La cinci ani de la evenimentele încă neelucidate de la Clubul Colectiv publicăm mărturisirea unui ex-rocker nebun după Hristos. Autorul, care și-a pierdut mai mulți prieteni în tragedia înfiorătoare, este de părere că "Tinerii de la #Colectiv au fost uciși cu intenție; iar spre stupefacția generală, tineretul care a ieșit pe străzi nu a cerut să se facă dreptate, ci să se mai facă o nedreptate, adică au strigat împotriva Celui Drept. O asemenea rătăcire este mai tristă decât moartea fizică. Moartea spirituală a tineretului este cu adevărat prilej de doliu național. Dar din moartea spirituală se poate învia: prin Hristos".

RECVIEM PENTRU UN VIS

Muzica nu-i pentru tractoriștii spiritului.

În anii 90 am început să cânt cu o trupă death-black metal, pe atunci singura trupă care promova ortodoxia, din tot peisajul acustic al vremii. Eram convinși că slujim lui Dumnezeu și că facem ceva bun pentru spiritualitatea românească. Țineam cu toții post, mergeam la biserică, aveam versuri în care proslăveam pe Dumnezeu. Cu toate acestea, totuși nici unuia dintre noi, și nici fanilor noștri – pentru că am fost una din cele mai bine cotate trupe metal ale acelor ani (multe premii, concerte, festivaluri, vânzări de albume) – nu ne-a trecut prin cap că stilul în sine, substanța sonoră și spiritul stilului nu aveau puterea de a eleva sau de a edifica, ci doar de a se „răzbuna” împotriva neputinței față de dorința de plenitudine, elan care, neaflându-și o cale ascendentă reală, prindea forma unor catharsisuri fără finalitate constructivă. Noi nu ne dădeam seama de asta atunci. Ne rugam înainte și după concert, înainte și după ce urlam și făceam cât mai multă dizarmonie psihică posibil, și nu vedeam deloc că nu era suficient să strigi la Dumnezeu sau despre Dumnezeu, că ar fi trebuit să și FIM în Dumnezeu.

Pe vremea aceea eram încă la liceu și cântam în paralel și alte genuri, și aveam aceeași concepție și despre Bach sau Mahler, ca și despre Slayer sau My Dying Bride: anume că orice expresie muzicală, dacă nu este un simplu exercițiu comercial, este o comunicare între conștiință și ceea ce e dincolo de ea, un Celălalt: Lumea, Dumnezeu, sau Dracul. Cu fiecare dintre acești trei posibili "celălalt” e o anume inspirație, o anume umplere a sinelui, o anume modalitate de revărsare a sinelui. Orice muzician face aceste diferențe, dacă e atent, și nu doar intoxicat cu emoția momentului. Muzica are menirea și puterea de a asigura, de a facilita transcenderea, ieșirea din aici-și-acum, și zborul sufletului către ceea-ce-e-dincolo.

Orice gen de muzică are datoria să încerce asta, și să reușească! Altminteri e doar zgomot organizat. A transcende, adică „a trece dincolo” nu înseamnă neapărat că acel dincolo este sfânt, cum în ultimul veac și jumătate se tot crede, în mod greșit, în muzica occidentală și nu numai. Acel dincolo e un loc al spiritului. Iar spiritul poate fi bun sau rău, toate culturile lumii știu asta, mai puțin modernitatea post-modernistă. Din păcate, extrem de rari sunt cei care chiar fac diferența: mai precis, numai o persoană educată spiritual poate discerne diferența dintre o stare de extaz sau beatitudine care ține de sfințenie, de adevăr, de Realitatea ultimă, și o stare care doar seamănă cu ea, dar este iluzorie, rătăcitoare, entropică, demonică adică.

Dar să revin la acei primi ani. Raportam rockul, metalul, bluesul, jazzul, și orice tip de muzică clasică (toată muzica clasică provine din muzica bisericească; amintesc aceasta pentru că văd că s-a cam uitat de unde vine întreaga cultura europeană din ultimii 2000 de ani) la aceste stări personale pe care le aveam noi ca artiști, dar și la feedbackul psihic pe care-l aveam de la public – muzica este un dialog, chiar și când nu e nimeni de față (cu atât mai mult când e). Nu le raportam la Dumnezeu sau la Demon, nici nu ne gândeam că Dumnezeu n-ar fi de acord cu noi sau că n-ar fi fost deosebit de încântat de autenticitatea urletelor noastre. Iată credința tinereții, ca un copil care nu-și pune problema că greșește, din moment ce se știe iubit, nu pricepe că e posibil să greșești, chiar dacă ești iubit.

În fine, am continuat cu diferite trupe – și metal, și alte genuri – și cu muzica clasică. Am făcut Conservatorul în străinătate, și prin turneele americane (dar și europene) am cunoscut muzicieni excepționali, dublați de oameni culți și filosofi redutabili, cu care am colaborat mulți ani. Primele discuții despre tipul de transcendență oferit de mediumul muzical le-am avut cu prietenii apropiați, nu doar din lumea metal, dar și din cea a muzicii de avangardă, unde am profesat cel mai mult. Toți aceștia, cu care am împărtășit experiența de a atinge, prin arta noastră, milioane de oameni, și munca  asiduă din spatele scenei, toți acești artiști credeau și cred în existența împărțirii expresiei muzicale în trei mari categorii: divine (de ex. Sfântul Ioan Damaschin sau Nectarie Protopsaltul), demonice (de ex. corurile comuniste sau dubstep-ul), și pur umane (de ex. Bach, sau genul Doinei, etc.).

Nu cunosc nici un muzician profesionist (adică cu cunoștințe muzicale solide și cu putere de inteligență) care să nege existența diavolului. Și colegii mei de la filarmonică știu asta. Orice artist știe, din experiența inspirației și a expresiei artistice, că această prezență demonică nu este imaginație, ci o realitate trăită cât se poate de viu. Unii artiști resping, alții cheamă această infuzare a sinelui cu un duh întunecat. Marea majoritate trăiesc sub impresia că inspirația demonică se referă la un singur gen de muzică, altul decât cel practicat de ei: manelistul dă vina pe metalist, sau invers, lăutarul dintr-un sat dă vina pe lăutarul din satul alăturat, dascălul dintr-o strană pe dascălul din cealaltă strană, dirijorul din Zürich pe dirijorul din München, etc.

Categoria cea mai problematică, atât pentru ei înșiși, cât și pentru public, este a celor care nu fac diferența între tipurile de inspirație: ei doar vor s-o aibă, nu-și mai pun problema ce creează ea.

Orice artist serios știe că există inspirație divină. O astfel de revelație au și oamenii de știință când mai descoperă câte ceva, sau filosofii când mai pricep câte ceva. Tot astfel știe că există și fenomenologie naturală a minții umane (de exemplu științele exacte sau mimetismul în artă, ambele folosind o energie strict umană). Și, finalmente, știe că există și o inspirație demonică. Fiecare tip de inspirație se manifestă într-un anume fel: cea divină prin limpezime și recunoștință în fața Măreției, cea firească (umană) prin sinceritate și cumpătare (e cazul conjuncției Muzicii cu Matematica sau Astronomia), iar cea demonică prin exces, excitație, drog, solipsism – pe cât de rafinat pe câtă e și personalitatea.

Așa cum învață și instinctul matern, și manualele de advertising, prin nimic nu pătrunde mai lesne și mai adânc un concept, o emoție, o transformare, ca prin Frumos. Dumnezeu lucrează prin Bine, Frumos și Adevăr. Demonul, numai prin Frumos, fiindcă nu are acces la Bine sau la Adevăr. Omul, prin definiție religios (nu există ateism, există doar înlocuirea lui Dumnezeu cu altceva, cu o idee, obiect sau persoană – ateismul este o imposibilitate ontologică) știe că Arta, reflectare înafară a puterii Imaginației, operează cu acest atribut esențial, Frumosul, pentru a transmite fie un mesaj divin, fie unul demonic. De aici importanța uriașă pe care o are Arta în orice cult, ca și în societate. Prin aceste înclinații și efecte spirituale, intelectuale, psihice și chiar și fizice (ar fi mult de vorbit despre fiecare în parte), și pentru puterea ei de a modela sufletul și comportamentul omenesc, așa cum au demonstrat și filosofia antică, și știința modernă, Arta e vehiculul principal atât pentru mesajele de la Creator (dogme și profeții), cât și pentru cele de la Împotrivitor (vezi aplicațiile în marketing și politică). Cine neagă aceste principii axiomatice ale istoriei artei este în mod evident ignorant, diletant sau pur și simplu rău intenționat.

Eram între turnee și venisem în România, acasă, în vizită. Am intrat, cu clasica ținută metalo-avangardistă, într-o biserică ortodoxă. Semi-întuneric, lumânări aprinse, (și toată acea atmosferă care ni s-a imprimat în ADN de pe vremea dacilor, oricât de ignoranți am fi în ale misticii). Atunci am auzit pentru prima dată muzică psaltică. Fusesem la mai multe Conservatoare, pe la cei mai buni profesori de istorie a muzicii și de compoziție din lume, ascultasem mii și mii de compoziții din cele mai diverse, dar nu auzisem niciodată ceva atât de sublim. Depășea orice am trăit, în inspirația mea componistică, vreodată. Depășea toată trăirea mea de 25 de ani de scenă. Mă uluia.

Am început să cercetez de unde este muzica aceea, cine a scris-o. Am aflat că niște călugări (sfinți din calendar, care trăiseră cu vreo mie și ceva de ani înainte). Partiturile lor se păstraseră din generație în generație. În Occident acestea s-au păstrat până în vremea Schismei, după care, prin modificările succesive ale inventatorilor teologiei apusene, s-au pervertit toate liniile melodice și au ajuns de nerecunoscut. În schimb, melodiile apostolice și cele primite prin revelație de sfinți muzicieni (din Athos sau mai ales din Siria) s-au păstrat până azi destul de intacte în țările ortodoxe (mai puțin Rusia secolelor 17-21). Această filiație sacră și această putere uriașă de a transforma instantaneu un suflet, precum și particularitățile de complexitate uriașă a muzicii psaltice ortodoxe m-au determinat să mă dedic studiului mai amănunțit, mai ales că aveam posibilitatea să compar muzica sacră a altor tradiții (indiană, persană, etc) cu tipul de „sacralitate homeopatică” (diluare până la inversarea cu profanul – vezi Eliade) pe care o practică muzica europeană de după Schönberg (de fapt, Wagner).

Împreună cu alți muzicieni (Tim Gilles, Eyvind Kang și Jessica Kenney, Electromagnetic Azoth, etc) comparam structurile pitagoreice ale muzicii acestor culte și aplicarea lor etică, în raport cu conceptele diferitelor sisteme filosofice. Concluzia era întotdeauna în favoarea superiorității evidente a muzicii sacre ortodoxe, prin complexitatea componistică și prin puterea incontestabilă de a eleva conștiința (nu ne referim deloc la compozițiile comuniste cu care s-au înlocuit în ultimul secol în România vechea tradiție, după ce a fost mai întâi decimată de Al. I. Cuza, muzici care n-au nici o legătură cu Transcendența). Sigur, sechelele abordării partizane nu s-au vindecat în România, nici în societatea laică, unde se pot trasa sau devoala tabu-uri după cum vrea FMI-ul, nici în Biserică, unde prejudecățile hidrei marxiste se ascund după brocarturile dogmei imuabile. N-are nimeni timp și chef, de foame și de disperare, să-și mai ascută colții metafizici în delectarea cu Idei. Pe Idee s-au înțepenit cei ce nu deranjează marea hidră a senzualismului, iar scrimerii retoricii zac în molozul uitării. Ce poate fi mai dureros de ridicol decât să visezi mărunt?

Dar iarăși am divagat.

De la rock și metale grele, de la efervescentele solouri de jazz, de la superbele motete ale Evului Mediu – momentul celor mai siderante opere de artă (amintesc aceasta celor care, dovedind o crasă incultură, consideră Evul Mediu ca pe ceva involuat) -, am ajuns, după o călătorie de 25 de ani în lumea muzicii, la muzica sfinților athoniți, de unde am altă perspectivă asupra „puterii prin sunet”.

Acum pot asculta orice gen de muzică și pot pătrunde, cu mintea și cu sufletul, care e sursa inspirației acelei opere, nu pentru că am experiență de compoziție, de performanță sau de critică muzicală și pentru că am cunoașterea principiilor acestei arte. Nu e suficientă această cunoaștere și această experiență, drept dovadă incapacitatea unor docenți ai muzicii în a oferi judecăți spirituale, chiar dacă excelează în analiza respectivei forme muzicale. Numai prin Har, prin energia divină primită la Sfântul Botez, orice om botezat, care poate n-are habar de culisele artei muzicale, devine în stare să judece corect orice, prin darul discernământului, prin Duhul Sfânt. Puterea de a distinge sursa, mijlocul și scopul oricărui lucru nu aparține intelectului și experienței singure. Ea este funcțională și deplină doar prin înrâurirea divină. De aceea, orice om botezat (și care trăiește în realitatea unirii cu Creatorul Absolut, cu Artistul Absolut) poate să spună, prin acest dar al Duhului, care lucru este de la Dumnezeu și care nu, care gând este de la Dumnezeu și care nu, care muzică e de la Dumnezeu și care nu.

Vreme de 15 ani am fost inginer de sunet. Am și dirijat. În aceste două modalități de transducție am observat că prin schimbarea unei frecvențe de EQ sau a unor parametri care par minori, de emisie sonoră – fie ca emisie a instrumentelor, fie ca procesare a lor analogă sau digitală -, există posibilitatea de a modifica mesajul artistic și spiritul ei respectiv. O compoziție Dimmu Borgir (evident demonică) poate deveni, prin destructurarea frecvențelor și recrearea amplitudinii psiho-fizice, asemănătoare unui psalm, și aceasta doar pentru că s-a eliminat ingredientul de neadevăr din ea, sau i s-a adăugat ingredientul de adevăr. O compoziție Godspeed You! Black Emperor sau de-a lui Arvo Pärt (melurg ortodox avangardist din Estonia) poate fi transformată, prin contragerea armonicelor sau printr-o execuție „materialist-dialectică”, în odă satanică. Orice expresie artistică depinde, deci, și de sursa care a inspirat-o, creatorul spiritual, dar și de intenția cu care e apoi adusă în realitate de creatorul uman.

Rolul Artei și rolul Bisericii converg adesea, precum și diverg, la fel de adesea. Converg prin faptul că nu pot exista una fără alta: o artă fără dimensiune religioasă este nulă, iar o biserică fără artă nu există. Dar și diverg, tocmai prin sursa inspirației și prin modul de redare a acesteia. Nu e suficient ca o compoziție să fie scrisă de un sfânt, ca performanța efectivă a partiturii revelate să fie la fel de revelatorie. Exemple sunt nefericitele onomatopee care ornează uneori sfintele și dumnezeieștile slujbe, din cauză că Bisericii i s-au luat, cu japca, de 150 de ani, banii destinați cântăreților profesioniști (și am avea destui psalți de talie mondială, ca și restul muzicienilor români, apreciați în toată lumea). La nivel de percepție, sunt babe credincioase care se pot ruga foarte liniștit pe cele mai antihristice disonanțe și rockeri hipersensibili care fac ulcer de la o notă lipsă dintr-un solo sau de la 5 decibeli în minus pentru chitara bas. Este o chestiune de focusare a minții, dar și de schizofrenie față de simțuri. Despre aspectele acestea au scris mai mult orientalii, dar și alde Henri Corbin.

Nu e suficient nici ca o piesă rock, sau alternativ, sau orice alt gen, să fie original scrisă, ingenuă, energică, bine structurată, bine creionată și bine executată, nu e suficient să aibă cele mai inteligente versuri și mai captivante riffuri din lume, ca ea să nu fie „satanistă”. Lucrurile sunt mai complexe decât atât, și decât inteligența compozițională, interpretativă, sau chiar și perceptivă.

Trebuie făcută diferența între a invoca explicit, și a invoca implicit. Invocarea explicită o fac foarte puțini – pe Dumnezeu Îl invocă explicit doar muzica bisericească, iar pe Satan îl invocă explicit doar trupe ca Behemoth. Însă milioane de artiști invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul care permează muzica respectivă. Nu prin versuri, nu prin țoale, nu prin pretenții, nu prin melodie, nu prin tonalitate, nu prin timbrul vocii, nu prin postprocesare, ci exclusiv prin substanța spirituală, receptată la nivel spiritual (nu intelectual, nici emoțional, nici afectiv, nici simțual, ci ceva dincolo de ele: organul noetic, simțul olfactiv al conștiinței. Cine a citit Platon sau Aristoxen, dar și Noica și chiar Nietzsche, care, cât era el de nihilist, îl numea pe Wagner „satanist”, sau cine doar a răsfoit Ethics for dummies știe că nu afirm aici lucruri extraordinare. Muzica se percepe cu duhul. Muzica este vas pentru duh.

De aceea nu orice muzică de cult este dumnezeiască, ci numai aceea care elevează în sens mântuitor sufletul, adică îl unește cu Dumnezeu. Și nu orice muzică este satanică, ci numai aceea care nu-L mărturisește pe Dumnezeu prin DUHUL ei. Ca și oamenii: nu cei ce zic că invocă chiar invocă, nici cei care nu zic că invocă nu invocă în realitate. De unde și vorba: tonul face muzica, adică duhul.

Am scris acest mic text ca reacție la stupefianta declarație a unora care, după ce au scăpat de nenorocire, au putut să adoarmă liniștiți știind că prietenii lor se chinuiau, ca la Auschwitz, gazați cu Zyklon B și apoi holocaustați, doar ca să slujească actualei lovituri de stat, precum pare. Ei au putut foarte relaxați să NU intre, ca dragul nostru prieten Adi Rugină, să scape pe careva din foc, ci s-au dus acasă în pătuț, ca niște adevărați „ortodocși” de duminică, ca să emită apoi atitudini în care și-au vădit alienarea de orice precept hristic, în loc să le crape obrazul de jenă pentru lașitate, pentru glacialitate, ca și pentru atacurile lor (camuflate sau nu), la adresa axei spirituale a acestui popor pururea muribund și înviind.

M-au mai consternat și afirmațiile unor preoți care-și banalizează periculos propria tradiție cultică doar ca să afecteze o presupusă larghețe de gust. Compromis care pentru noi, rockerii vechi și noi, are efectul invers față de cel dorit de ei.

Dar când foști rockeri ca pr. Dan Bădulescu (de la Roșu și Negru), sau pr. Filoteu Bălan, amintesc că muzica inspirată de Dumnezeu nu e chiar pe ritm de dublu-bas (cine mai merge pe la Maslu știe cu cine anume seamănă vocile growl) și că, dincolo de ceea ce gâdilă plăcut sau nu urechile, muzica chiar poate fi purtătoare a unor duhuri mai puțin benevolente față de rasa umană decât afirmă agnosticii, au fost imediat atacați, chiar dacă n-au afirmat ceva lipsit de empatie față de cei uciși. Dar e mai greu să faci cateheză sau să jonglezi cu nuanțe când auditoriul e copleșit de durere. Nu face nimeni judecăți cu referire la persoanele care ascultă un gen sau altul; genul preferat arată doar o anume propensitate de stare a acelei persoane, nicidecum n-o etichetează per total, cum au pretins surzii.

Judecăți de valoare, referitoare la integritatea spirituală a expresiei artistice au fost dintotdeauna emise de Sfinții Bisericii, și anume: orice muzică creată într-o stare de rugăciune, prin iluminare divină, și care respectă duhul și forma tradiției hristice, e o muzică mântuitoare. Orice e compus și interpretat în alt mod și alt duh, este posibil, POSIBIL, DAR NU OBLIGATORIU, să nu fie mântuitor. Din moment ce rolul Bisericii nu e să construiască spitale sau școli, ci să ofere accesul la Revelația Hristică, ea oferă o icoană sonoră a Absolutului – muzica creată de Sfinți prin revelație. Dacă garantează perfecțiunea ei, nu înseamnă că restricționează libertatea experienței muzicale.

Arta are rolul de a exprima, ea are libertatea să exprime orice, bun sau rău. Biserica are rolul de a mântui. Ea are puterea de a elibera sufletul prin puritatea învățăturilor ei, care, firește, vin și prin artele ei. Iar rolul preoților este de a afirma revelațiile, indiferent de opinia presei atee sau de modele culturale ale momentului, fermitatea e de admirat de obicei, dar aș sugera și că sunt momente în care înălțimea tăcerii depășește adâncimea expresiei.

Unii, după cum s-a văzut din prima ochire, au ucis niște tineri la clubul #Colectiv. Alții încearcă să ucidă sufletele celor rămași prin instigarea la ură (ca presa atee), prin instigarea la război civil (ca politicienii), prin promovarea unor relativisme (ca așa zișii intelectuali sau clerici de regim), șamd.

Cine dă Libertate, Putere, Dreptate, Inspirație, Bucurie, Dragoste, Cunoaștere? Nu Statul, nu Patriarhul, nu Arta, ci Adevărul, adică Hristos. Dacă tinerii noștri, tinerii mei, caută Adevărul, vor afla că El este Spirit, nu hashtag, nici promisiune electorală, nici compus chimic, cum au învățat din sistemul leninist în care se zbate Educația lumii în ultimele decenii, din ce în ce mai jalnic. Cuvântul dă viață, cuvântul poate ucide, mai mult decât orice putere economică. Cuvântul e cel care naște idei, cultură, progres, artă, politică de noblețe, nu oala cu sarmale. Cuvântul ridică din apatie, din tâmpenie, din răutate. Cuvântul este arma și scutul și stindardul Omului. Nu banii. Ne mai amintim să ne îmbrățișăm cu cuvinte, sau doar să ne biciuim unii pe alții cu ele? Ce lăsăm copiilor noștri? O țară fără Spirit?

Spiritul Divin este prezent în orice act artistic care aduce o pace profundă și plină de sensuri, o plenitudine care nu ține de simțuri, o îmbrățișare față de tot ceea ce există, o înțelepciune a rațiunii tuturor lucrurilor.

Spiritul luciferic se distinge prin efectul obsedant, prin înflăcărarea emoțională, prin efulgurațiile intelectuale fără împlinire.

Mulți au impresia că Dumnezeu e un moș cu barbă, iar Satan o glumiță literară inofensivă. Dar orice om care nu se limitează la funcțiile vitale de ingestie, excreție și reproducere știe foarte bine că un Creator Omnipotent nu se poate pricepe cu o minte limitată la rumegarea unor senzații, și că Dumnezeu nu lucrează doar prin Marea Taină a Liturghiei, ci și prin fiecare por al lumii văzute și nevăzute, prin fiecare unduire a unei idei, prin fiecare încropire a unui cuvânt, a unei iubiri, a unei înseninări.

Un om treaz și viu știe și că spiritul potrivnic Creatorului, spiritul întunericului și al negării, al mimării, al mirajului neantului, nu induce doar păcate grosiere, precum crima de la # Colectiv sau blasfemiile din spațiul public din ultimele zile, ci și erori infinitezimale, precum o virgulă disonantă, o intenție care nici n-a apucat să fie formulată în gând, o ocheadă plină de invidie care n-a durat decât o fracțiune de secundă, sau un cuget greșit despre Dumnezeu.

E de mirare că în vacarmul unui holocaust și a unei revolte ivite după 25 de ani de agonie sub cizma neocomunistă, mai au unii timp să ridice în slăvi ideologi travestiți în revoluționari sau în clerici, tocmai când presa traversează o criză neo-bolșevică și dă de pământ cu orice e autentic creștin, și când nu mai are nimeni inima, energia și inteligența să valorifice măcar post-mortem tinerețea și dorința de libertate a celor care încă mai mor.

In memoriam fraților noștri de la #Colectiv: să luptăm, fraților, pentru Adevăr, că de minciuni ne-am săturat. Dacă vrem să ne rugăm pentru ei, să o facem după regulile sfinților, care știu mai bine cum să vorbească cu Dumnezeu decât moderatoarele agramate ale urii televizate. Regula principală a rugăciunii e să o faci. Unde, cum, când, înveți pe urmă, după ce înveți să plângi.

Am scris acest text cu sufletul plin de durere dar și de speranță, ca o chemare la trezirea responsabilității noastre ca popor, ca generație, ca spiritualitate, față de destinul frânt al unor suflete în căutări care n-au fost lăsate să ajungă la Adevăr. Să ajungem noi și pentru ei.

11.11.2015

 

PS: Având în vedere că în toată cariera m-am semnat cu pseudonime și am fugit de publicitate personală ca de boală, îmi mențin preferința pentru anonimat. Sper ca cititorii să rețină exclusiv ideile, așa cum mi-am dorit și prin muzica mea.

Rezumatul ideilor textului:

– Indiferent de genul muzical, puterea unei opere de artă de a transcende este calitatea care îi conferă adevărata valoare
– Indiferent de cât de perfectă e o operă de artă din punct de vedere al creativității, inteligenței, etc., valoarea ei esențială este dacă a fost creată prin revelație divină; orice creație umană făcută prin revelație divină este superioară oricărei creații umane făcută fără acea revelație.
– Orice operă de artă care este realizată prin inspirație, este realizată prin inspirație divină sau inspirație demonică; nu există alt tip de inspirație.
– Arta de inspirație divină poate fi (și uneori este) de un Frumos care place doar sufletului, nu și simțurilor (auz, văz). Frumusețea divină depășește plăcerile simțuale; de aceea uneori psaltica sau icoanele li se par urâte oamenilor care-L resping pe Dumnezeu; aceștia resping și prezența Lui în orice.
– Arta de inspirație demonică poate fi (și de multe ori este) plină de calități precum frumusețe, inteligență, putere de seducție, cu cât o asemenea artă are mai multe calități, cu atât ea are mai mare putere de distrugere a integrității sufletești.
– Arta de inspirație divină are simultan toate cele 3 atribute caracteristice și nedespărțite ale prezenței Divinității într-o faptă: Adevăr, Bine, Frumos, toate unite prin Har și dătătoare de Har.
– Arta de inspirație demonică are doar 1 sau 2 din cele 3 atribute, și acelea fragmentar (nu întregi, precum întregi sunt Adevărul, Binele și Frumosul dumnezeiești)
– Principiile de mai sus sunt adevăruri revelate, care țin de ortodoxie și care nu se predau nicăieri la nici un Conservator (ele vin prin cunoașterea Ortodoxiei și prin experiență profesională, combinate)
– Un alt motiv al textului (pretextul care l-a declanșat) a fost necesitatea de a denunța un tip de afirmații relativizante care subminează ortodoxia din interior, prin preoți sau clerici care primesc aclamațiile presei atee în timp ce aceeași presă atee are o atitudine deosebit de acidă față de orice este curat ortodox (Evanghelie, Predanie, Sfinți contemporani, clerici integri dpdv dogmatic). Când te laudă vrăjmașul lui Hristos, nu e clar că te laudă tocmai pentru aceasta?
– Unii cititori s-au smintit de nominalizarea preoților, dar a nominaliza nu e un păcat, decât atunci când e vorba de un păcat personal, nu când e vorba de dogme. Păcatele personale se mustră în taină, față către față, iar păcatele care ating dreapta credință se mustră neapărat nominal și neapărat în public, dacă ele au fost făcute în public. Așa poruncesc Sfintele Canoane.
– Tinerii de la #Colectiv au fost uciși cu intenție; iar spre stupefacția generală, tineretul care a ieșit pe străzi nu a cerut să se facă dreptate, ci să se mai facă o nedreptate, adică au strigat împotriva Celui Drept. O asemenea rătăcire este mai tristă decât moartea fizică. Moartea spirituală a tineretului este cu adevărat prilej de doliu național. Dar din moartea spirituală se poate învia: prin Hristos. Orizontul cunoașterii ortodoxe este nu doar larg și luminos, este nesfârșit; Poporul Român trebuie să o regăsească, dacă vrea să trăiască. „Vrem spitale, nu catedrale” e cel mai abject și mai marxist slogan din istorie; o istorie care nu aparține unui popor spiritual. Numai un bolnav ateu vrea la spital în timp ce dărâmă o catedrală; un om de spirit vrea să fie sănătos tocmai ca să viseze catedrale ale nemuririi.