interesează cum se văd oamenii prin ochii unui profesor atunci când sunt priviți ca niște rezultate ale unor experiențe de laborator. Vreau să văd cum e lumea lui Dumnezeu redusă la o formulă universală și miracolul împachetat în mișcarea cauză-efect. 
În plus, am un interes concret, material. Am văzut că se caută profesori. Unii ajung șefi de servicii, alții pășesc pas cu pas spre culmea funcțiilor. Mă rog, nu contează ăsta, adică drumul până acolo, dar vreau să știu cum e să te raportezi la semenii tăi ca la niște fenomene fizice, să te uiți în ochii oamenilor ca într-un aparat de laborator. Ce se vede, oare, din spatele ecranului? Cum e lumea privită din cușca lui Faraday? E uniformă? E repetitivă? Dacă apeși mai multe butoane obții rezultatul scontat? E bine să fii un profesor observator sau unul jucător în lumea materiei infatuate? O fi mai bine să gândești critic asupra cursurilor predate de tine sau să repeți constant, monoton, ceea ce te învață Marii Fizicieni? Și dacă dai greș, adică dacă nu înveți pe nimeni nimic, poți dormi noaptea sau asta te framântă? 
 
Sunt multe întrebări fără răspuns, dar important este că fizica e la modă azi, cu variantele ei: astrofizica, atunci când ești un profesor cu capul în norii de stele ai cerului ce stă să-ți cadă în cap; microfizica, atunci când privești în detaliu și uiți de ansamblu; fizica optică, foarte căutată pentru că schimbă perspectiva asupra lumii fotonilor inteligenți, sau fizica particulelor elementare, pe care eu o consider cea mai importantă. Aceasta din urmă ne învață despre indeterminare, despre a fi sau poate a nu fi undeva la rece sau la cald și, mai ales, cât de efemer e totul, chiar și atunci când lucrurile par stabilite după legi indubitabile și obții rezultatul scontat în laborator. 
 
Căci o mică particulă pe care nu o vezi, ci doar bănuiești că există, îți poate da peste cap tot universul pe care îl vezi prin microscoape în laboratorul tău.