Trăim într-o lume schizofrenică; mai precis, într-o lume ruptă în două, răstignită în rațiune și răstignită în simțire. N-ar fi de prisos să ne amintim că acest cuvânt, dincolo de semnificația sa strict medicală, indică o minte împărțită, frântă: Σχιζοφρένεια, schizein = a despica, a scinda, și phren = minte.
Cei precauți, care se află la conducere, se pare că vor să modeleze întreaga lume după chipul și asemănarea lor.
 
Ne spun cu fiecare ocazie că sănătatea este prioritară și că, de dragul nostru, depun toate eforturile pentru a ne-o asigura. Nu îi contrazicem astăzi, dar la ce sănătate se referă oare? La cea biologică? Altfel spus, suntem – potrivit unei atare înțelegeri – doar carne umblătoare și se cuvine să ne îngrijim carcasa pentru a nu intra în putrefacție?
Doar că, domnilor, unii, încă o mare parte a oamenilor, vor să trăiască liberi,
vor să privească cerul și se consideră mai mult decât o bucată de carne.
 
Astfel de oameni au nevoi sufletești, au aspirații, au lucruri de înfăptuit, au lupte de purtat, altele decât supraviețuirea cu orice preț. Iar unor asemenea oameni, vă vine sau nu să credeți, pur și simplu nu le este frică de moarte.
Unii se tem de alte boli, de poluare, de singurătate, mulți au depresii și boli asociate, alții se sinucid și mulți, tot mai mulți, mor de foame. Cu ei ce facem? Cine stabilește de ce să ne temem mai mult? Și, de fapt, cine stabilește că trebuie să ne temem? 
 
Și, pe de altă parte, cine sunt cei care ne asigură că se gândesc la viitorul nostru? Să ne uităm bine la ei și să ne imaginăm că am fi într-o situație extremă. I-am vrea alături de noi pe buza unei prăpastii sau în fața unor răufăcători. Ne-am simți în siguranță într-un război știindu-i alături și asigurându-ne spatele? Ne-am încredința lor viața știind ca ar aprecia-o așa cum ar face-o un membru al familiei?
 
Ce mizerie să ți se ia copilul nou născut de la piept și să îl îngijească alții până ieși din spital. Mama a devenit un pericol pentru propriul copil? O sursă de infecție este laptele matern și nu mizeria de lapte praf făcută de o multinațională? Ne-am tâmpit de tot? Statul vrea să legifereze dreptul de a lua copiii dacă părinții sunt bolnavi, de o boală reală sau închipuită? Ne-a lăsat vreodată istoria să înțelegem că statul ne-ar iubi și ne-ar îngriji mai mult decât o face dintotdeauna familia? Domnilor, am înebunit?
 
 
Sigur că cei care au o altă perspectivă asupra vieții decât cea oficială paranoică,  nu strănută (pare-se că strănutul a devenit o armă letală în aceste zile) în fața nimănui, nu se duc la cei vulnerabili să îi contamineze cu posibilii viruși care se manifestă mai mult sau mai puțin. Asta ne-au învățat bunicii, care deși nu erau comandanți ai grupului de comunicare strategică, și aveau două sau patru clase, aveau totuși mult bun simț și curajul credinței. Sunt oameni, dragi comandanți, care vor să-și trăiască viața liberi și nu pot cădea de acord cu reducerea ei exclusiv la nivel biologic, ca și cum ar fi animale dresate. Pentru unii ca aceștia libertatea este valoarea supremă.
 
Cum poate apărea mizerabila idee potrivită căreia cei care nu au fost precauți să își plătească spitalul în cazul îmbolnăvirii? Serios? Cei care fac accidente mergând cu mașina peste limita legală își plătesc oare și ei tratamentul? Câte unii se accidentează practicând diverse sporturi, alții, mai temerari, încercând lucruri mai puțin comune. Destui au nevoie de tratament în urma unei beții sau a consumului de droguri. Oare astfel de oameni nu ar mai trebui să aibă dreptul la îngrijire gratuită fiindcă au fost prea puțin responsabili sau insuficient de precauți? Nu toată lumea e precaută, unii sunt iresponsabili de acord, dar unele sau altele dintre calități nu pot fi stabilite prin lege. De altfel, nici președintele nu a fost prudent atunci când vroia anticipate și ne spunea că e o banală răceală ceea ce acum încearcă să ne convingă c-ar fi o grozăvie mortală.  
Cu toții alegem să fim liberi, dar fiecare înțelege libertatea în felul lui. Așa cum unii aleg să își pună mască și poate să se izoleze în vreo peșteră de frică – și cred că nimeni nu trebuie să le refuze acest drept sau să-i oprească să adopte și alte măsuri pe care le socotesc potrivite – e și dreptul celorlalți să se raporteze la viață așa cum doresc, de pildă să nu poarte botniță ... scuzați, mască.
 
Cei care se tem că se îmbolnăvesc în spațiile închise, precum supermarketurile – apropos, cumpărând mâncare ce este în proporție de 90% cancerigenă, așadar saturată de moarte –, să își comande de acasă sau, dacă au nevoie de socializare și nu se simt în siguranță lângă cei fără mască, să poarte costume de scafandrii, căci au dreptul să fie cât de precauți doresc, tot așa cum ceilalți au libertatea de a zâmbi în fața morții. Ba chiar să râdă din toată inima în fața ei. La urma urmei, nu ăsta era argumentul cel mai puternic împotriva vieții celor omorâți în pântecele mamei lor: fiecare persoană poate dispune cum dorește de trupul și viața sa? Iarăși suntem schizofrenici? Nimic nu bate însă axioma ștințifică, cum că până la 12 săptămâni copilul nenăscut este un cheag de ceva iar după încă o zi este o persoană cu drepturi. Și dacă am găsi vreo bacterie pe vreo planetă închipuită, am proclama marea victorie, viață găsită în cosmos. Suntem proști sau proști?
 
Statul român îl celebrează încă pe Constantin Brâncoveanu, pe lângă alți martiri și eroi ai neamului românesc. Domnitorul român i-a spus lui Matei, băiatul său cel mai mic, de doar 12 ani, care se afla în fața călăului, să nu se lepede de credință sa și să moară pentru țară, neam și Dumnezeu: Am pierdut totul, să nu ne pierdem și credința.
 
Apreciem sau nu curajul și eroismul unei astfel de atitudini? Astăzi, dacă memebrii grupului de comunicare strategica și mulți alții ar trebuii să judece cazul, l-ar duce pe Matei la protecția copilului, iar pe Brâncoveanu l-ar amenda, dacă nu chiar l-ar decădea din drepturile părintești și, eventual, l-ar băga și în temință. Și istoria reală ne-a arătat că de fapt i-ar lua și capul. La propriu.
Haideți să ne hotărâm: ne cinstim eroii sau nu? Desigur, mă refer la o altfel de cinstire decât cea demagogică a coroanelor de flori și a discursurilor de lemn. Cum atunci? Mai avem nevoie de eroi? Atunci să fim liberi să le urmăm exemplul. Niciunul dintre ei nu a fost prieten cu stăpânii lumii, dimpotrivă, le-au fost victime, asemenea atâtor și atâtor modele, până la modelul suprem, până la Iisus Hristos. Noi de ce-ar trebui să fim altminteri? Să nu mai trăim în această schizofrenie, în această insuportabilă duplicitate. Să alegem una din două: viața cu orice preț sau adevărul cu prețul vieții. Și cu toții să avem dreptul să alegem.
 
 
Ciudat lucru cum singura certitudine din viață noastră, moartea, pare să fie realitatea care generează cele mai mari temeri, până acolo încât evităm chiar și discuții pe acest subiect, păzindu-ne ca de un adevărat tabu. Pe de altă parte, se prea poate că dacă nu am trăit măcar o dată în pragul și umbra morții, dacă nu am trăit cutremurări sufletești abisale nu putem cunoaște și aprecia cu adevărat viața.
 
Înainte de a muri de te miri ce boli, să purtăm de grijă pentru a nu ne prăpădi – fiind sănătoși – de frică. Sau și mai grav, de prostie. 
 
Domnilor, cu siguranță vom muri! Cu toții. Pentru unii e sfârșitul, pentru alții de abea atunci începe Viața. Pentru ambele tabere vă zic! În fața bolii – și a morții – ori devii, ori pieri. Pur și simplu.