La trecerea dintre ani, profesorul Radu Ciuceanu, director al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului și membru de Onoare al Academiei, fost deținut politic și consultant special al ActiveNews, ne-a oferit, pentru cititorii noștri, câteva gânduri despre situația actuală din România și speranțele pentru noul an (video). Totodată, revista Atitudini, fondată de Părintele Justin Pârvu, a publicat în numărul din luna decembrie un interviu cu istoricul nonagenar, pe care, cu acordul publicației de la Petru Vodă, ne bucurăm să-l împărtășim cu cititorii ActiveNews.

 

„SUFERINȚA NU ESTE O ȚINTĂ SAU O DORINȚĂ, ESTE O CALE NEMIJLOCITĂ PENTRU A AJUNGE LA STAREA DE TRĂIRE”

 

DE VORBĂ CU ACADEMICIANUL RADU CIUCEANU

 

„ÎN ROMÂNIA A FOST OCUPAȚIE SOVIETICĂ”

 

Domnule Ciuceanu, v-am ruga să ne povestiți câte ceva din perioada dumneavoastră de detenție în plin regim comunist.


La noi exista o judecată directă legată nu de anii la care ai fost condamnat sau pe care i-ai făcut, ci, o dată legată de ce-ai făcut înainte de-a fi prins, cum ai luptat, cum ai crezut și apoi legat mai ales de ce-ai făcut ulterior când porțile pușcăriei s-au deschis și când s-a considerat că o etapă din viața ta s-a terminat și începe alta care, în funcție de o mulțime de circumstanțe, poate să-ți fie aproape sau dimpotrivă, poate să-ți dea din nou firul amintirilor cenzurate de memorie. Amintirile sunt ceea ce ni se oferă din ce avem noi mai bun. Sunt ceea ce reține mintea, dar mai ales sufletul. Dar dacă nu ar exista și memoria care să le cenzureze, ar fi timp pierdut pentru a-ți aduce aminte de ele.

 

E foarte greu să te exprimi asupra a ceea ce înseamnă clișeu sau chiar trăire. La Pitești am învățat un lucru, esențial pentru mine și pentru majoritatea, că trebuie să suportăm, ca un fel de sancțiune. Mihai Bălănescu mă întreba la Jilava, în februarie 1950, dacă pot privi reeducarea ca o pedeapsă? Aflase de ororile de la Pitești, de soarta cumplită a lui Constantin Oprișan – o inteligență a studențimii românești și alții. Câți nu s-au sinucis la Pitești... Mă întreba pe mine, ca proaspăt ieșit din iadul de la Pitești, să-i spun dacă nu cumva există plată și răsplată? Dacă nu cumva există această cale a suferinței tineretului pentru ceea ce au făcut alții mai în vârstă. Iarăși mai exista o problemă care se dezbătea: oamenii care au cedat. Aici trebuie să intervin frontal și să vă spun că fiecare om își are temperatura sa te topire. De așa manieră s-au făcut ororile la Pitești încât partea cea mai importantă, „salvatoare” în fond, era să îți iei viața. Acolo nu puteai ști, așa cum e maneta la avion, dacă peste o oră sau șapte, peste o zi sau două vei mai putea decola, dacă o să mai poți să te duci sus la Dumnezeu, fără să spui pe cineva, fără să declari ceva, fără să aduci niște oameni din libertate acolo lângă tine. Asta era o problemă pe care ne-o puneam toți cei care intraserăm în lupta anticomunistă cu un crez. Nu te mai puteai juca cu imaginea sovietelor.

 

Nu trebuie să vorbim despre regimul comunist din România, trebuie să vorbim direct, despre ocupația sovietică. Să ne gândim că în acei ani din ’44 și până în ’89, sub diferite forme, nu mai eram noi, eram cei care aveam un dublu, triplu, multiplu limbaj. Într-un fel vorbeai în casa ta, cu copiii, cu soția, cu părinții, altfel vorbeai la serviciu, de la portar până la director, la cel care organiza celula de partid.

 

Nu era musai să spui: „Domnule, eu nu am spus nimic”. Și vă fac o mărturisire: eu nu am divulgat pe nimeni, dar Dumnezeu m-a ajutat atunci când puteam să ajung să pierd controlul pe conștiința mea. Am trecut prin ancheta NKVD- ului, cred că sunt singurul din loturile ce s-au perindat din Oltenia care am avut parte de ancheta NKVD-ului. Cine știe ce aș fi putut spune, pentru că nu mai aveam coordonate. Acolo nu mai aveai niciun fel de răspundere pe ceea ce vorbești și declari. Așa că niciun merit nu avem noi, cei pe care Dumnezeu ne-a salvat în ultima clipă. L-am văzut de atâtea ori pe Dumnezeu și de nenumărate ori am văzut moartea fățiș, direct. Ba chiar odată am văzut o prezență la căpătâiul avocatului Lupescu, care era muribund și a exclamat: „O vedeți? Moartea!”. Eram doar noi doi în celulă. „Suntem trei acum!”. S-a întâmplat undeva la Gherla.

 

Vă rugăm să ne spuneți câteva lucruri despre dumneavoastră și familia din care vă trageți. Când ați fost arestat și de ce?

 
 

Mă trag dintr-o stirpe de profesori mari din Craiova. Când am pus mâna pe o armă prima dată, aveam 20 de ani, am simțit în mine ce înseamnă despărțire de ceea ce înseamnă familie (foto din copilărie cu mama și fratele mai mare), prieteni, colegi, profesori. Rând pe rând, câteva luni, am făcut trageri în muntele Retezat. Am făcut parte dintr-un grup de oameni tineri în special, conduși de către un general care ulterior a luat 15 ani de temniță și eu tot 15. Deci, aș putea să spun că nu mi-am făcut de râs prezența în biroul executiv al Mișcării Naționale de Rezistență-Oltenia.

 

Eram foarte tânăr, dar Dumnezeu mi-a dat minte, pentru că orice ai face trebuie să ai doi factori în față și în spate. În față, trebuie să fii priceput, loial și trebuie să crezi, în spate e altceva, acolo se adună tot ce ai moștenit, tot ce a spus maică-ta, taică-tău, bunicii, știi ce au făcut înaintașii și tu ai împrumutat sau ai respins. Primești și oferi, aceasta este viața noastră! Nu este numai un datum, ci și o datorie. Viața este supravegheată de Dumnezeu, iar Biserica are asupra noastră o depunere, un mandat cu alte cuvinte. Am un coleg care este șeful științific al Institutului nostru Ce-aș putea să spun despre chinurile pe care le împrumutaseră ticăloșii din Orient de unde venea „lumina”?1, cu care am făcut odată socoteala și am văzut că de 11 ori am fost salvat de la moarte. Mai am eu dreptul oare să spun că nu este Dumnezeu, că nu am fost un favorizat al Lui? Mai am eu curajul să spun că cineva a suferit mai mult și nu are această recunoaștere? Nu am nici drept și mai ales nici cunoștințe, informații. Câți eroi n-au murit pentru că nu au vrut să spună? Mulți machedoni s-au sinucis ca să nu divulge. Unul din Constanța, șeful de la Facultatea de Medicină, și-a luat rămas bun din ochi cu mine, stăteam în aceeași cameră și am făcut tot ce este posibil ca să-l conving că asta-i suferința și că nu trebuie să se sinucidă. A doua zi, când a fost luat în anchetă, s-a aruncat în gol pe scări și s-a zdrobit. Câți și câți au vrut să aibă o ultimă siguranță, că mor! Unii și-au luat viața ca să scape de chinuri, alții, pentru că nu au vrut să trădeze.


Prin ce pușcării ați trecut și care a fost cel mai atroce sistem de represiune din pușcării?

 

În primul rând Piteștiul, care a fost ca o revărsare de monstruozitate. În pușcărie primul lucru pe care trebuia să-l faci era să uiți că ai familie. Au fost însă și momente favorabile care s-au legat ca un lanț. De exemplu, am avut colegi de suferință precum domnul Chiselef, de care soarta ne despărțise, pe urmă din nou ne-a adunat. Astea au fost ca niște socoteli și trieri divine pe care aș putea să le declar de domeniul fantasticului și al inimaginabilului. Ceea ce este important e faptul că pe tot parcursul acestui drum, plin de suferință, te simțeai înzestrat și miluit de o forță care de multe ori îți dădea pur și simplu ordin să trăiești.

 

În total am făcut 17 ani. Îmi amintesc că, după ce am fost eliberat, nu aveau ce haine să îmi dea pentru că toate erau putrede și m-au îmbrăcat marinar, mi-au dat și o pereche de opinci. A fost o fază amuzantă, când am intrat cu opincile într-o cofetărie din Cluj. Se uita lumea ciudat la mine ca la unul care nu știa că între timp s-au inventat pantofii. Eram și foarte slab. Apoi adormisem undeva în curtea Catedralei și a venit la mine o bătrână și m-a întrebat de unde sunt. I-am răspuns: „Doamnă, nu aș vrea să vă ascund, vin de la pușcărie!”. Într-un sfert de oră, în jurul meu au venit în jur de 300 de oameni, întrebând care mai de care de cutare și cutare. Sfârșitul acestui moment a fost însă sever pentru mine. În scurt timp au apărut și un milițian și un civil care mi-au tras o înjurătură, ceva cu „bandit”, m-au luat de gât și m-au dus până la gară.


Vă amintiți momentul când ați afirmat că ați fost învinși?

 

Afirmația aceasta s-a referit la idealurile noastre. Eu credeam că totuși acest Apus nemernic va da socoteală în fața judecății pentru că a împins, nu numai la noi, ci și la unguri, dar mai ales la polonezi, provocând sute și mii de tineri să pună mâna pe arme, să se afișeze și în cele din urmă să îmbogățească pământul țării cu oasele lor. Noi am pornit rezistența, fiindcă propaganda era atât de activă încât credeai că a doua zi va începe războiul. Chiar făceau pe ici pe colo niște acțiuni, pasămite de aprovizionare a grupurilor. Nu eram nebuni ca să pornim la luptă doar cu ce aveam noi... niște armament pentru un pluton sau pentru o companie.

 

Ce Românie ați găsit când ați ieșit din pușcărie?

 

Mi-a fost aproape imposibil să mă adaptez. Am găsit o Românie prefăcută. Într-un fel se vorbea în familie, într-un fel se vorbea la serviciu, în alt fel la ședințele de partid și într-un fel găseai și presa care era complet schimbată. În Facultăți mai rămăseseră și câțiva profesori buni, care mai șopteau, mai spuneau câte ceva și ici și colo. Nu aveam ce mânca și m-a trimis fratele meu să mă angajez la un arhitect, director general al unui complex de clădiri care m-a ajutat mult. Au fost și oameni de calitate.


Cum vedeți România până și după momentul decembrie ’89?

 

Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta, dar mă obligați Cu timpul, istoricii vor avea material de studiu pentru doctorate, să o ia crescendo până ajung la marile instituții și departamente ca să afle cum a fost. 2acum să fac o analiză de valoare și pe diferite planuri: pe plan economic am înregistrat o catastrofă, privatizările au fost făcute rând pe rând de o manieră revoltătoare, care depășește chiar și pe cei care ar fi dorit să ne prăbușim.

 

Pe plan moral, s-a schimbat traiectoria. Pe plan spiritual, Biserica a avut un rol covârșitor în acea epocă: aproape 2000 de preoți arestați, o parte executați, preoți, mitropoliți, Patriarhul asasinat, Nicodim Munteanu. De Bobotează i-au luat cojocul de pe dânsul în timp ce afară erau -15º. Biserica a micșorat distanța dintre pământ și cer. A dat sfinți, a dat mărturisitori, a dat mărturii care vor obliga căpeteniile Bisericii noastre să le recunoască sfințenia, dăruirea și martirajul. Și noi am suferit și am scris, dar nu am avut această vocație către înălțime, a fost o suferință a noastră, fizică, ei însă nu, ei au dăruit-o, au pus-o la picioarele crucii, iar noi am beneficiat acolo de Ioan de la Vladimirești și de Adrian Făgețeanu. Au fost mulți preoți de înaltă ținută, zeci. Au fost coloana vertebrală a rezistenței noastre. Ei au fost Biserica, ce n-a șovăit să tacă atunci când a trebuit să vorbească, și invers. Mi-aduc aminte, a picat la noi un căpitan de Securitate, nu a stat mult, vreo două săptămâni și ne povestea că cele mai grele anchete erau cu preoții noștri și cu cei greco-catolici. Unii erau tăcuți, iar alții spuneau, dar nu era nimic adevărat.

 

Pe planul comunicării, era obturat, chiar inexistent. Era ca un pod pe care trebuia să te ferești să nu treci cu ceva care ar putea să dărâme, să nu cumva să ajungă ca interpretat ceea ce ai spus. Am un coleg care nu mai e în viață, mă refer la profesorul Vasile Boroneanț, Dumnezeu să-l odihnească, care s-a dus din greșeală într-o zi la cineva în casă și când a intrat a auzit un cântec care i-a plăcut și a stat să-l asculte: „Plânge printre ramuri luna…”. Ulterior au fost arestați unii care erau și ei în acel moment în acea casă și s-a găsit unul la anchetă să zică că a fost în ultima cameră și un student care a ascultat acel cântec, iar pentru asta i-au dat 12 ani.

 

Despre Părintele Justin Pârvu ce ne puteți spune, l-ați cunoscut personal?

 

 

Justin al nostru este un aventurier. Eu cred că omul ăsta a făcut un legământ încă de când eram împreună la Gherla: „Dacă scap de-aici, Doamne, fac o biserică pentru Tine!”. Eu așa cred. A avut și el destule. Ăhă, câte garduri a trebuit să sară până a reușit! Se duce la judecată fără nimic în spate pentru că tot ce a făcut el poartă în inima lui. Bravo lui! Eu, personal, vă spun sincer, după atâtea momente în care mi s-a dat voie să trăiesc mai departe, eu nu am făcut ce a făcut el. Am impresia că avem condici diferite. Am impresia că în condica lui s-a scris cu penița înmuiată în aur, în a mea, dacă scrie cu cerneală e bine, să nu fie numai cu creion simplu, că acesta se șterge. Este vorba aici de o operă întreagă de propovăduire, nu doar de a scoate un ban și a-l da la mănăstire. A fost un sufletist.


Credeți că noua generație are șanse să își revină? Există vreo șansă de resuscitare a societății românești?

 

Aș merge tot așa pe o figură de stil. În măsura în care un termometru îți arată la o temperatură scăzută că poți îngheța daca nu ai veșmântul potrivit, în aceeași măsură tineretul nostru nu își cunoaște limita rezistenței. Ceea ce mă îngrijorează este că au dispărut profeții, au dispărut părinții spirituali. Nu mai e un Ghiță Calciu care să îi adune pe tineri. Nu poți vorbi împotriva cuiva decât dacă știi că acela poartă în el aripa neagră a diavolului. M-am dus la Teologie invitat de câteva ori. Nu erau mai mult de 30-40 de studenți, deși îi chemase decanul. Nu au venit, nu-i interesează. Ne-am laicizat și asta este foarte grav. La Teologie, astăzi se învață numai teoria, dar nu se învață credința și cum poți prin credință să te purifici, să faci față vieții.


Experiența închisorii v-a apropiat mai mult de Dumnezeu?

 

Eu am fost alpinist, cunoșteam munții foarte bine. Când urma să urc un munte trebuia să fiu îmbrăcat potrivit pentru pădurea, zona și înălțimea respectivă. Așa spun eu, ca viața în credință este o probă de virtuozitate și ea presupune să ai toate simțurile egale și puse în priză. Nu poți fi un ortodox bun daca nu știi nimic despre celelalte confesiuni. Nu poți fi un creștin bun dacă nu faci o incursiune în istoria Bisericii până la izvoarele acesteia. Viața noastră creștină este o viață grea. Te ajută Cerul, dar tu trebuie să te zbați, să desparți răul de bine, lumina de întuneric, și asta este foarte, foarte greu. Trebuie să poți să depui jertfa de sânge, cum spune evanghelistul, adică suferința. Suferința nu este o țintă sau o dorință, este o cale nemijlocită pentru a ajunge la starea de trăire, și apoi de sfințenie, care e sus de tot. Nu poți să te înalți decât dacă ai „băut” vreodată o gură de aer curat, pentru că nu poți ști pentru ce te înalți și unde vrei să ajungi. Restul este fandoseală, ipocrizie.

 

(Fragment dintr-un interviu realizat de Fundația Justin Pârvu, septembrie 2020)


1 Radu Ciuceanu este directorul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului.

 

2 Radu Ciuceanu a fost și deputat în Parlamentul României, între anii 1990-1992 și 2000-2004.