Globalizarea a transformat deopotrivă peisajul geopolitic al lumii și sistemele de gândire.

Dispar multe, sunt distruse și mai multe, se produc mutații ale regimului funcțional al societăților la toate nivelurile. Apar mutanții geopolitici la care este imperativ să reflectăm căci aceștia au dobândit puteri luciferice de a deforma profilul lumii, rostul și destinul popoarelor, echilibrul ecosistemelor locale, regionale și chiar ale „marilor spații” geopolitice.

Chestiunea mărilor și oceanelor, puterea uscatului (telurocrația) și „puterea maritimă” (talasocrația), puterea fluvială (geopolitica potamică), marile configurații geopolitice, precum sunt bulevardul geopolitic al Dunării (Rudolf Kjellén), spațiile tampon, geopolitica strâmtorilor, „geopolitica atmosferică” (S. Mehedinți), toate acestea sunt chestiuni care revin mustrător în sistemele noastre obosite de gândire.

Noi românii, ca popor, ne-am obișnuit să repetăm un concept identitar de însemnătate strategică pentru definirea noastră ca entitate geopolitică (geografică și etnopolitică): conceptul de popor carpato-danubiano-pontic.

Marea întrebare care ne vizitează în chip de tortură nocturnă este însă dacă acest concept mai are acoperire, dacă mai suntem noi popor dunărean, când Dunărea ne „seacă” sub ochi și marile șantiere navale se vând pe doi lei, dacă mai suntem popor carpatic când vecinii noștri de aproape, unguri și austrieci, sunt mai prezenți economic și geopolitic pe linia Carpaților decât noi, dacă mai suntem pontici când portul Constanța și jumătate din acest oraș european, ieșirea noastră la mare, erau cât pe ce să fie șterse de pe hartă prin explozia criminal țintită printr-o simplă dronă pentru care nu avem curajul să-i certăm pe agenții statomafiei din spate?

Începe oare să prindă contur metafora lui Octavian Goga de „neam fără de țară”? Sau metafora lui Adrian Păunescu de „Românie deromânizată”? Unde mai suntem și câți mai suntem fiindcă nici cifrele etnopolitice nu mai sunt cinstite cu noi. Câți mai suntem în țară și câți pe-afară, pribegi prin lume, străini de neam și de țară?

„Toată România este încinsă de la nord-est spre sud și mai departe spre nord-vest de o centură a îmbătrânirii demografice și a declinului genealogic, înspăimântătoare.

Golirea stupului rural este cauzată de cele două megatendințe socio-demografice dominante în tot arealul menționat: emigrarea și mareea morții genealogice (stingerea pe neamuri/ a unor ramuri sau chiar stirpe întregi, declinul pe stirpe al unei populații). Într-un film al extraordinarei regizoare a cinematografiei românești, care este și va rămâne, Malvina Urșianu, o femeie dintr-un sat muntenesc îi spune nepotului întors din Germania să-și revadă locurile natale și să moară acasă: „ne moare neamul”.

O tristețe sepulcrală se așterne deodată peste toate văile și munții din raza vederii eroului. Acel „ne moare neamul” cuprinde în sine o teribilă angoasă etnodemografică la scara unui popor și o crudă profeție (la vremea turnării filmului rata fertilității totale era de peste 3 copii la o femeie fertilă ca urmare a legii demografice a lui Ceaușescu).

Studiul acestor angoase la scara populațiilor pe durate mari reprezintă un capitol al sociologiei noologice a marilor populații (inclusiv la scara popoarelor).

Astăzi clasa politică românească a intrat într-o fază de insensibilitate împietrită în fața acestei angoase a neamului românesc.

Pe toată cuprinderea lumii rurale mor neamuri, se sting linii genealogice întregi.

Într-un sat din Transilvania, Bârsăuța, vreme de zece ani nu s-a mai născut nici un copil, ne relata unul dintre marii noștri ruraliști, Gheorghe Șișeștean, plecat și el cu frontul acesta de val spre veacul de apoi.

În familiile cu câte cinci-zece membrii ale Banatului de munte ori ale Bucovinei cu falnici păduri de brazi mai găsești azi câte o bătrână cu ochii lipiți de zare.

De zece ani, marele demograf al României cernite, Vasile Ghețău, ne avertizează asupra zăbranicului care se tot lărgește peste corpul demografic al României.

Ce vor mai fi românii peste un veac, se întreba înfrigurată una dintre marile doamne ale românismului, Elena Văcărescu? Vor mai fi un popor de 16 milioane, din cele 23, în următorii 50 de ani, răspunde ca un ecou demograful de azi, și dacă megatendința stingerii va continua vor mai rămâne risipiți, peste un veac, un veac și jumătate, în jurul paideumei Carpaților, vreo nouă milioane.

Așa reiese din estimările CIA Factbook (vezi capitolul dedicat acestei prognoze din cartea noastră, „Copilul și omenirea. Iarna demografică planetară”)”.

Dintre toate acestea extrem de grave, tragice, pentru că țara stă sub spectrul celei de-a doua distrugeri, a ruinării din temelii, ne somează chestiunea Dunării secate.

Geoclimatica marilor spații și deopotrivă a spațiului nostru de viață ca popor se confruntă cu multe fenomene stranii precum este dispariția unui vânt zonal, numit „băltărețul”, în zona fostelor lacuri dunărene de pe linia doljeană a Dunării.

Chestiunea recentă, care cutremură presa de toate tipurile este cea a „Dunării secate”. Nu este o metaforă, este o înfricoșătoare realitate fiindcă atunci când debitul fluvial scade, potrivit „surselor oficiaile”, de aproape patru ori (la circa 33% din capacitatea sa normală pentru această perioadă a anului) nu mai putem vorbi despre un fluviu ci doar despre un râu ceva mai mare.

Entitățile geopolitice mor și ele ca tot ceea ce este pieritor în scenariul creației. Pe toată regiunea sa inferioară, Dunărea își pierde calitatea potamică, de fluviu european, preluând forțat regim funcțional de râu mai mare, dar nu de fluviu. Acesta este un deces ecologic, un ecospasm (Alvin Toffler). Fluviul Dunărea moare, este în agonie, ni se spune. Dacă este așa, pe urmele lui rămâne, pentru toată regiunea Dunării de Jos doar un râu mai mare. Un râu cu acest debit nu mai poate asigura funcția unui fluviu față de care au fost proiectate sisteme umane, geoeconomice precum rețeaua agrosistemelor de pe lungimea fluviului sau obiective precum platforma nuclearo-electrică de la Cernavodă, șantierele dunărene etc.

Dar cel mai grav decât toate este fenomenul deformării ordinii internaționale sub efectul de putere arbitrară al statelor riverane care nu mai respectă documentele strategice de care depinde ordinea internațională, precum cele care reglementează regimul maritim și fluvial, al navigației și deci al securității strategice pe bulevardul geopolitic al Dunării.

Când Austria are 10 hidrocentrale pe Dunăre (9 fiind operate de VERBUND), iar Germania 13, pe lângă miile de  hidrocentrale pe care ambele țări le dețin pe ansamblul rețelei lor hidrografice (circa 7300, Germania – cf. statisticile Umweltbundesamt– și între 3800-5000, Austria, cifră variabilă în funcție de metodologia folosita pentru statistica lor), când Dunărea este captată într-o rețea de lacuri de acumulare în toate țările riverane (dosarul Dunării este cu adevărat înfricoșător), ne dăm seama că unul dintre conceptele cheie, eclipsat de ideologia globalistă, cel de relații internaționale, revine agresiv și cu sensul deformat în sistemele noastre de gândire.

Ce fel de relații internaționale sunt acestea în care ecosistemele comune, inter-naționale, precum este și cel danubian, sunt supuse unor adevărate regimuri de raid și de pradă, unor practici absolut arbitrare, anarho-distructive, cu efect devastator asupra a ceea ce denumim ordine internațională (regională și globală), adică regim de conviețuire pașnică între state și popoare?

Când regimul funcțional al sistemului maritim și fluvial este grav afectat într-o zonă, ansamblul normelor, instituțiilor și mecanismelor de cooperare care reglementează circulația navelor, utilizarea căilor navigabile, siguranța transportului și protecția intereselor economice și de Securitate, își pierd eficacitatea.

În cazul Dunării, aceste aspecte au o importanță deosebită deoarece fluviul este unul dintre principalele coridoare strategice ale Europei, conectând Europa Centrală cu Marea Neagră.

Acesta este înțelesul conceptului lansat de marele geopolitician suedez Rudolf Kjellén. Când acest bulevard geopolitic este grav perturbat prin efectul abordărilor haotice, arbitrare, anarhice ale statelor și ale marilor puteri, putem concluziona că regiunea întreagă este împinsă într-o dezordine internațională ceea ce o face vulnerabilă în fața riscurilor de securitate a vieții comune.

În aceste condiții, trebuie să ne întrebăm ce face diplomația românească susținută de o logistică de instituții vizibile și invizibile extrem de costisitoare și disproporționat de ineficientă?

În afară de performanța neagră a fanariotizării României nu putem remarca mai nimic în regimurile de guvernare ale României din ultimii 36 de ani.

Capacul fanariot a fost evident pus de guvernul Bolojan, care a definitivat modelul celei de-a treia căi, calea unui stat zidit în jurul centralei fiscale de tip fanariot, în care metabolismul economiei naționale se poate sprijini aproape exclusiv pe fiscalitate și îndatorări.

Aceasta nu este calea occidentală și nici cea orientală (ruso-chineză, să zicem), ci este o a treia cale care poate aduce nu doar o subdezvoltare durabilă ci chiar primejdia dispariției profilului sever al poporului carpato-danubiano-pontic. Si aceasta nu este o metaforă.

Dacă România nu va ieși din iarna demografică instaurată deja durabil, spectrul marii amenințări etnice este mai mult decât o umbră. Este un coșmar.

Trei sunt chestiunile la care trebuie gândit cu maximă alarmă, la care clasa guvernatoare trebuie să răspundă, să găsească soluții:

a) dezordinea internațională regională și mondială (statele nu mai cooperează și chestiunea Dunării o confirmă, cea pontică la fel și, vai, chestiunea carpatică dimpreună cu cea a istmului ponto-baltic, încă mai sever);

b) apariția unor mutanți geopolitici, precum statomafia, una dintre expresiile monstruoase ale statului profund (deep-state),dimpreună cu formațiunile mutante de viață colectivă, precum cancel culture, woke, corectitudinea politică, răspunzătoare toate pentru fenomene precum ruina omului, războaiele periferiale (în care se descarcă tensiunea marilor puteri și lăcomia teribilă a marilor corporații de armament, mega-industriale și a celor agro-alimentare), fenomene deja analizate de presa avertismentelor ultimatiste;

c) imperiul banilor-datorie, în care se poate „citi” corect povestea globalismului. Desigur că la acestea se pot adăuga războaiele hibrid precum este cel dintre doctrina securității alimentare, îmbrățișată de marile corporații agro-alimentare, și doctrina suveranității alimentare, asumată de organizația internațională, „Calea Țărănească” (Via Campesina), expusă sintetic în Declarația de la Nyéléni (Nyéléni Declaration), adoptată la Forumul Mondial pentru Suveranitate Alimentară, (Nyéléni, Sélingué, Mali, la 27 februarie 2007).

Toate acestea vor fi abordate în Tratatul de geopolitică în curs de apariție, elaborat de specialiști ai unor institute de cercetare care și-au asumat această responsabilitate imperativă.