În trei cuvinte, imaginea unui popor care se preface, la nesfârșit, că mai are o șansă. Că va fi și altfel decât azi. Că restaurarea țării se va termina la timp și că vizitatorii, cuminți, vor plăti bilet întreg și vor admira, metru cu metru, minunea.

Aici totul „se restaurează” cu buldozerul. 

Se distruge, pentru a putea fi „salvat”.

Se rupe în bucăți infime, pentru a se putea începe „lipirea”.

Se îngroapă la doi metri sub pământ, ca să poată izvorî „respectul”.

E plină țara de case memoriale și locuri care marchează apariția, dispariția, trecerea prin lume a unor mari personalități. La fel cum e plină țara de oameni care scot din aceste locuri cât mai mult profit, cât mai mult fard, cât mai multe voturi.

E plină țara de domnișori și domnișoare care încă mai leagă ițele ca să-și țină iubita/iubitul aproape și ca să țină la distanță pe cei care i-au cunoscut cu adevărat. De frustrați și frustrate, de prostie și de nemernicie, de lacrimi care cad la comandă și de comenzi care vin din niște orizonturi pe care nimeni nu le poate dibui.

E plin orașul de biserici la care se închină criminali, hoți, violatori, pedofili, într-o sfântă și unică uniune cu lăcașul de cult care stinge, aleatoriu, o dată pe oră, din lumânările de la „morți și vii” ca să fie loc să se mai aprindă și altele.

Autobuzele duc oameni cu măști și poartă și ele, prin numere reci de înmatriculare, mască.

Distanțele, brusc, nu ne mai sperie. Exercițiul de înstrăinare a reușit. Rămâne doar să luăm măsurătorile și să începem să croșetăm depărtarea așa cum se cuvine, cu subiect, predicat și, mai ales, complement circumstanțial de loc.

În colțul de Europă care „restaurează” cu buldozerul, orice e posibil. Și o altă stare de urgență. Și o continuă stare de incompetență. Și un viscol nimicitor și o caniculă fără destinație. Ne rămâne rugăciunea. Facem o cruce cu mâna stângă și ne uităm spre cer, ca fotbaliștii după gol. Doar că noi n-am dat gol. Doar că noi, meciul ăsta, nici măcar nu am jucat. 

Așteptăm convocarea la anul!

(articol preluat din nr. 28-29 al revistei Flacăra lui Adrian Păunescu