Motto: „În politică nimic nu se petrece datorită unui accident. Iar dacă accidentul are cumva loc, putem fi siguri că, de fapt, făcea parte dintr-un plan”. (F.D. Roosevelt)

                                                            

Pornind de la secolul al XVIII-lea, numit și „secolul luminilor”, caracterizat de răsturnări sociale, spirituale și politice, pe fondul Revoluției Franceze, culminând cu Revoluția coloniilor americane (1774-1783), care a permis, ulterior, înființarea unui prim stat model, SUA, proclamat la 15 noiembrie 1777 și recunoscut pe plan internațional la 3 septembrie 1783, a cărui Constituție a intrat în vigoare în 4 martie 1789, în ziua precedentă Revoluției Franceze, m-am întrebat dacă aceste realizări au fost întâmplătoare și, mai ales, dacă există o legătură între ele. Spre exemplu, referitor la spațiul românesc, premergător Revoluției lui Horea de la 1784, au fost înaintate 15 petiții, în perioada 1747-1779, de către românii ardeleni, Curțiii de la Viena, prin care-și solicitau drepturile. Totodată, au existat 4 deplasări la Viena, în perioada 1779-1784. Din prima călătorie (1779), au făcut parte Horea, Cloșca, Dumitru Todea Bută și Gavrilă, care au înaintat Mariei Tereza o petiție în limba latină, redactată de Samuel Marti. Apoi, în 1780, îi este înmânată lui Iosif al II-lea tot o petiție în latină, scrisă de același autor, iar în călătoria a treia (1782), petiția va fi scrisă chiar la Viena, de către Stefan Francisc Enedy din Viena. Cea de-a patra călătorie se va petrece în intervalul 1783-1784. Se știe doar că a fost o delegație numeroasă, la care a participat și un nobil român, viitorul coautor al lui Supplex Libellus Valachorum, Iosif Mehesi. 

Potrivit definiției din DEX, revoluția este un proces de transformare. După cum spunea și Nicolae Bălcescu, referitor la Revoluția română de la 1848, „Revoluția generală fu ocazia, iar nu cauza revoluției române. Cauza ei se perde în zilele veacurilor... Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trude, suferințe și lucrare a poporului român asupra lui însuși”. Dacă am amintit că o revoluție înseamnă un proces de lungă durată, și nu o ieșire spontană de oameni furioși, a căror conștiință se înrădăcinează în istoria victoriilor, cultivată pentru visători, să redăm, așadar, contextul Revoluției de la 1848, ce anume a adus românilor ziua aceea de lumină și libertate. Zi de 15 mai 1848! În Europa, se declanșează un lanț al evenimentelor: în 12 ianuarie, scânteia se aprinde la Palermo, dar răscoala este înăbușită cu ușurință. Totuși, sicilienii vor primi, în urma acesteia, o constituție. La 10 zile de la acest eveniment, focul se aprinde la Paris, unde participă muncitorii, meșteșugarii, negustorii și plebea. Francezii câștigă o republică și scapă de regimul oligarhiei bancare. La 13 martie, revoluția izbucnește și la Viena, unde participă atât muncitorii, meseriașii, cât și studenții. Din nou, se înregistrează un succes impresionant și aici, printre care demiterea lui Matternich reprezintă vârful. În 15 martie, locuitorii din Pesta încep să se revolte. Dezideratul lor era egalitatea în drepturi pentru toți cetățenii, precum și desființarea privilegiilor nobiliare și a iobăgiei, devenită, ulterior, țintă obsesivă pentru români. Tot în aceeași zi, la Berlin, revoluționarii vor dicta soarta viitorului guvern-un guvern burghezo-liberal va fi implementat. Până să ajungem în Transilvania, observăm că ecoul revoluției va fi auzit și în Veneția și Lombardia, provincii care vesteau, după etape de adânci frământări sub jugul habsburgilor, sfârșitul imperiului multinațional.

Acum era timpul românilor. Nicolae Bălcescu pecetluia construcția identității colective, amintind că „Soarta părinților noștri a pregătit pe a noastră; instituțiile lor sunt baza instituțiilor noastre...drepturi sfinte ale omenirii au găsit totdeauna apărători într-această țară...părinții noștri le-au cunoscut, le-au prețuit, s-au jertfit pentru dânsele și, dacă nu ni le-au lăsat întru toată întregimea lor, vina nu a fost a lor, ci a grelelor împrejurări în care s-au aflat, căci ei se luptaseră vitejește și învinseseră mai multe stavile decât am avea noi a întâmpina, dacă am avea inima să urmăm pașii lor”. Pe această temelie, în 1816, Gheorghe Lazăr deschidea cursuri de matematică și filosofie în limba națională. Mișcarea lui capătă avânt după moartea lui Vladimirescu. Heliade îl înlocuiește la școala din ruinele Sf. Sava și se asociază cu Constantin Golescu pentru a lucra la reorganizarea țării. În acele timpuri, mai ales în răscoala lui Vladimirescu, armata era compusă aproape numai din țărani. Domnii pământeni au impus mai întâi moderație boierilor. Grigore Ghica a apărat energic pe țărani, urmând ca anii 1822-1828 să fie cei mai buni pentru țărani. Dar, în 1828, invazia rusă a transformat țăranii în animale de muncă pentru a trage tunurile și carele de război. Kiseleff va fi cel care își va da aerul de protector al țăranilor, a promis reforme, dar a încredințat elaborarea reformei unei comisii de boieri, printre care figurau Știrbei și Bibescu. În 1835 Ludovic Gaj acționează în orașul Agram (Zagreb). O mișcare literară slavă se dezvoltă în Austria, iar Agram va deveni centrul mișcării ilirice. Același rol este jucat în Transilvania (în literatura românească) de profesorul Simion Bărnuțiu. Ședințele furtunoase ale lunilor noiembrie și decembrie 1847 au continuat și în primele zile ale anului 1848. Kossuth propune ca limba maghiară să fie introdusă în școlile primare ale slavilor și românilor, să se înlăture orice altă limbă și chiar și preoții să fie siliți să slujească în ungurește.

Programul adunării din 1848 va fi pregătit de profesorii Bărnuțiu, Barițiu, Cipariu și Laurian. Gazetele românești, precum Gazeta de Transilvania la Brașov, sub direcția lui Barițiu și Organul luminării la Blaj, luară drept deviză „Nu vrem unirea cu Ungaria”! La 14 mai au ținut discursuri: Iancu, Bărnuțiu, Laurian și Barițiu. „Noua generație de intelectuali, de proveniență boierească, preoțească, cu studii în centrele de cultură europeană, în Germania, Franța sau în Austria, evoluează în termenii unui liberalism și naționalism, în care factorul popor ca temei al națiunii devine precumpănitor” (Pompiliu Teodor). După cum spune Ștefan Pascu, ogorul era pregătit. Tinerii porneau în marș pe celebrele versuri „Astăzi cu bucurie/ Românilor veniți,/ Pe Iancu în Cîmpie/ Cu toții-l însoțiți”. La această adunare de la Blaj au participat români din toată Transilvania, Țara Muntenească și Moldova. „Sfărâmarea lanțurilor iobăgiei era în interesul întregii iobăgimi, fără deosebire de neam” (Ștefan Pascu). Iancu a jucat rolul de sfetnic în primă fază, îndrumând adunarea să stea liniștită și să asculte programul. Poate o lecție care ar trebui învățată este aceea că tânărul moț, în vârstă de 24 de ani, înțelegea că dacă adunarea s-ar fi transformat într-o revoltă și ar fi adoptat calea violentă, ar fi făcut jocul „dușmanului”. Așadar, urmașul lui Horea învățase din greșelile trecutului, reușind să-și transforme oportunitatea în fapt. Alături de el, românii doreau să obțină nu doar libertatea și egalitatea, ci, mai mult, dreptul la proprietate.

Aceste evenimente le-au pregătit, la rândul lor, pe cele viitoare. Datorită Revoluției de la 1848, românii vor fi cunoscuți în spațiul european, la Paris, în 1850, prin studiul monografic al lui Joseph Boldenyi, „Magyarisme où la guerre des nationalites en Hongrie” și la Curtea Vieneză, prin studiile statistice privind Transilvania, cu ajutorul lui E.A. Bielz.

 

 

Bibliografie:  

1) Mircea Dogaru,„Necunoscuții Horea, Cloșca și Crișan”, București, 2003.

2) Ștefan Pascu, „Avram Iancu, viața și faptele unui erou și martir”, București, 1972.

3) Nicolae Bălcescu, „Puterea armată și arta militară la români”, București, 1990.

4) Karl Marx, „Însemnări despre români” (Manuscrise inedite), București, 1964.