ARGUMENTE CRITICE FAȚĂ DE PROPUNEREA LEGISLATIVĂ L478/2026

privind completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și modificarea altor acte normative în materia accesului minorilor la servicii de psihologie și psihoterapie

Observație introductivă

Propunerea legislativă L478/2026 urmărește să permită minorului care a împlinit vârsta de 16 ani să consimtă singur, fără încuviințarea reprezentanților legali, la servicii de evaluare psihologică clinică, consiliere psihologică și psihoterapie. Proiectul extinde aceeași logică și asupra accesului minorului de 16 ani la serviciile de consiliere școlară și psihologică oferite prin cabinetele de asistență psihopedagogică din unitățile de învățământ.

Necesitatea accesului adolescenților la servicii de sănătate mintală nu este contestabilă. Există situații în care acordul parental poate deveni un obstacol real, inclusiv atunci când părintele refuză serviciul, nu poate fi contactat sau reprezintă chiar sursa problemei cu care se confruntă copilul.

Problema de fond este însă dacă soluția propusă este suficient de bine calibrată pentru a realiza simultan două obiective legitime: accesul efectiv al adolescentului la ajutor psihologic și protecția minorului prin menținerea unor garanții adecvate privind consimțământul, confidențialitatea, responsabilitatea părintească și gestionarea situațiilor de risc.

În forma actuală, proiectul ridică mai multe probleme de coerență juridică și de aplicare practică, care justifică o reconsiderare a mecanismului propus.

Pragul de 16 ani nu este echivalent cu dobândirea capacității depline de exercițiu

Codul civil stabilește ca regulă dobândirea capacității depline de exercițiu la vârsta de 18 ani. Minorul între 14 și 18 ani are capacitate de exercițiu restrânsă, iar capacitatea deplină poate fi dobândită anticipat, în condițiile prevăzute de lege, inclusiv prin recunoașterea acesteia de către instanța de tutelă pentru motive temeinice.

Această arhitectură juridică nu înseamnă că adolescentul de 16 sau 17 ani nu are discernământ și nici că opinia sa poate fi ignorată în deciziile care îl privesc. Dimpotrivă, dreptul român și instrumentele internaționale privind drepturile copilului recunosc principiul autonomiei progresive, în funcție de vârstă și maturitate.

Problema este că proiectul transformă împlinirea vârstei de 16 ani într-un criteriu suficient pentru exercitarea autonomă a consimțământului în cazul unor servicii foarte diferite ca natură, durată și consecințe.

Prin urmare, discuția nu trebuie purtată în termenii simplificatori potrivit cărora adolescentul de 16 ani ar fi sau nu ar fi capabil să ia decizii. Întrebarea juridică relevantă este dacă simpla vârstă cronologică trebuie să producă automat aceeași consecință juridică pentru evaluare psihologică clinică, consiliere psihologică și psihoterapie, indiferent de natura concretă a serviciului și de situația individuală a minorului.

Proiectul creează o derogare importantă de la regimul actual al consimțământului informat

În prezent, art. 661 din Legea nr. 95/2006 stabilește că vârsta legală pentru exprimarea consimțământului informat este de 18 ani și prevede anumite excepții, între care situațiile de urgență și situațiile medicale legate de diagnosticul sau tratamentul problemelor sexuale și reproductive, la solicitarea expresă a minorului cu vârsta de peste 16 ani.

L478/2026 adaugă o nouă excepție, mult mai largă, referitoare la evaluarea psihologică clinică, consilierea psihologică și psihoterapia solicitate de minorul care a împlinit 16 ani.

Prin urmare, nu este vorba despre o simplă ajustare procedurală, ci despre extinderea semnificativă a sferei în care un minor poate exercita singur un drept legat de propria sănătate, fără acordul reprezentantului legal.

O asemenea derogare este posibilă din punct de vedere legislativ, dar tocmai amploarea ei impune ca legea să stabilească foarte clar limitele, condițiile și garanțiile aplicabile.

Serviciile psihologice nu sunt toate echivalente

Unul dintre punctele vulnerabile ale proiectului este tratarea în același mod a evaluării psihologice clinice, consilierii psihologice și psihoterapiei.

Aceste servicii pot avea obiective, durate și consecințe diferite.

O primă discuție cu un psiholog poate avea rol de orientare și identificare a problemei. O evaluare psihologică clinică poate conduce la concluzii privind starea psihică a minorului. Psihoterapia poate presupune un proces de intervenție desfășurat pe termen mai lung și poate aborda probleme precum anxietatea, depresia, trauma, tulburările de comportament sau conflictele familiale.

În plus, unele evaluări psihologice pot avea consecințe dincolo de relația terapeutică propriu-zisă, dacă rezultatele lor sunt utilizate în contexte medicale, educaționale sau juridice.

De aceea, o reglementare mai precisă ar trebui să distingă între accesul autonom la o primă evaluare sau consultație, consilierea psihologică, inițierea și continuarea psihoterapiei, precum și evaluările ale căror rezultate pot produce consecințe în alte proceduri.

Faptul că toate aceste servicii sunt reunite într-o singură categorie de autonomie juridică lasă neclară întinderea exactă a dreptului conferit minorului.

Evaluarea capacității cognitive este insuficient reglementată

Proiectul introduce o condiție suplimentară: accesul minorului la serviciile prevăzute de lege se realizează numai după evaluarea capacității cognitive de către un psiholog cu drept de liberă practică.

Această prevedere ridică o problemă importantă de tehnică legislativă.

Noțiunea de „capacitate cognitivă” nu este definită în proiect și nu este clar dacă aceasta trebuie să reprezinte capacitatea cognitivă generală a minorului sau capacitatea concretă de a înțelege informațiile relevante și de a lua o decizie informată cu privire la serviciul solicitat.

Nu sunt stabilite criteriile profesionale aplicabile, instrumentele de evaluare, condițiile în care concluzia poate fi contestată, responsabilitatea specialistului care efectuează evaluarea, costurile acesteia sau termenul în care trebuie realizată.

Mai există și o problemă de coerență internă. Proiectul urmărește să recunoască minorului de 16 ani dreptul de a solicita singur serviciile respective, dar condiționează exercitarea acestui drept de o evaluare prealabilă efectuată de un alt psiholog.

În forma actuală, nu este suficient de clar dacă această evaluare constituie o condiție juridică de validitate a consimțământului, o procedură de verificare profesională sau o măsură de protecție.

În plus, dacă evaluarea cognitivă devine obligatorie, ea însăși poate deveni o barieră de acces, exact problema pe care proiectul urmărește să o elimine.

Situațiile de abuz justifică o protecție specială, dar nu demonstrează necesitatea unei reguli uniforme

Un argument important al proiectului este că reprezentantul legal poate fi, în anumite situații, chiar sursa suferinței psihice a copilului, inclusiv în cazuri de abuz, violență domestică sau neglijare. Expunerea de motive pune accent în mod expres pe această situație. Argumentul este legitim și trebuie integrat în orice reglementare serioasă.

Totuși, existența unor asemenea cazuri nu înseamnă că toate situațiile în care un adolescent cu vârsta între 16-18 ani solicită servicii psihologice sunt echivalente.

Există diferențe importante între situația unui adolescent care provine dintr-o familie funcțională și beneficiază de sprijinul părinților, situația unui adolescent aflat într-un conflict sever cu familia, situația unui copil care reclamă abuz sau violență, situația în care părintele refuză serviciul din motive de stigmatizare sau convingeri personale și situația în care reprezentantul legal nu poate fi contactat. Aceste împrejurări pot necesita răspunsuri juridice diferite.

În locul unei reguli uniforme, o soluție legislativă mai precisă ar putea garanta accesul rapid și confidențial al minorului atunci când există un conflict de interese, un risc pentru copil sau o imposibilitate reală de a obține acordul reprezentantului legal.

Astfel, problema abuzului ar fi tratată direct, fără ca o situație excepțională să devină justificarea unei reguli identice pentru toate cazurile.

Autonomia adolescentului și responsabilitatea părintească trebuie armonizate

Constituția României consacră atât protecția specială a copiilor și tinerilor, cât și dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului consacră, la rândul său, dreptul copilului capabil de discernământ de a-și exprima liber opinia și obligația ca aceasta să fie luată în considerare în funcție de vârsta și gradul său de maturitate.

Acest cadru juridic nu consacră nici ignorarea copilului, nici o putere absolută a părintelui asupra acestuia.

Modelul este unul al participării progresive a copilului la deciziile care îl privesc, în paralel cu responsabilitatea părinților de a-i proteja sănătatea și dezvoltarea.

De aceea, o reglementare privind accesul adolescentului la servicii psihologice trebuie să păstreze acest echilibru. Autonomia minorului nu trebuie concepută ca opusă, prin definiție, implicării familiei.

În multe situații, familia poate reprezenta una dintre cele mai importante resurse pentru recuperarea psihologică a adolescentului. Excluderea automată a părinților nu este, prin ea însăși, sinonimă cu o protecție mai bună a copilului.

Confidențialitatea trebuie reglementată cu mult mai multă precizie

Proiectul introduce o excepție de la confidențialitate atunci când specialistul identifică un risc iminent de autovătămare, de vătămare a altor persoane, o situație de abuz sever sau o suspiciune rezonabilă privind existența unei afecțiuni care impune intervenție medicală. În asemenea situații, specialistul trebuie să informeze reprezentanții legali și, după caz, autoritățile competente.

Existența unor asemenea excepții este justificată de necesitatea protejării copilului. Problema este însă că textul lasă nedefinite mai multe noțiuni esențiale.

Nu este clar ce criterii trebuie să folosească specialistul pentru a aprecia existența unui „risc iminent”, ce trebuie înțeles prin „abuz sever”, care este nivelul de suspiciune necesar și cum se documentează decizia de a limita confidențialitatea.

Mai important, nu este reglementată suficient situația în care reprezentantul legal este chiar persoana suspectată că a abuzat copilul.

Într-o astfel de situație, obligația de a informa reprezentantul legal poate intra în conflict cu obiectivul protejării minorului și poate chiar expune copilul unui risc suplimentar.

Este, prin urmare, necesar ca legea să stabilească expres când reprezentantul legal trebuie informat, când informarea poate fi amânată sau nu poate avea loc, când trebuie sesizate autoritățile competente și cum se procedează atunci când există un conflict de interese între copil și reprezentantul său legal.

Proiectul trebuie corelat cu mecanismele deja existente pentru situațiile de conflict

Una dintre problemele pe care proiectul încearcă să le rezolve este situația în care părintele refuză accesul adolescentului la servicii de sănătate mintală.

Dar între refuzul părintelui și eliminarea completă a consimțământului parental pentru toți minorii de 16–17 ani există și alte soluții legislative.

Se poate avea în vedere instituirea unei proceduri rapide prin care, atunci când specialistul apreciază că serviciul este necesar, iar reprezentantul legal refuză nejustificat accesul, conflictul să poată fi soluționat printr-un mecanism special, fără ca adolescentul să rămână fără ajutor.

O astfel de procedură ar permite diferențierea între situațiile în care părintele este un partener firesc al procesului terapeutic și situațiile în care refuzul parental afectează interesul copilului.

Această distincție este cu atât mai importantă cu cât Legea nr. 46/2003 reglementează deja participarea pacientului la procesul decizional și confidențialitatea informațiilor medicale, iar noua reglementare trebuie integrată coerent în acest cadru.

Consimțământul autonom nu rezolvă automat problema capacității civile și contractuale

Recunoașterea dreptului minorului de 16 ani de a consimți la un serviciu psihologic nu rezolvă, prin ea însăși, toate problemele legate de încheierea și executarea contractului cu furnizorul serviciului.

Codul civil menține, ca regulă, capacitatea deplină de exercițiu la vârsta de 18 ani și reglementează separat capacitatea restrânsă a minorului.

Prin urmare, proiectul trebuie să precizeze dacă și în ce măsură consimțământul autonom la serviciul psihologic produce efecte contractuale și financiare.

Trebuie clarificat cine încheie contractul cu psihologul, cine datorează plata, dacă minorul poate solicita singur un pachet de ședințe sau o psihoterapie pe termen lung, cine poate primi documentele rezultate și cum se aplică regula atunci când serviciul este decontat prin sistemul public.

Fără o asemenea corelare, există riscul ca norma privind consimțământul să fie interpretată ca o derogare implicită, mai largă decât intenția inițiatorului, de la regulile generale privind capacitatea civilă.

Reglementarea pentru școli ridică probleme specifice

Proiectul permite minorului de 16 ani să se adreseze singur cabinetelor de asistență psihopedagogică din unitățile de învățământ pentru servicii de consiliere școlară și psihologică.

Această soluție poate avea o justificare practică, deoarece școala reprezintă pentru mulți adolescenți primul punct de contact cu un specialist.

În același timp, mediul școlar are particularități care impun reguli suplimentare.

Trebuie clarificat ce informații rămân confidențiale, ce informații pot fi comunicate părinților, când poate fi informată conducerea unității de învățământ și cum sunt gestionate situațiile de bullying, violență, autovătămare sau abuz.

Este necesară și delimitarea clară dintre consilierea școlară și psihoterapia propriu-zisă. Faptul că un serviciu este furnizat în cadrul școlii nu poate însemna că regulile privind confidențialitatea și protecția minorului devin mai puțin clare.

Comparațiile internaționale trebuie utilizate cu prudență

Expunerea de motive invocă modele din Regatul Unit, Germania, Franța, Belgia și Olanda pentru a susține ideea unei tendințe europene către recunoașterea autonomiei progresive a adolescentului în domeniul sănătății mintale.

Comparația internațională este relevantă, dar nu este suficientă pentru a demonstra că exact pragul de 16 ani și exact mecanismul propus sunt adecvate sistemului juridic românesc.

Regulile din statele respective diferă în ceea ce privește capacitatea civilă, consimțământul medical, responsabilitatea părintească, confidențialitatea, contractarea serviciilor și intervenția autorităților în situații de risc.

Prin urmare, pentru ca argumentul comparativ să fie convingător, trebuie analizate nu doar vârstele la care minorii pot consimți, ci și garanțiile care însoțesc această autonomie.

Simpla existență a unor modele externe nu poate substitui analiza compatibilității soluției cu arhitectura dreptului român.

Impactul proiectului nu trebuie analizat exclusiv prin prisma bugetului public

Expunerea de motive susține că proiectul nu generează impact bugetar, întrucât nu instituie servicii noi și nu creează obligații suplimentare de finanțare pentru autoritățile publice.

Chiar dacă această concluzie poate fi valabilă în ceea ce privește impactul bugetar direct, rămâne necesară evaluarea impactului administrativ și operațional.

O creștere a accesului la servicii psihologice poate avea efecte asupra cabinetelor de psihologie, cabinetelor școlare, serviciilor de sănătate mintală, medicilor de familie, psihiatrilor și serviciilor de protecție a copilului.

De asemenea, dacă un număr mai mare de adolescenți va putea accesa autonom servicii psihologice, trebuie analizată capacitatea reală a sistemului de a răspunde cererii suplimentare și existența unor mecanisme funcționale pentru preluarea cazurilor care depășesc competența specialistului inițial.

Așadar, absența unui impact bugetar direct nu exclude existența unui impact administrativ și asupra capacității sistemului.

Este necesară o abordare diferențiată în funcție de situația concretă a adolescentului

Problema centrală a proiectului este că instituie, în esență, aceeași regulă pentru situații care pot fi foarte diferite.

Un adolescent poate solicita o primă discuție cu un psiholog, o consiliere punctuală, o evaluare clinică, o psihoterapie de lungă durată sau sprijin într-o situație de abuz ori de risc pentru propria siguranță.

Aceste situații nu presupun același nivel de autonomie, aceleași riscuri și nici aceeași nevoie de implicare a familiei.

O legislație mai bine calibrată ar trebui să pornească de la această realitate și să instituie mecanisme proporționale cu natura serviciului și cu riscul concret pentru copil.

În special, trebuie asigurată o cale rapidă de acces atunci când acordul parental reprezintă un obstacol nejustificat sau când reprezentantul legal este sursa riscului. În același timp, în situațiile obișnuite, în care familia poate constitui o resursă importantă pentru adolescent, legea nu ar trebui să presupună automat că excluderea părintelui este în interesul copilului.

Concluzie

Accesul adolescentului la servicii de sănătate mintală reprezintă o nevoie reală, iar legislația trebuie să evite situațiile în care un copil care solicită ajutor rămâne fără sprijin din cauza unui refuz parental nejustificat, a indisponibilității reprezentantului legal sau a unei situații de abuz.

În același timp, soluția propusă prin L478/2026 este insuficient diferențiată și lasă neclarificate mai multe probleme importante de ordin juridic și practic.

Principala dificultate nu este recunoașterea unei autonomii mai mari a adolescentului, ci modul în care această autonomie este definită și pusă în aplicare.

Pragul de 16 ani nu trebuie confundat cu dobândirea capacității civile depline. Dacă legiuitorul dorește să instituie o excepție specială în materia serviciilor psihologice, aceasta trebuie corelată explicit cu regulile Codului civil și cu principiul autonomiei progresive a copilului.

De asemenea, trebuie clarificat ce înseamnă „evaluarea capacității cognitive”, cine o realizează, după ce criterii, cu ce efecte și cu ce garanții pentru minor. În lipsa unor reguli precise, această condiție poate deveni fie o formalitate fără conținut, fie o nouă barieră de acces la servicii.

Este necesară și diferențierea între evaluarea psihologică clinică, consilierea psihologică și psihoterapia de durată, deoarece acestea nu sunt servicii identice din perspectiva obiectului, intensității și consecințelor lor.

Regimul confidențialității trebuie, la rândul său, reglementat cu suficientă precizie, în special pentru situațiile în care există risc de autovătămare, risc pentru alte persoane sau suspiciunea de abuz. Atunci când reprezentantul legal este chiar persoana suspectată de abuz, informarea acestuia nu poate fi tratată automat în același mod ca într-o situație familială obișnuită.

În plus, recunoașterea consimțământului autonom trebuie corelată cu regulile privind capacitatea civilă, contractarea și plata serviciilor, precum și cu particularitățile consilierii psihologice în mediul școlar.

O soluție legislativă mai bine calibrată ar putea păstra obiectivul legitim al proiectului, dar ar diferenția între situațiile obișnuite și cele de risc. Adolescentul trebuie să poată avea acces efectiv la ajutor psihologic atunci când are nevoie de acesta, inclusiv atunci când implicarea reprezentantului legal este imposibilă sau contrară interesului său. În același timp, responsabilitatea părintească nu ar trebui eliminată automat pentru toți minorii de 16–17 ani, în toate situațiile și pentru toate tipurile de servicii.

În esență, soluția legislativă ar trebui să urmărească nu alegerea între autonomia adolescentului și rolul familiei, ci construirea unui mecanism proporțional, care să recunoască autonomia progresivă a copilului, să protejeze confidențialitatea necesară, să ofere o cale reală de acces în situațiile de risc și să păstreze implicarea părintelui atunci când aceasta servește interesului superior al copilului.

*

Analiză privind propunerea legislativă L478/2026

Propunerea legislativă L478/2026 urmărește să permită minorilor care au împlinit 16 ani să acceseze, fără acordul reprezentantului legal, servicii de evaluare psihologică clinică, consiliere psihologică și psihoterapie. Aceeași logică este extinsă și asupra serviciilor de consiliere școlară și psihologică oferite în unitățile de învățământ.

Necesitatea accesului adolescenților la servicii de sănătate mintală este evidentă, în special în situațiile în care acordul parental reprezintă un obstacol, părintele nu poate fi contactat sau există un conflict între interesul copilului și poziția reprezentantului legal.

Problema principală este însă modul în care această autonomie este reglementată și dacă soluția propusă oferă suficiente garanții pentru protecția minorului.

Punct de vedere privind pragul de 16 ani și accesul la servicii psihologice

Împlinirea vârstei de 16 ani nu determină dobândirea capacității civile depline, aceasta intervenind, ca regulă, la vârsta de 18 ani. Minorul între 14 și 18 ani are capacitate de exercițiu restrânsă, însă cadrul juridic recunoaște autonomia sa progresivă și necesitatea de a ține seama de opinia acestuia în funcție de vârstă și maturitate.

Din această perspectivă, problema principală ridicată de L478/2026 nu este recunoașterea unei autonomii mai mari a adolescentului, ci stabilirea condițiilor și limitelor în care acesta poate consimți singur la servicii psihologice. Aplicarea unei reguli uniforme tuturor minorilor de 16–17 ani și tuturor tipurilor de servicii poate genera dificultăți juridice și practice.

Este necesară, în primul rând, diferențierea între consilierea psihologică, evaluarea psihologică și psihoterapie, întrucât acestea au scopuri, durate și consecințe diferite. Unele evaluări pot produce efecte și în contexte medicale, educaționale sau juridice, astfel încât natura și impactul serviciului trebuie avute în vedere la stabilirea regulilor privind consimțământul.

Condiționarea accesului de evaluarea „capacității cognitive” necesită, de asemenea, clarificări. Ar trebui precizate criteriile de evaluare, natura capacității analizate și efectul juridic al concluziei psihologului. În special, trebuie evitat ca această procedură, introdusă ca măsură de protecție, să devină o etapă suplimentară care întârzie accesul adolescentului la sprijin psihologic.

O atenție specială trebuie acordată situațiilor de abuz, conflict de interese, refuz parental nejustificat sau imposibilitate de contactare a reprezentantului legal. În asemenea cazuri, este justificată existența unor mecanisme rapide care să permită accesul la servicii psihologice fără acord parental, atunci când protejarea interesului copilului o impune.

În același timp, autonomia adolescentului nu exclude rolul familiei. Atunci când implicarea părinților este în interesul copilului, aceasta poate reprezenta un element important al intervenției. Prin urmare, autonomia progresivă și responsabilitatea familiei trebuie corelate, nu tratate ca principii incompatibile.

Regulile privind confidențialitatea trebuie, la rândul lor, să fie suficient de clare, în special în situații de autovătămare, risc de vătămare a altor persoane sau suspiciune de abuz. Trebuie stabilită distinct procedura aplicabilă atunci când reprezentantul legal este chiar persoana suspectată de abuz.

Reglementarea trebuie corelată și cu aspectele civile și contractuale: încheierea și executarea contractului, plata serviciilor, accesul la documentele rezultate și serviciile decontate. În mediul școlar este necesară delimitarea clară între consilierea școlară și psihoterapie, precum și stabilirea regulilor privind confidențialitatea și informarea părinților.

Nu în ultimul rând, extinderea accesului autonom poate genera o cerere suplimentară pentru serviciile de psihologie și sănătate mintală. Analiza impactului trebuie, prin urmare, să ia în considerare nu doar implicațiile financiare, ci și capacitatea efectivă a sistemului de a răspunde acestei cereri.

Concluzie

L478/2026 răspunde unei probleme reale privind accesul adolescenților la servicii psihologice, însă eficiența reglementării depinde de claritatea limitelor și mecanismelor de protecție.

O soluție juridică mai bine calibrată ar presupune trecerea de la o regulă uniformă, bazată exclusiv pe pragul de 16 ani, la un mecanism diferențiat în funcție de maturitatea adolescentului, natura serviciului psihologic, nivelul de risc și rolul reprezentantului legal. În cazurile de abuz, risc sau conflict de interese, accesul la sprijin psihologic trebuie să poată fi asigurat rapid și confidențial, iar în situațiile obișnuite implicarea familiei poate rămâne relevantă atunci când servește interesului superior al copilului.

Deoarece proiectul de lege L478/2026 se află în dezbatere publică, vă invităm să vă exprimați punctul de vedere. Puteți consulta parcursul inițiativei și trimite propriile observații sau propuneri AICI