Când mi-am început seria de eseuri aici, pe acest cont Substack, acum aproape doi ani, a fost pentru că aveam anumite lucruri de spus și un anumit fel în care îmi plăcea să le spun și nu găseam nicio altă cale de a le face. De asemenea, mi-am dorit libertatea, într-un tărâm din ce în ce mai neliber, de a-mi putea spune părerea, și spațiul în care să-mi pot articula ideile. M-am gândit că această platformă ar putea fi locul potrivit pentru a face asta și așa s-a dovedit. 

Mai presus de toate, am fost atras de ideea că aș putea avea atâta timp și spațiu cât aș vrea, pentru a încerca să distilez și să articulez corect ideile pe care le-am dezvoltat în ultimul sfert de secol despre starea lumii prin care am umblat. De-a lungul acestei perioade am scris nouă cărți și, în mare parte, s-au învârtit toate în jurul aceleiași anchete: natura crizei moderne, care s-a accelerat de-a lungul anilor pe care i-am petrecut eu pe Pământ. M-am întrebat dacă aș putea sintetiza acele idei, așa cum sunt ele, într-o formă finală și să le expun măcar pentru simpla mea satisfacție. Asta am încercat să fac aici. Cu un pic de noroc, va însemna că nu va mai trebui să le mai expun vreodată iarăși.

Dar unul dintre lucrurile interesante care s-au întâmplat de atunci, de când am început, este că acele idei s-au schimbat – sau poate nu s-au schimbat atât de mult, ci și-au schimbat accentul. În multe feluri, văd lumea cam așa cum am văzut-o când am scris prima mea carte – se împlinesc două decenii anul acesta. Dar singura mare diferență se referă la ceea ce cred acum că reprezintă miezul crizei. Pe atunci credeam că această criza era una de natură politică: sistemele care ne guvernau nu funcționau. Cu aceasta era împletită ideea că totul era despre economie: capitalismul era rău. Mai târziu, pe măsură ce am citit mai mult și am trăit mai mult, am decis că, de fapt, criza era una a culturii: valorile noastre erau greșite, iar relațiile noastre – unul cu celălalt și cu restul naturii – erau denaturate.

Încă mai cred multe dintre aceste lucruri, dar scriind aceste eseuri am ajuns să cred altceva: că, de fapt, rădăcina crizei, dincolo și sub toate acestea, este spirituală (duhovnicească – n.n.).

Cititorii mei știu, fie că le place sau nu, că în ultimii ani am devenit creștin ortodox. Acest lucru, așa cum s-a întâmplat, mi-a reorientat întreaga viziune asupra lumii. Sunt capabil să văd acum lucruri pe care nu le puteam vedea înainte; și unul dintre aceste lucruri este că nicio societate din istoria omenirii, nicăieri, nu a supraviețuit vreodată pentru o perioadă mai lungă de timp fără un nucleu religios.

Am revenit la această temă de mai multe ori în ultimii doi ani, poate cel mai direct în acest eseu. Cred că fiecare cultură are în inimă un tron, pe care stă zeitatea ei. Am detronat zeitatea care a construit Occidentul – care ar fi Hristos – și nu trebuie să fii creștin pentru a înțelege că o cultură cu un tron ​​gol în inimă se îndreaptă către o criză spirituală, care va răsuna în fiecare aspect al vieții sale de zi cu zi. Aici ne aflăm.

M-am gândit la asta acum câteva zile în timp ce citeam acest nou eseu al lui Sebastian Milbank în revista The Critic, explorând implicațiile sfârșitului creștinătății occidentale. Merită citit indiferent de convingerile tale. „Civilizația occidentală post-creștină”, scrie Milbank, „este din ce în ce mai incapabilă să articuleze ceea ce crede, din ce în ce mai aservită dușmanilor și rivalilor săi, capabilă să găsească un scop moral doar în deconstruirea propriilor idealuri și realizări”. El are dreptate. Acea „civilizație creștină”, totuși, nu se va întoarce prea curând: deci, unde ne va duce asta? Și cum rămâne cu credința care a întemeiat-o, care atât de des astăzi pare epuizată, coruptă sau pur și simplu irelevantă? Cum ar trebui să răspundă un creștin la vidul spiritual periculos al vremurilor?

Am încercat propria mea versiune mică a unui răspuns săptămâna aceasta într-un nou eseu din revista First Things despre necesitatea unui „creștinism sălbatic”. Adepții eseurilor mele de aici m-au mai auzit spunând înainte lucruri de acest gen și puteți fi siguri că o voi spune iarăși… dar aceasta este încercarea mea cea mai concentrată de până acum de a susține că, pentru a merge înainte, trebuie mai întâi să mergem înapoi: înapoi la rădăcinile (literal) vechii credințe aici, în Occident. Înainte de puterea Romei medievale, înainte de „Civilizația creștină” și toate capcanele sale lumești. Înapoi la pădurile și peșterile și insulele care au format creștinismul „deșertului verde” al primilor războinici ai credinței.

Ceea ce avem nevoie acum, dacă mă întrebați pe mine bătrânul, nu sunt mai multe sinoade, dezbateri sau canale de Youtube, ci mai mult din ceea ce eu numesc aici Creștinii Peșterilor. Avem o mulțime de exemple pe care să ne bazăm: multe antice, unele foarte recente. Răposatul teolog ortodox Anthony Bloom a scris odată că oameni ca aceștia „lasă totul, pentru că au înțeles că în chinuri, dezordine și căutări pur pământești nu vor găsi răspunsul la problemele contemporanilor lor... Ei trebuie să-și regăsească sufletele și, o dată cu sufletul lor, națiunea, sufletul poporului lor, sufletul contemporanilor lor.”

 Într-o cultură în cădere liberă, trebuie să ne regăsim sufletul, iar această sarcină vine înaintea oricărei alta. Într-o zi, când aceste eseuri se vor termina, aș vrea să scriu o cărticică despre bărbații și femeile care ne pot conduce prin exemplu: Lives of the Wild Saints (Viețile sfinților din sălbăticie), poate. Deocamdată, totuși, o voi lăsa aici. Vedeți ce părere aveți, și adăugați-vă propriile gânduri mai jos, oricare ar fi acestea.

Traducere de la https://paulkingsnorth.substack.com de REACȚIONARII