Cred că sunt unul dintre foarte puținii români care au trăit timp de ani de zile atât în Armenia cât și în Azerbaijan. Am lucrat doi ani de zile în Caucazul de Sud divizându-mi în mod egal timpul între cele trei țări din zonă anume Armenia, Azerbaijan și Georgia. Zona m-a surprins plăcut, toate cele trei țări mi-au plăcut mult, m-am simțit deseori acasă, Armenia dar mai ales Georgia lăsându-mi deseori senzația că sunt acasă, că sunt la o aruncătură de băț de casa bunicilor. 

Conflictul dintre armeni și azeri este vechi, prăbușirea URSS fiind marcată de dezghețarea, de reactivarea vechilor conflicte istorice. Inițial, succesul a fost de partea armeană; se pare însă că războiul a fost câștigat în zilele din urmă de azeri. 

Datele brute sunt clare, sunt mai toate în favoarea azerilor. Azerbaijan este o țară de trei ori mai mare decât Armenia, de trei ori mai populată, este o țară având o economie de șase ori mai mare decât a Armeniei. Azerbaijan este un producător major de petrol având ieșire la marea Caspică, are relații neconflictuale cu toți vecinii, excepția fiind Armenia. Pe de altă parte, Armenia este într-o poziție geografică dificilă, neavând ieșire la mare și având de îndurat o blocadă economică și comercială din partea Turciei și a Azerbaijan-ului. Cum Armenia este în întregime dependentă de Rusia în domeniul militar, iar Georgia este într-un conflict deschis cu Rusia, relațiile dintre Armenia și Georgia – țara care îi asigură Armeniei accesul la Marea Neagră și la piața europeană – sunt adesea dificile. Totuși, Armenia întreține relații excelente cu Iran, o țară afectată la rândul ei de sancțiuni economice impuse de Occident. 

Pe de altă parte însă, Armenia este printre cele mai libere țări din lume, fiind pe locul 28 în privința libertății economice, în vreme ce Azerbaijan este printre țările în care libertatea economică este sever restricționată, fiind pe locul 112 în clasamentul făcut de Institutul Fraser (Georgia este pe locul 8, România pe locul 23 iar Franța pe locul 58). Combinația toxică între locația geografică și contextul istoric a făcut ca Armenia să nu poată culege roadele libertății economice, țara fiind practic izolată, fiind ținută în mod artificial în afara rutelor comerciale uzuale. 
 
Adam Smith spunea că „Prea puțin este necesar pentru a transforma o societate aducând-o dinspre negurile barbariei către cel mai înalt nivel de opulență în afara păcii, taxelor mici și a unei administrări tolerabile a actului de justiție. Tot restul este urmarea cursului natural al evenimentelor.” Într-adevăr, lipsa păcii, granițele practic închise de zeci de ani cu Turcia și Azerbaijan-ul, au împiedicat Armenia să participe la diviziunea internațională a muncii și să culeagă roadele firești ale libertății economice, țara afundându-se în sărăcie și lipsă de speranță, Armenia – spre deosebire de Azerbaijan – fiind o țară ce pierde populație.  

Armenii sunt un popor educat, Armenia a fost unul dintre principalele rezervoare din care sovieticii au recrutat intelectualitatea tehnică sau pe cea non tehnică necesară funcționării imperiului comunist. Mi se părea aproape firesc să constat că șoferul are un doctorat în matematică și că a lucrat în industria militară sovietică în timpul războiului rece. Salariul secretarei era de +/- 300 USD, în vreme ce salariul unui profesor universitar era de +/- 50 USD, situația fiind întru totul similară începutului anilor 90 în România unde, ca și în Armenia, fundația domnului Soros a schimbat mediul intelectual și universitar românesc folosind extrem de puțini bani. 

Nu în ultimul rând, dacă economia azeră este dependentă de exporturile de petrol, mai precis de munca cinstită depusă de populația locală și de resursele subsolului propriei țări, chestiunile tehnice cu oarecare grad de sofisticare fiind lăsate în seama unor profesioniști vestici, Armenia depinde în mare măsură de ajutor extern pentru a-și păstra pe linia de plutire economia. Dacă în Baku majoritatea occidentalilor sunt veniți pentru a rezolva chestiuni practice, fiind bine ancorați în realitatea economică, în Yerevan occidentalii sunt cu toții parte a faunei specializate în a ajuta țările ce trec prin perioade dificile să devină din ce în ce mai dependente de așa numitul ajutor extern. Faptul că nu am sesizat în Baku abordările progresiste atât de comune în Yerevan poate fi explicat nu numai prin impermeabilitatea culturilor musulmane la progresism și corectitudine politică, ci este mai degrabă datorat faptului că în Azerbaijan Occidentul este reprezentat de cei mai competenți și muncitori dintre noi, în vreme ce în Armenia tind să ajungă ideologi ai marxismului post modern. 

Mai sus am descris motivele pentru care nu sunt surprins de faptul că în 2018 Armenia a experimentat propria revoluție colorată, se pare că stindardul progresiștilor a fost mov în Armenia. Deteriorarea relațiilor cu Rusia – de care Armenia este complet dependentă militar – a fost una dintre urmările imediate a venirii la putere a garniturii pregătite în laboratoarele domnului Soros din Yerevan. 

Consecințele le știm, le vedem pe ecranele televizoarelor. Este poate nedrept să atribui exclusiv revoluției mov înfrângerea suferită de armeni, ceea ce vreau să subliniez este faptul că deși 2020 a fost un dezastru pentru industria extractivă de care economia azeră este în mare parte dependentă, dezastrul revoluției mov va rămâne în istoria lungă de milenii a armenilor. Victoria azeră a fost îndelung pregătită, este rezultatul unei revoluții în modul în care se poartă războiul. În vreme ce azerii au purtat lupta având în dotare echipamente robotizate controlate de la sute de kilometri distanță – așa-numitele drone – armenii au luptat fiind echipați cu echipamente militare de producție sovietică. Dacă, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, cavaleria poloneză și-a demonstrat bravura, curajul și determinarea luptând călare împotriva tancurilor germane, tot astfel soldații armeni și ofițerii acestora au făcut tot ce se putea face, luptând împotriva unor echipamente în care nu se aflau oameni. Faptul că armenii au rezistat 44 de zile asaltului robotizat dă măsura eroismului soldaților, o virtute demodată în secolul XXI.  

Ar trebui să ne uităm cu toții cu teroare la imaginile caselor arzând din Nagorno Karabah și să ne întrebăm ce se întâmplă cu lumea în care trăim. Armenii de astăzi știu ce urmează, după cum și strămoșii noștri știau ce urmează și procedau în consecință: în fața înfrângerii iminente își distrugeau munca de o viață și plecau în pribegie. Noi, europenii moderni, curați și civilizați, deși ne pierdem capetele în orașele și catedralele construite de cei dinaintea noastră, continuăm să fim curați și civilizați de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, se pare că înainte de a fi decapitați ne-am pierdut întâi bunul simț și instinctul de conservare. Sau poate că - dimpotrivă - noi, modernii, avem o metaînțelepciune lipsită de credință care ne face să preferăm islamul colectivismului corect politic în care a degenerat propria noastră civilizație. Nu voi explora dilema de mai sus, cred că este una dintre temele la care orice conservator sau liberal clasic ar trebui să găsească un răspuns potrivit credinței sale, convingerilor sale, un răspuns potrivit propriului temperament.