Sunt ceea ce putem numi o famile mare, frumoasă, de români fericiți.  Sunt Andreea și George și cei cinci copii ai lor. Pe George Ogararu românii îl știu de la fotbal. A jucat la Steaua ani de zile și la echipe de peste graniță. Deși locuiesc în Olanda, Andreea Ogăraru spune că România este pentru ei „povestea unei iubiri totale, teribile, dar neîmplinite”. 

În interviul acordat revistei Tango, Andreea Ogăraru vorbește despre iubire, speranță, experiența olandeză, viața de familie și puterea dragostei.

„Am plecat din România în 2006. Prima țară în care am locuit a fost Olanda. O diferență enormă de mentalitate, cultură, viziune și valori față de ceea ce știam noi de „acasă”… Olanda nu este doar ceea ce se vede prin ochii unui turist fascinat de Red Light ori de coffee shop. Noi veneam dintr-o țară zbuciumată, obișnuiți să funcționăm după regulile sociale adânc înrădăcinate în noi. Bucureștiul nostru și al părinților noștri ne învățase într-un spirit de agitație care lupta puternic cu cealaltă latură moștenită de la bunicii noștri dragi, icoana echilibrului, calmului și perfecțiunii, a idealului nostru de mai târziu”, spune Andreea Ogăraru.

 „Când am plecat îl aveam deja pe Eric, avea aproape trei ani la vremea aceea, și eram însărcinată cu Natalia, pe care am născut-o cu medicul ce se ocupa de toate soțiile celor din clubul Ajax, minunata Sylvia Dermout care aducea pe lume toți copiii marilor campioni ai fotbalului olandez. Experiența nașterii în Olanda a fost ceva extraordinar, mult diferit față de ceea ce trăisem acasă. În sala de nașteri am fost doar eu, George și Sylvia. Natalia s-a născut cu cordonul ombilical legat în jurul gâtului, vânătă și tăcută. Însă Sylvia a intervenit imediat și i-a adus glasul, apoi am avut-o pentru puțin timp în incubator, lângă mine. După naștere m-au trimis la duș pe picioarele mele, lucru ce mi s-a părut atunci lipsit de sensibilitate și imposibil. Doar mi s-a părut… În realitate, a decurs simplu și bine. Natalia nu a plecat nicio clipă de lângă mine, iar cel mai mult m-a surprins faptul că după câteva ore mi-au propus să plec acasă. M-am speriat foarte tare și am refuzat, căci nu încăpea în mintea mea această posibilitate de a prelua imediat și total orice răspundere și acțiune cu privire la copilul meu. Părea o altă medicină decât știam eu de acasă, fapt ce s-a confirmat și încă se confirmă în viață noastră de familie de 14 ani. Am cerut și să îi facă vaccinurile înainte să plecăm din spital, însă mi s-a explicat că este mult prea devreme și că toate procedurile medicale legate de nou-născuții din Olanda urmau să îmi fie explicate. Așadar a trebuit să plec acasă, la mai puțin de 24 de ore de la naștere, deja stătusem prea mult!, asta fără a mai lua în calcul faptul că eram singura femeie care născuse la spital în după-amiaza aceea. Apoi, nu voi uita niciodată medicul de familie, Piet Bon, care mi-a spus să îl las răcit pe Eric pur și simplu până îi trece… În țară mergeam cu el permanent la doctor, continuu lua tratament, făcea aerosoli… Cu ceva teamă și dubii, plânsete după România și furii la adresa „barbarilor” olandezi, până la urmă l-am lăsat bolnav, cu secreții de culoarea broaștelor râioase atât în nas, cât și în gât, timp de trei săptămâni. După aceea s-a vindecat. Și nu a mai răcit ani de zile, mai exact șapte. La grădiniță se jucau afară în ploaie și vânt, scurgeam apa din cizmele lui de cauciuc ca dintr-o vază”.

Andreea spune că „primul an în Olanda a fost foarte greu, mi se părea că sunt de pe altă lume și că totul e aiurea. A urmat o respingere și o negare a culturii lor. În următorii ani am avut o continuă lupta internă cu privire la a stabili totul în termenii bine-rău cu care eram obișnuită. Am trecut de la elogierea României cu tot ce înseamnă ea și blamarea Olandei, fix la raportul invers de câteva ori până să pot vedea și accepta faptul că există bun și rău, dar și un milion de alte nuanțe între ele, în ambele țări. În seara în care Natalia de 9 luni a făcut febră 39, am crezut că leșin de frică. Am chemat doctorul acasă, a consultat-o cu atenție și ne-a dat ca tratament… un supozitor, dar nici pe acela nu îl considera foarte necesar. A fost prima dată în viață când am auzit că febra este rezistența organismului la boală și că dacă starea generală a copilului este bună, atunci nu sunt motive de îngrijorare…”

„De-a lungul timpului, acolo, am descoperit și ce însemna de fapt România pentru mine, pentru noi. Occidentul a fost lucrarea mea de licență, și mai apoi de master, subiectul fiind țara mea. Sper să îmi iau și doctoratul, cu brio! Asta ar însemna să revenim acasă și să implementăm tot ceea ce am învățat în cei 11 ani de occident, în domeniile: sport, management, marketing, sponsorship, comunicare, relații publice, CSR, coaching, psihologie, analiză, dezbatere, strategie și altele… Căci România este pentru noi povestea unei iubiri totale, teribile, dar neîmplinite. Este iubirea aceea în care ai dat totul, bun și rău, care nu îți aparține, dar care nu se uită niciodată. Este ca ființa ce te cunoaște cel mai bine și pe care o cunoști la fel de bine. Cea față de care nu te poți ascunde nici cu machiaj, cu haine frumoase, cu zâmbet forțat căci te citește dincolo de orice artificii.

Am plecat în Olanda la nici 24 de ani, alături de George, soțul meu, care avea 26 de ani atunci. Semnase un contract pe patru ani cu unul dintre cele mai iubite, dar mai ales organizate cluburi de fotbal din lume. Ni se părea că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Și, din multe puncte de vedere așa a și fost, însă, din cu totul alte motive decât ne-am fi așteptat. Olanda a fost pentru noi o lecție puternică și un examen de maturitate. La vremea aceea România nu era încă în Uniunea Europeană, iar românii din Olanda fugeau unii de alții la propriu, și chiar mai mult decât atât. Am gustat din plin din răceala olandezului de modă veche de care ne loveam fie la piscina unde Eric făcea lecții de înot, fie la supermarket sau în alte locuri din sătucul nostru ori alte comunități mici, închise față de străini. Oamenii refuzau să vorbească engleză, spuneau că nu știu. Copiii nu vorbeau engleză nici ei, căci încep studiul acestei limbi abia pe la 11-12 ani. Lumea noastră era la stadion, acolo unde existau departamente care se ocupau de integrarea tuturor străinilor în cel mai mic amănunt. Există o cafenea ultramodernă destinată familiilor precum și baby-sitting organizat de club la fiecare meci, acasă. De asemenea, se punea mare accent pe confortul psihic al jucătorului, iar echipa de medici-psihologi avea grijă ca acesta să se și realizeze. La o vizită acasă, psihologul echipei ne-a pus tot felul de întrebări legate de rădăcinile noastre, de educație, nivel academic, anumite boli etc. Ne-a explicat atunci exact ceea ce am găsit ulterior scris într-o carte a unui sfânt părinte, dar și în articole medicale, iar mai recent apreciez că se vorbește mult despre asta chiar și în presa curentă, nu doar în cea de specialitate: că pentru un copil contează enorm starea mamei din timpul sarcinii, nivelul de pregătire și instruire al părinților, genetica bunicilor cu tot ceea ce poate să însemne ea, de la boli și până la vicii… Poate vă întrebați de ce aveam nevoie de atâtea detalii cu privire la aspecte medicale și psihologice?! Pentru că vorbim despre doi tineri din România, care s-au trezit într-o țară ultra-dezvoltată și avansată, alături de elite nu doar din mediul fotbalistic, dar mai ales din alte domenii deosebit de importante într-o societate (managementul de vârf al marilor companii și instituții ce sponsorizează sau susțin sub diferite forme acest club, Ajax, parteneri, medici, membri)… Sportul este un puternic pilon al societății și de aceea adună în jurul lui atâția oameni de valoare. Și de ce să nu spunem și asta, doi tineri care s-au trezit la o vârstă atât de fragedă cu mijloace financiare ce necesitau o bună gestionare, cu doi copii mici, români, pentru care trebuia să decidem în ce fel îi creștem”.

„Nu am făcut copii după plan, am făcut copii din pricina dependenței de inocență, din pricina balsamului de iubire și puritate pe care fiecare pereche de ochisori și fiecare glas cristalin le-au lăsat în memoria mea. Nu am dorit să demonstrez nimic nimănui. Însă văd și știu că fiecare om poate să ducă mai mult sau mai puțin, după structura lui. Eu am ceva mai multă putere și o nevoie permanentă să fac ceva, să simt că las în urma mea un mic plus cu fiecare zi care trece. Am cinci copii ținuți și crescuți aproape. Copiii mei au stat lângă mine și când am lucrat proiecte și când am mers la conferințe și când am gătit, și când am dormit sau orice altceva am făcut.”

Intreviul integral poate fi citit AICI.