ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Reporterii de la Canal 2 din Chișinău au ajuns în ținutul Herța, unde s-au întălnit cu tineri români care au luptat alături de ucraineni pe câmpul de luptă din estul țării. La Donbas, unde în fiecare zi mor oameni. Unii dintre români s-au întors acasă nevătămați, alții, din păcate, schilodiți pe viață.

În acest război, alături de ucraineni, ruși, luptă și românii. Tineri care spun că patria lor e dincolo de Prut, dar, în același timp, au jurat credință Ucrainei, relatează bucpress.eu.

Satul Mare este o localitate de lângă Herța, un orășel din regiunea Cernăuți, de la hotar cu România. Aici s-a născut și Vasile Costache, tată a trei copii, schilodiți la Donbas.

9 martie 2015.  Este ziua care i-a schimbat viața lui Vasile – ziua marii mobilizări. După două săptămâni de instruire militară, a ajuns în prima linie, față în față cu o armată de profesioniști.

"Zi și noapte erau împușcături. Ei împușcau zi și noapte. Nouă ne-au spus să nu împușcăm ziua. Numai noaptea. Morți erau o grămadă”, a povestit Vasile Costache.

Așa au trecut patru luni de infern, până când, într-o zi, Vasile și camarazii săi au trebuit să descarce un camion cu obuze.

"Ne-au pus la descărcat snariadurile. Cinci țin minte că le-am descărcat, dar al șaselea l-am luat în mână și nu mai țin minte”, a continuat el. După incident nimeni nu mai credea că va supraviețui. Dar, Dumnezeu s-a îndurat de moș Gheorghe, care și acum plânge când își amintește de clipele de groază pe care le-a îndurat feciorul.

– M-au sunat dimineața la ora opt că el a căzut în comă. Nu se știe dacă va trăi.

– De ce plângeți acum?

– Mă gândesc ce durere a tras. Umblam pe la biserică, pe la Movila, pe la Herța, pe dincolo, pe dincolo, a povestit tatăl, Gheorghe Costache.

Acum, Vasile spune că nu regretă decât atitudinea autorităților față de militari. Pentru că, spune el, în 2015, în prima linie era multă carne de tun, băieți din familii sărace, fără pregătire militară, care își riscau viața pe câțiva bani.

"Eram 70 de băieți acolo în pădure, la 2 km de Donețk. Acolo e tare strașnic.  Doi români eram. Salariul la noi era 7.000 de hrivne, dar eu nu am primit 7.000, eu am primit 2.100”,  spune el.


Octavian Magnas, din Herța, a luptat în Donbas nouă luni. Doar că, spre deosebire de camaradul lui de armă din Satul Mare, a fost mai norocos – s-a întors acasă nevătămat. Fizic nu a avut de suferit, dar coșmarul  prin care a trecut îl urmărește și acum.

"Erau profesioniști ruși din sistemul grad și au împușcat și au nimerit și au distrus câteva unități de tehnică. Poziția trupelor separatiste și ruse era foarte bună, erau acoperiți, cu artilerie, puteau să împuște. Situația aceasta de stres a fost timp de nouă luni de zile”, a povestit Octavian Magas.

Deși, neoficial, în Donbas luptă Ucraina cu Rusia, românul din Herța spune că bărbații adevărați nu lasă țara la nevoie, indiferent de limba pe care o vorbesc.

"Etnic, sunt român, dar sunt cetățean al Ucrainei și repet că am dat jurământul Ucrainei în 93. E patria mea. Patria, ca și mama, nu se alege”, a spus Octavian Magas.

Mulți tineri, însă, au fugit din țară, își amintește primarul comunei Lunca. De frica războiului, femeile, plecate la muncă în țările Uniunii Europene își luau cu ele soții și feciorii.

"Oamenii au fost în panică, pentru că la noi, în 2014, în luna mai, când s-a dat în masă, chemări multe au venit. Peste 300. Lumea când a auzit s-au adunat toate satele și au făcut grevă. S-au strâns la Horbova, la pod aici la Lunca. În prezent se ia doar după contract, forțat nu se mai ia”.

Cel mai grav este că la trei ani de la primul val de mobilizare, conflictul armat se pare că nu are sfârșit. În estul Ucrainei mor în continuare oameni, care lasă în urma lor copii orfani, văduve și părinți cu inimă frântă.

„Cui îi trebuie dușmănia aceasta și toată urgia asta. Până acum am fost frați, iar acum ne ucidem frate pe frate. La ce am ajuns noi acum?”