„Orice revoluție este o lovitură de stat reușită.” (Hegel)
 
Și asta a fost și în România în 1989, iar organizatorii ei sunt complotiștii; idioții utili/profitorii de serviciu/oportuniștii fără scrupule sunt complicii acestora, iar participanții naivi, perdanții. Care sunt unii și ceilalți? Uitați-vă în imaginile din primele zile de la televiziune și din balcon. Urmăriți traseul lor și al rudelor apropiate – cum ar fi, probabil din categoria a doua, Caramitru și fiul - și veți avea niște evaluări apropiate de certitudine. E adevărat, nu-i veți putea și judeca. Și nici nu-i va judeca vreo instanță, în afară de cea dumnezeiascăla, din moment ce ei, urmașii lor și alți mercenarii mafiei bancare anticreștine au pus mâna pe toate pârghiile și instituțile statului. 
Au trecut 30 de ani și în loc să ne limpezim și să găsim direcția, suntem tot mai în ceață, tot mai debusolați. De fapt suntem băgați tot mai în ceață, ni se fură busolele, se folosesc simulatoare de zgomote și voci pentru a fi îndrumați pe cărări greșite către prăpastie.
 
Deci, ce e o revoluție? 
 
Trebuie să răsturnăm ordinea, să anulăm toate legile, întreaga putere și să lăsăm poporul în anarhie.... Trebuie să le gâdilăm vanitatea, să le încurajăm speranțele, să le promitem fericirea până ce ne vom duce la bun sfîrșit opera; trebuie să ne ferim de capriciile lor și de sistemele care le plac, pentru că oamenii din popor sunt foarte periculoși în calitate de legislatori, ei stabilesc legi care coincid cu pasiunile lor, în plus, dorința lor de cunoaștere nu ar face decât să dea naștere la abuzuri. Dar cum masele sunt o pârghie pe care legiuitorii o pot mișca după cum vor, este absolut necesar să le folosim ca un sprijin, și să le facem să urască tot ceea ce dorim să distrugem și să emănăm iluzii în calea lor; trebuie de asemenea să cumpărăm toate condeiele mercenare care să propage metodele noastre și care îi vor instrui pe oamenii din popor în ceea ce îi privește pe dușmanii pe care îi atacăm. Clerul, fiind cel mai puternic în opinia publică, poate să fie distrus numai prin ridiculizarea religiei, prin caracterizarea preoților ca ființe odioase și numai prin reprezentarea lor ca monștri de ipocrizie... Tipăriturilee trebuie să prezinte în orice moment cantități proapspete de ură împotriva clerului. Să le exagerăm averile, să facem ca păcatele unora să apară ca fiind comune pentru tot clerul, să le atribuim toate viciile; calomnie, crimă, lipsa credinței, scrilegiu, totul este permis în timpul revoluției…
Să ne ferim mai presus de toate de a le da prea multă putere (maselor – n.aut.); despotismul lor este prea periculos, trebuie să flatăm masele printr-o justiție arbitrară, să le promitem o mare diminuare a impozitelor și o împărțire mai curând egală, o creștere a averii și mai puțină umilință. Aceste promisiuni fără susținere vor fanatiza masele, care își vor reduce rezistența.  Ce contează victimele și numărul lor? jafurile, distrugerile, incendierile și toate efectele necesare unei revoluții? Nimic nu trebuie să fie de nefolosit și putem spune împreună cu Machiavelli: "Ce contează mijloacele, atâta timp cât ne atingem țelul? 
 
Exact asta e orice revoluție. Vă rog să recitiți cele de mai sus: nu recunoașteți metode care s-au aplicat în acești ani și se aplică accelerat în acest moment în România? Nu regăsim tacticile folosite pentru a ne dezbina, a ne întoarce pe unii împotriva celorlalți, pentru a ne rupe de Biserică, adică de Dumnezeu? Ne găsim, după cum vom vedea mai târziu, în etapa radicală a revoluției din 89 care, de fapt, nu s-a încheiat.
 
Pasajele de mai sus aparțin Vicontelui de Mirabeau, unul dintre stâlpii Revoluției franceze, mason de vază, membru al Ordinului luminaților, și provin din textul "Croquis ou Projet de Révolution de Monsieur de Mirabeau” publicat în 1791.
 
Pornind de la definițiile din dicționare și analizând revoluțiile ultimelor cinci secole, în care am avut de-a face cu o permanentă ofensivă pentru distrugerea lumii oamenilor și crearea unei lumi a sclavilor lobotomizați, putem fixa în pagină caracteristicile unei revoluții. Iată-le pe cele mai importante:
1. Există o singură REVOLUȚIE; în etapa actuală, revoluția mondială, „revoluția perpetuă” (în formula dragă lui Troțki). Revoluțiile locale sunt manifestări ale acesteia într-un anumit stat sau regiune. REVOLUȚIA este lucrarea diavolului de negare și distrugere a omului ca creație a lui Dumnezeu și de recreare a lui sub forma unui produs standardizat cu caracteristici opuse celor date de Creator. Prima revoluție locală - lovitură de stat  a fost în Grădina Raiului, unde diavolul i-a convins pe Adam și Eva să se revolte, să dea o „lovitură de Rai” și să devină asemenea lui Dumnezeu. Ca în toate revoluțiile, la final, masele – cei doi -  s-au regăsit într-o situație mult mai proastă. Perpetuă până la Judecata de Apoi, când diavolul va fi trimis în întunericul cel mai afund, REVOLUȚIA are etape de expansiune în care reușește în opera de vrăjire a lumii (păgânismul, care a cuprins cea mai mare parte a lumii după căderea din Rai, și neopăgânismul actual) și de retragere - dezvrăjirea prin nașterea și învierea lui Hristos. 
2. Mafia bancă globalistă anticreștină instigatoare și beneficiară. Revoluțiile ultimilor 500 de ani, , servesc, la nivel lumesc, intereselor mafiei bancare anticreștine, brațul prin care diavolul își face lucrarea în etapa actuală a Revoluției. Aici sunt ele pregătite, inițiate, organizate la nivel macro, de aici vine finanțarea, de aici sunt plătite trupele de mercenari activiști, de aici sunt plătiți falșii profeți, filosofii, ideologii care hăcuiesc creierele maselor. 
3. Un centru suprem și centrele operaționale. În organizarea și desfășurarea lor, revoluțiile au mai multe centre operaționale, care coordonează activitatea revoluționară a diverselor forțe implicate, și forțe interne și externe. Toate acestea sunt la rândul lor controlate și coordonate de centrul suprem, real, difuz geografic (mafia anticreștină), care operează în spectrul social vizibil numai prin proiecțiile sale. Existența lui scapă cel mai adesea celorlalte centre, forțelor și grupurilor/maselor populare implicate, căci între el și organizatori-participanți sunt mai multe niveluri de mascare.
4. Pregătire minuțioasă - revoluțiile nu sunt revolte spontane. Acestea din urmă însă pot fi folosite fie la declanșarea lor, fie pe parcurs pentru impunerea unora dintre obiective. Cea mai importantă parte a pregătirii este cea psihologică,  cu războiul cultural, ingineria socială, manipularea prin intermediul cărora sunt fanatizați cei mai puțin rezistenți și agitate masele. Înainte de a se declanșa revoluția din stradă și din palat, este câștigat războiul ideilor.
5. Revoluțiile au forțe aliate în chiar sistemul pe care îl atacă.
6. Revoluțiile locale au mai multe faze și sunt coincidente cu respectiva etapă de expansiune a revoluției mondiale. După etapa de pregătire, de „fezandare” a maselor, despre care am vorbit, și după declanșarea violentă, trec printr-o etapă moderată, apoi una radicală și la final, cea mai lungă, cea de consolidare a noii puteri anticreștine. 
7. Declanșarea.Terenul fiind pregătit cu mult timp înainte, declanșarea lor poate fi datorată unui eveniment întâmplător – de exemplu, o revoltă locală, scumpirea pâinii, biletului de metrou, sau whatsupului. De cele mai multe ori, declanșarea este controlată prin tensiunile induse de „abuzuri”, „crime”, „samavolnicii” ale regimului înscenate chiar de către revoluționari, sau de acțiuni revoluționare, implantate pe tensiunea deja pregătită. 
8. Revoluțiile au dimensiuni naționale. Spre deosebire de revolte, care sunt și rămân, locale sau cel mult regionale ca implicare a populației și arie de desfășurare.
9. Revoluțiile au nevoie de mase pentru a intimida forțele care ar trebui să asigure securitatea statului/regimului respectiv și pentru a se legitima ca fiind populare. Odată atinse scopurile, după cum am văzut și din textul lui Mirabeau și din realitate, masele sunt abandonate într-o situație, în mod real, mai proastă. 
10. Au nevoie de spectacol, sânge, moarte pentru a amplifica emoțiile, tensiunile și forța distructivă din fiecare persoană.
Tot de la Mirabeau avem și următoarea declarație: Gloata asta merită să ne aibă ca legiuitori. Aceste profesiuni de credinta, după cum vedem, nu sunt deloc democratice; secta (Ordinul luminaților – n.aut.) foloseste plebea drept carne de tun pentru revoluție, ca materie primă pentru pentru tâlhării, după care ea  (secta) pune mâna pe aur și o abandonează în decrepitudine . Este cu adevărat codul iadului!
 
Acest "cod al iadului" îl regăsim în toate revoluțiile ulterioare. Și citind aceste instrucțiuni diabolice de acum aproape 300 de ani înțelegem că ceea ce definim ca statutul de colonie al țării este de fapt faza preluării puterii de către adevăratul centru de putere. După cum am mai spus, revoluția din 89 nu s-a terminat, ci a intrat în faza ei cea mai radicală, în care ura a cuprins aproape întregul  organism  social.
 
Va urma.