ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.


Urmăriți mai jos conferința de la Arhiepiscopia Tomisului a Academicianului Alexandru Surdu, despre Constantin Noica - "Întru obârșie era rostirea"

A plecat dintre noi un învățător al neamului: academicianul-profesor Alexandru Surdu

Cuvintele sunt puține ca să rostească durerea. Ziua de 11 decembrie 2020 s-a dovedit a fi una nefastă. Timpul s-a oprit nemilos pentru academicianul-profesor Alexandru Surdu, cu doar puțin înainte de împlini 83 de ani ( se născuse la Brașov, la 24 februarie 1938). A fost, cu siguranță cel mai important filosof român al vremurilor noastre. Dar a fost și bibliotecar și etnograf, psiholog și istoric, estetician și meloman rafinat, cu totul un veritabil om de știință, după modelul marilor enciclopediști, de la Cantemir, la Eminescu, Hasdeu, ori Nicolae Iorga. A fost și un desăvârșit jurnalist cultural, rodul articolelor sale, risipite de mai bine de patru decenii în presa românească din toată țara, fiind valorificat în cea mai amplă enciclopedie culturală a vremurilor noi, ciclul Vocațiilor filosofice românești, ajuns, forțat de destin, doar la volumul al 13-lea. Și ce proiecte editoriale au mai rămas pe șantier ...

Paleta cunoștințelor sale era strălucitoare, la fel cum îi era și cuvântul. Avea o înflăcărare oratorică cum demult n-a mai cunoscut Aula Academiei Române. Discursurile sale erau adevărate modele de argumentare și stil. Era, chiar dacă nu rostit, „omul deplin al culturii române”, după modelul poetului eponim, la care își raporta, asemenea lui Constantin Noica, colaboratorii. A-l iubi pe Eminescu, însemna a fi, pentru profesorul Alexandru Surdu, „de ultimă încredere”. Și, în generozitatea sa exemplară, a avut multă încredere în oameni, chiar dacă au fost destui care l-au trădat sau ponegrit.

Opera sa, atâta cât scris, incompletă pentru profesor, intangibilă pentru oricine s-ar încumeta să-i urmeze exemplul, a fost exemplară. Regăsim în cărțile sale, atât în cele de filosofie, dintre care se desprinde Filosofia pentadei, cu siguranță ultima rostuire pe temei românesc a modelului sistemic, cât și în monografiile etnologice, de la Dragobetele-povestea iubirii la români, la Scheii Brașovului, sau în esteistică, splendoarea imaterială a perfecțiunii gândirii, „o lume încremenită în toate frumusețile ei”, cum ar fi spus Eminescu. Sunt modele culturale eterne ale unui neam, sunt răsfirări ale gândului,desprinse din caierul ce ne toarce timpul, și care se întrețes într-una. Și, oare, cine dintre gânditorii români contemporani a reflectat cu mai mult folos decât profesorul Alexandru Surdu la destinul nemilos care ne-a lăsat adesea doar cu operele începuteale marilor noștri creatori ?

În filosofie este vorba, la tot pasul despre istorie, dar și despre timp. Dar nu despre istoria simplă, istoria „necrolog”, cum îi spunea Profesorul, este vorba, la fel cum nici filosofia nu se confundă cu succesiunea sistemelor de gândire, concepte în bună parte rigide, „trăncăneli de prisos” pe teme estetice. Alexandru Surdu s-a străduit să desprindă mereu, și ne-a îndemnat și pe noii, discipolii săi, s-o facem, istoria vie, dilaectico-speculativă, filosofia ce reunește prezentul cu trecutul, ambele fiind „piedestalul viitorului”. Credea sincer că filosofia e cevaplăcut, în orice caz ceva care rămâneîn urma noastră. Asta pentru că ce este, a fost deja, pe principiul eminescian că „azi o vedem și nu e” , iar ce va fi nu știm, căci nu vom mai fi să dîm mărturie. Este un model de gândire ciclică, venit, pe filiera lui Constantin Noica, direct de la Eminescu și care a aparținut, ne asigura adesea Profesorul, unui filon de simțire ce se trage dintr-un trecut ce ne copleșește cu foța sa germinativă. Aproape că nu mai interesează ce făceau, ori cum luptau strâmoșii noștri, iar profesorul Alexandru Surdu ne-a provocat adesea la „șarade” istorice, cum găsim în recenta sa carte De la Marea Unire, la România Mare, dar cu deosebire vrem să știm ce gândeau, cum și cui se rugau ei. La fel, urmând instinctiv acest model în filosofie, Alexandru Surdu a descoperit adesea, laolată cu certitudini speculative, deopotrivă metafore și „năluciri” poetice. Filosof sistemic, Profesorul nu a neglijat nici simbolurile („simboalele”, cum îi plăcea să se răsfețe, jucându-se cu cuvintele), în care credea sincer. Un astfel de model social, simbolistic în formă și etico-moral în conținut, a fost ultimul său proiect de suflet, ce i-a acaparat timpul din urmă, crearea Ordinului Cavalerilor Marmațieni, nu neapărat o construcție publică, cât un semn de continuitate istorică. Și poate că, acolo, în Eternitate, tot la Marmația eternă, leagănul miticilor hiperborei, cum și-i imaginau grecii, îi e gândul.

Anul ce acum se încheie cu atîta tristețe ne-a adus nouă, jurnaliștilor profesioniști, și bucuria de a-l avea alături pe profesorul Alexandru Surdu, în Gala Eminescu. Laureat al Premiului Național Mihai Eminescu, Profesorul a făcut, prin editarea scrierilor germane ale poetului, cel mai important dar adus culturii române: recuperarea lui Mihai Eminescu, filosoful. Cândva, Constantin Noica spunea că e bine că marele nostru poet nu a stăruit în filosofie, căci așa am fi pierdut un mare poet. În cazul profesorului Alexandru Surdu nu putem decât să ne bucurăm că nu a dat curs întru-totul chemărilor și impulsurilor tinerești. A urmat calea filosofiei, împotrivindu-se ispitelorfirești, iar dacă a reușit să stârnească „bufnița Minervei” este și pentru că filosofia sa a fost și va rămâne mărturia readucerii aminte.

Așa merită și se cuvine să ne amintim de profesorul Alexandru Surdu: urmând zborul bufniței Minervei dinspre tenebrele uitării, spre mărturia palidă a zilei de mâine.

Foto și text, pentru ActiveNews: Marian NENCESCU

VIDEO:

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews