ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.


După 31 de ani

"ROMÂNIA CA O PRADĂ"

 

Evenimentele din 1989 m-au surprins în perimetrul activității mele ca muzeograf și istoric de artă, mai precis în ceea ce avea să devină perimetrul 0 de foc al României. Eram coordonator al Muzeului "Theodor Aman", prețios lăcaș de artă, aflat în casa celebrului pictor care și-o concepuse după viziunea sa, situată în strada C.A. Rosetti, nr. 10 în spatele clădirii Bibliotecii Centrale Universitare (fostul sediu al Fundațiilor Regale). Spuneam că evenimentele m-au surprins și nu prea pentru că, în ciuda aparențelor din acea zi însorită din 21 decembrie, lumea adunată pentru miting în fața cladirii fostului C.C părea să aștepte să se petreacă un fapt neobișnuit. Ceva deosebit plutea în aer, zona era monitorizată și inconjurată de supraveghetori, astfel că atunci când m-am dus să cumpăr niște crengi de brad cu care să îmi impodobesc muzeul am fost legitimată de un "civil". Deși piața nu era încă plină de lume răsunau prin stațiile de amplificare lozinci și cântece patriotice care vesteau o mizanscenă cu "cântec". În timpul desfășurării mitingului, discursul apăsat și stereotip al lui Ceaușescu a fost întrerupt de un val de rumoare, de zgomote de petarde și bruiaje sonore ce au stârnit panică în mulțimea pusă astfel pe fugă. Din curtea muzeului priveam cum oamenii speriați se risipeau aruncând în urma lor pancardele cu lozinci, dintre care unele au aterizat și peste gardul muzeului. Întrebând ce anume se petrecea, un individ calm, mergând agale mi-a răspuns cu un gest edificator punând două degete la gură ce simulau fluierăturile care însoțiseră plecarea oamenilor în trombă.

 

După-amiaza, după ce am închis muzeul și colegii de la atelierul de restaurare au plecat și ei, m-am îndreptat împreună cu supraveghetoarea, doamna Sava, o femeie mărunțică și foarte ageră spre centrul orașului, pe bulevardul Magheru. Cu o îngrijorare ascunsă, femeia mi-a atras atenția asupra vitrinelor de la magazine sparte ca din întâmplare de vandalii necunoscuți. Decorul nu prevestea nimic bun. În dreptul sălii Dalles o mulțime compactă de tineri, conduși de doi organizatori, mărșăluiau dus și întors pe distanța până la hotelul Intercontinental. Preludiul Revoluției începuse.

 

În fața Teatrului Național, pe platforma treptelor, un șir de indivizi înalți, îmbrăcați identic în balonzaide bej stăteau neclintiți precum un cor antic, așteptând probabil să intre în rol.

 

M-am oprit la Palatul Suțu (sediul central al Muzeului Municipal) unde conducerea, în frunte cu ilustrul profesor, istoricul Panait I. Panait, ne-a convocat pe toți muzeografii pentru a preveni situațiile critice în gestionarea patrimoniului muzeelor aflate în subordine municipală. Spre seară, bulevardul Elisabeta și Piața Universității se animaseră, oamenii comentau revoltați evenimentele din Timișoara și începuseră să apară și primele tancuri. Fuga precipitată a unor persoane pe lângă Universitate și Teatrul Național aveam să mi-o explic ulterior prin tragedia de la sala Dalles unde au fost strivite de un camion militar trupurile unor tineri protestatari.

 

Noaptea de 21-22 decembrie, când s-a deschis focul la Universitate, a fost o confruntare sângeroasă. Focurile de avertisment ale Armatei și cele trase în plin au făcut multe victime, adunate apoi de-a valma lângă spitalul Colțea, unde se află acum o troiță. A doua zi, vestea împușcării generalului Milea servită sub forma unei pretinse sinucideri a mobilizat mulțimea și a stimulat la fraternizarea cu armata. Puhoaie de oameni au revenit în fața clădirii C.C. și au năvălit în incinta ei. Mulțimea furioasă a cam devastat încăperile și câțiva „revoluționari” ad-hoc au ajuns până pe terasă de unde perechea ceaușistă a reușit să fugă cu elicopterul condus de Vasile Maluțan, un as al pilotajului, mort și el în condiții suspecte (1995). Am privit și eu atunci elicopterul care a survolat zona în aclamațiile mulțimii. Am auzit apoi la portavoce un glas baritonal îndemnând oamenii să meargă înspre Radio și Televiziune. Într-adevar, în studioul T.V.R. niște actori se făceau că lucrează și mimau exagerat bucuria, informând națiunea în direct că „au învins”.

 

Aflându-mă în fata muzeului unde arborasem ca pentru luna decembrie două tricoloruri, am văzut un trecător care mi-a spus să decupez din steag stema țării. N-am înțeles atunci de ce, deși mai văzusem pe unii purtând steaguri tricolore găurite. Pentru mine frumoasa stemă rămânea un blazon chiar dacă pe el era înscrisă denumirea de Republică Socialistă, așa că i-am ignorat propunerea. Cum tipul, cam agasant de alfel, și-a făcut drum din nou zicându-mi să găuresc steagul, m-am gândit că nu-i bine să-l contrazic și am rezolvat dilema simplu fără să profanez drapelul. Am luat din paleta de la atelier culoarea galbenă și împreună cu restauratoarea am acoperit cu galben stema, uniformizând astfel partea din mijloc a steagului.

 

La recenta ceremonie a aniverării a 30 de ani de la căderea zidului Berlinului (9 noiembrie), în curtea Academiei Române a fost adusă o mostră din istoricul zid berlinez, care odată înlăturat, a unificat cele două Germanii. Lângă bucata de zid instalată oficios a fost atârnat evident și tricolorul nostru găurit ca un element de recuită „revolut”, care ne-a amintit că după 100 de ani, noi n-am fost în stare să urmăm pilda nemților de a ne uni Româniile noastre.

 

Revenind la relatarea celor trăite de mine în decembrie '89 țin să amintesc de acțiunile coordonate de Muzeul Municipiului printre care și controlul unor obiective cu bunuri de patrimoniu în pericol de a fi sustrase. Astfel, în ziua de 23 decembrie ne-am suit câțiva colegi în mașină cu directorul Muzeului Municipal, cu scopul de a ajunge în locuința lui Ceaușescu din bulevardul Primăverii, periclitată de interesul multor curioși. La filtrul care se crea spontan de grupuri de tineri, în dreptul Pieței Romane, am propus domnului director să mă opresc și să rămân la Muzeul Aman. Am coborât din mașină și trecând prin spatele Ateneului, pe strada Franklin, în gangul unui imobil am văzut comasat un grup de soldați care, în așteptare fiind, se încălzeau sorbind din ceaiuri calde. Ajungând la Muzeul Aman i-am dat voie sa plece supraveghetoarei cu care însă am observat un detaliu aparent nesemnificativ, dispariția pisoiului nelipsit până atunci de lângă ea și răsfățat de toată lumea, inclusiv de scriitorul Paul Anghel (soțul regizoarei Malvina Urșianu) care locuia în apropiere și care-i aducea mereu de mâncare.

 

Am rămas în muzeu cu un singur paznic, dat fiind că omul care trebuia să-i ia locul nu reușise, în degringolada creată, să ajungă la post. Se înserase și se ițea canonada împușcăturilor tot mai distinct. Am hotărât să rămân în Muzeu și am transmis telefonic situația conducerii de la Palatul Suțu. Paznicul, regretatul domn Stoica, un om simplu de la țară, foarte devotat și sufletist, cu chipul blând și priviri albastre inocente, m-a ajutat să asigur prompt Muzeul. Am închis porțile de fier, am stins luminile, am zăvorât ușile interioare, noi doi rămânând în micul hol de la intrare unde urmăream prin geamul ușilor teatrul de luptă din jur, care devenea tot mai aprig și mai amenințător.Ploaia de gloanțe care lovea din toate părțile sfichiuia pavimentul din curte și pereții exteriori, dar din fericire nu pătrundea în holul de unde ne aflam apărați de un unghi mort. Casa mică, ascunsă în beznă ne ocrotea de tirul trasoarelor luminoase și a gloanțelor ce se încrucișau deasupra noastră, aprinzând firele electrice și mușcând din coaja copacilor.De ce dispăruse brusc pisoiul? Oare instinctul mai pronunțat ca al oamenilor il avertizase ca doar peste câteva ore urma să se abată asupra locului încleștări violente cu mari descărcari de energii negative?! Într-adevăr, chiar așa s-a dovedit.

 

Ținta de foc alimentată cu muniție grea de război era, incredibil!, Biblioteca Universitară și Muzeul Național de Artă, din vecinătate. Colegii de la Palatul Suțu (aveam să aflu apoi) urmăreau cu sufletul la gură soarta obiectivelor de cultură lovite atât de crunt și în ultimă instanță domnul director Panait a dispus, firesc, să ne salvăm viețile. Pentru mine era de neconceput să părăsesc Muzeul aflat în mare pericol dar i-am spus paznicului că e liber sa plece, ceea ce el a și făcut sărind peste zidul din spatele casei. Rămasă singură am observat într-un moment de acalmie, pe zidul clădirii dinspre biserica Boteanu o mogâldeață cățărându-se agil pe iedera ce acoperea zidul. În întuneric nu puteam distinge ce ar fi putut să fie. Oricum, făptura era prea mare pentru a fi un animal dar prea mică pentru a fi un om obișnuit. M-am dumirit că era de fapt un copil care, cu un curaj inconștient scruta zona riscând să fie nimerit de gloanțe. După ce a mai zăbovit puțin la înălțimea „foișorului” său, copilul, satisfăcut de ispravă, s-a prelins ca o umbră și a dispărut după zidul învecinat.

 

Focul a reînceput cu furie iar tinerii care se hârjoneau in jocul acesta perfid cu moartea se expuneau enorm. Câțiva tineri care au înaintat pe strada C.A.Rosetti dinspre Boteanu s-au retras dar unul dintre ei, rănit grav, a rămas pe caldarâm lângă Muzeu. Nu-l vedeam dar îi auzeam tânguirile. Cu telefonul în mână, având ca pavăză soba de teracotă din hol, apelam la Muzeul Suțu și la Salvare să intervină pentru a-l salva pe tânărul aflat în agonie. Focul a încetat din nou și s-a așternut o liniște de moarte. Ascultam cu încordare să surprind un semn de viață al tânărului rănit care se stingea singur la doi pași de mine. La un moment dat, în tăcerea ireala a nopții am auzit vocea slabă a tânărului care... cânta. Cântecul lui de lebădă m-a răscolit și mi s-a întipărit definitiv în minte. Peste puțin timp pe stradă a intrat cu prudență, avansând cu spatele, o camionetă care aduna răniții și l-a luat și pe tânărul fără de noroc nimerit de tirul ucigaș. Aveam să aflu mai apoi cine erau cei care l-au salvat pe tânărul rănit.

 

Focul a început din nou. Nu înțelegeam de ce se trage și cine sunt „teroriștii”. Cu o seară în urmă, în locuința mea din Piața Kogălniceanu, auzeam la radio apeluri incredibile. O voce fonogenică a unui crainic apreciat, Viorel Popescu, lansa ademeniri de sirenă, chemând lumea să apere chipurile instutuția Radio-ului aflată in pericol. Pe geam vedeam cu îngrijorare cum niște tineri răspundeau apelului, îmbarcându-se într-un camion și ducându-se voioși la moarte. Un rol la fel de sinistru l-a jucat și Th. Brateș la T.V.R. întreținând diverse zvonuri prefabricate și inventând pretexte care să provoace cât mai multe victime. Pe acești oameni nu i-a judecat nimeni și conștiința lor, dacă o au, doarme liniștită.Odată, mergând pe stradă și avându-l în față pe Th. Brateș, un tânăr care l-a recunoscut i-a dat verdictul: „Iată-l pe cel care a lăsat în urma lui un cimitir.” Dar despre vinovați și victime s-a scris mult (inclusiv eu în colaborarea cu Cicerone Ioanițoiu și Vasile Gherasim am scris mai multe lucrări).

 

Doamna Emilia Enache

Doamna Emilia Enache la Academia Română

 

Revenind la Muzeul Aman din noaptea crâncenă de 23-24 decembrie, nu-mi explicam de ce fuseseră lovite cu tehnică grea de luptă Biblioteca Universitară și Muzeul de Artă, obiective strategice naționale, când povestea existenței așa-zișilor teroriști ar fi presupus lupte de guerillă, adaptate la spații și situații care să nu afecteze instituții primordiale de cultură. Edificiul Bibliotecii Universitare ardea ca o torță dar pericolul extinderii focului la Muzeul Aman era împiedicat de existența în mod fericit a grădinii „Boema”. Recent, la premiera dedicată Centenarului, Teatrul de Revistă Constantin Tănase (intitulată „Suta lui Tănase”) marele actor Alexandru Arșinel pomenea cu regret de desființarea grădinii „Boema”, adevărată baricadă de rezistență a spiritului românesc in fața prostiei și a răului.

 

Spuneam că Biblioteca Universitară ardea ca o torță. Mi se rupea sufletul știind ce comoară de cărți piere în flăcări inclusiv exponatele prețioase de la parter ale unei amenajări dedicate centenarului Eminescu. Doar cu o lună în urmă organizasem împreună cu Academia Română (la inițiativa academicianului Ștefan Pascu) un centenar Eminescu la Cluj, unde primisem un ajutor prețios din partea maestrului Dorel Vișan, a instrumentistului fără pereche Dumitru Fărcașu și a corului Filarmonicii din Cluj. Mă consolam acum cu ideea că Muzeul Aman scăpase nevătămat, dar aveam să aflu cu durere că autoportretul celebrului pictor, aflat în secția de restaurare a Muzeului de Artă, fusese distrus. Cine a regizat acest scenariu diabolic de sacrificare de vieți și capodopere naționale în numele pretinsei „revoluții” care avea să fie urmată de alte nenorociri și jafuri? Aveam să aflu că unul din personajele malefice care-și luase în serios rolul de a nu opri de la balcon tirul ucigaș spre instituțiile de cultură era chiar Ion Caramitru. Oare cel care recita constant din versurile lui Eminescu nu știa ca Biblioteca expunea capodoperele liricii românești dedicate centenarului poetului național și continua să se îmbete cu spectacolul unui detestabil „foc de artificii”?!

 

Ascultam în continuare răpăitul focurilor de arme deși urechea începuse să distingă canonada reală de ritmul sacadat al simulatoarelor. La un moment dat telefonul a sunat din nou dar nu era de la Palatul Suțu. O voce bărbătească s-a recomandat și s-a oferit împreună cu alți voluntari să ajute Muzeul în care mă aflam. Am ezitat o clipă suspectându-i că ar putea fi „teroriști” dar am realizat absurdul acestei bănuieli pentru că „teroriștii” nu și-ar fi anunțat venirea, evident, prin telefon. Vocea mi-a cerut să stabilesc o parolă de recunoaștere. Am ales prompt o parola scurtă: „zero”. Focul de arme se mai potolise și am ieșit din holul de la intrare al casei retrăgându-mă prudent în curte spre atelierele din fund și așteptând să văd cine o să apară. Am zărit la început în dreptul porții de fier încuiate cu lacăt, silueta unui tânăr înalt care s-a oprit ignorând pericolul apoi s-a retras în gangul clădirii învecinate dinspre Boteanu, reapărând cu alți camarazi care au escaladat zidul cu mișcări agile de feline, aterizând în curtea muzeului. Au rostit parola de recunoaștere la care am răspuns și bâjbâind pe întuneric le-am propus să deschidă cu cheia o intrare din spate și să ridice zăvorul ușilor mari de la intrare pentru a ne asigura accesul nostru din hol în interiorul Muzeului. Băiatul căruia i-am încredințat cheia s-a descurcat de minune pe întuneric, doar cu o slabă lumină de lanternă și a pătruns prin ușa din spate în Muzeu. Noi, ceilalți, așteptam în holișorul de la intrare să se ridice zăvorul pe dinăuntru să putem intra în încăperile din interior. Lucrurile se precipitau pentru că taman atunci au apărut de după zidul central niște indivizi înarmați din așa-zisele gărzi patriotice gata să vâneze „teroriști”. Tipii erau cam „bine dispuși” și nu era bine să te pui cu ei. Am avut mare noroc pentru că băiatul care pătrunsese în muzeu a ridicat zăvorul de la ușile de la intrare exact la timp, permițându-ne să ne refugiem în interior. Vigilenta gardă patriotică tocmai lansase o rafală de armă în aer strigându-ne: „Ieșiți afară, teroriștilor!”, evident, habar neavând că se află în fața unui muzeu. Din grupul tinerilor salvatori temerari, cu studii de arte plastice, despre care aflasem că din proprie inițiativă au venit în punctele fierbinți ale orașului unde instituțiile de artă erau în mare pericol, am recunoscut și un lider.La următoarea somație a „gărzii patriotice” de afară, tânărul, care se vedea că deja prinsese experiență, a ordonat scurt „Culcat!” și ne-am întins pe podele în timp ce el striga celor de afară: „Nu trageți! Suntem oamenii muzeului. Avem și o femeie cu noi.” Femeia, adică eu, a considerat că e cazul să intervină, așa că m-am ridicat și am ieșit afară explicându-le intrușilor cocoțați pe zid cu armele în mâini, îndreptate amenințător spre noi: „Domnilor, eu sunt muzeografa, pot să mă legitimez dacă vreți...” Între timp, văzând că apare de după zid capul paznicului Stoica, speriat dar care nu fugise ci stătuse prin preajmă, fiind confundat ca terorist, am continuat explicația; „Iar domnul nu este terorist, ci paznicul Muzeului.”. Atmosfera s-a destins luptătorii inconștienți din „garda patriotică” au plecat spre alte „ținte”. Noi ne-am retras în Muzeu unde am constatat că nu sunt stricăciuni în afară de geamurile superioare făcute țăndări. I-am condus pe băieți în semiîntuneric ținându-ne de mână și aplecându-ne în dreptul ferestrelor pentru a ne feri de gloanțe și i-am pus să de odihnească pe covoarele orientale moi, sub in set de superbe stampe japoneze, pe care le-au dat jos de pe pereți, ca să nu fie găurite de vreun glonț tras accidental sau nu. Luminile de afară jucau pe pereții atelierului mare unde picta odinioară Aman iar vestitul tablou „Atacul de noapte a lui Vlad Țepeș” părea însuflețit.

 

Am aflat că tinerii, tonitzistul Victor Roncea, căpitanul de marină Andrei Rochian și studentul Daniel Gradea, se constituiseră într-o grupă ad-hoc de salvare a patrimoniul național pus în pericol de canonadă. Intraseră și în Muzeul de Artă, solicitând conducerii de la balconul C.C. să întrerupă tragerile cât se vor deplasa în obiectiv, conform unui orar stabilit exact. Parcă special, când au ajuns în salile Muzeului – pe care le-au găsit, surprinzător, golite de tablouri, căci și echipele Muzeului lucraseră, prevăzătoare, încă din 22 decembrie dimineața – tirul s-a asmuțit năvalnic asupra lor, obligându-i să se târască pe burtă printre sculpturile lăsate în sălile răvășite, între care recunoscuseră un Brâncuși, în jurul căruia gloanțele zburau fără a-l atinge, însă.

 

După retragerea din corpul cu lucrări de artă tinerii și-au îndreptat atenția apoi către aripa care găzduia Sala Tronului, din care limbile de flăcări ieșeau ca din gurile iadului. Au încercau să stingă incendiul din toate puterile, folosind furtunurile de apă din incintă, până când au fost atacați și acolo de tirurile armatei, care trăgea și cu gloanțe și cu trasore, la grămadă. Deplasându-se apoi în zona muzeului nostru au scăpat ca prin minune de gloanțele care le-au trecut pe lângă urechi, dintre care unele însă l-au atins pe bietul tânăr rămas în mijlocul străzii. Cu un camion pe care l-au dirijat cu spatele dinspre Magheru au reușit apoi să-l ridice și să-l ducă pe tânărul ciuruit la Spitalul de Urgențe, doar pentru a fi aproape arestați și împușcați, ca „teroriști”. „Teroriștii”, întorși la Aman, de data aceasta însoțiți și de un militar înarmat, erau acum cu mine ceea ce cu adevărat mă făcea să mă simt mai în siguranță.

 

Spre dimineață, pe la orele 4, am ieșit însoțită de militarul în termen din grupul nostru în piața din fața Palatului Regal (Muzeul Național de Artă). Peisajul era dezolant ca după bombardament. Se mai trăgea sporadic iar reflectoarele luminau al giorno accentuând dezastrul produs în timpul nopții. O mașină de pompieri staționa în dreptul Bibliotecii Universitare devenite în câteva ore o ruină. În contrast, la parter unde vitrinele erau țăndări, rămăseseră intacte niște vaze mari de porțelan care sfidau peisajul dezolant din jur. Pompierii cu spatele sprijinit de mașină pentru a se proteja de gloanțe îndreptau furtunurile cu apă spre edificiile Bibliotecii Universitare și Direcției a V-a devastate de foc. Revenind la Muzeu am mulțumit tinerilor mei îngeri salvatori precum și în mod deosebit domnului Neculai Maghiar, care li se alăturase, muzeograf șef la Muzeul Militar, care mi-a inspirat calm și echilibru și m-a uimit cu excepționalul său simț al datoriei față de valorile acestei țări ce trebuie apărate în orice împrejurare. Am aflat cu tristețe că acest om destoinic și mare caracter ne-a părăsit anul trecut și îi păstrez alături de cei care l-au iubit și prețuit o amintire plină de recunoștință. Pe tineri i-am reîntâlnit apoi în Piața Universității, prezenți activ în cadrul demonstrației-maraton anticomuniste. Apoi am aflat că toți trei au părăsit țara. Dar aveau apoi se se întoarcă, din dragoste de ea. La 30 de ani de la evenimentele care ne-au unit împreună au fost, ca și atunci, la muzeul Aman.

 

Spre dimineață, după canonadă, au sosit și colegii de la Muzeul Municipal îngrijorați și vrând să dea o mână de ajutor. Unii se temeau de vreu nou atac „terorist”. Știam însă că nimic nu s-ar mai fi întâmplat. Pisoiul care dispăruse înaintea începerii dezastrului revenise firesc și se cuibărise în locul lui de lângă soba din holișorul Muzeului. Show-ul tragic se sfârșise. Bilanțul de vieți și valori de patrimoniu distruse a fost dureros. Victimile (peste o mie de morți) au devenit eroi iar călăii au rămas „printre noi”, cum era scris pe zidurile orașului.

 

Venerația și respectul pentru cei uciși, reprezentate sumar prin Obeliscul din fața Muzeului Național de Artă și crucile din Piața Universității își așteaptă un Pantheon pe măsură.

 

Inscripția ce s-ar potrivi ar fi aceste minunate versuri scrise atunci pe un crâmpei de carton cu urmele „lacrimilor” de lumânări aprinse din Pasajul Pieții Universității:


Fie-vă dor de-a pururi de umbra lor curată

De clipa-n care totuși în moarte au trecut

Ținând în pumni țărână și-o stea îngândurată

Să nu se simtă singuri în platoșe de lut.”


Emilia Enache

Istoric de artă și muzeograf

 

Material extras din "MÂNA MOSCOVEI - Documentele crimei din decembrie 1989". Editor: Victor Roncea, TipoMoldova, Iași 2020

 

Citiți și DEZVĂLUIRI. Minciuni ale lui Caramitru în timpul puciului din 1989 trăite chiar de mine. A fost sau nu a fost agent talentatul actor?