Una dintre cele două teze care sunt invocate pentru a argumenta faptul „că avem conducătorii pe care îi merităm” este aceea a lașității, lenei, neimplicării, toate caracteristice românului.

Cum nu o împărtășesc, voi căuta să aduc, în cele ce urmează,  acestei opinii induse dinspre centrele care ne vor așa, unele corecții, cred eu, absolut necesare oricărei perspective asupra luptei anti-sistem. Și prima este chiar
sistemul
care funcționează ca un organism extrem de vital și de agresiv împotriva persoanei, ale cărei drepturi, ce decurg din morală și sunt proclamate în chiar fundamentele juridice ale sistemului, îi sunt acesteia negate și deci refuzate, rămânând astfel simple declarații exterioare funcționării acestuia.

Infractorii din politică, infractorii din administrație și mafia afacerilor și a străzii s-au integrat, supunându-și sistemul. S-a făcut astfel trecerea de la mafioții dispersați ca grupuri separate ale mafiei anilor ’90, care a parazitat și hăcuit proprietatea comună, la cea de sistem de astăzi. Grupurile profesionale din structura statului funcționează ca niște caste închise care văd în cetățean și drepturile lui un dușman și o sumă de amenințări; tagma politicienilor, a magistraților, a polițiștilor, a funcționarilor publici sunt cele mai puternice, mai agresive și mai bine închegate în interior dar și între ele. Integrate cu toatele în crima organizată stăpânesc totul și resping orice le-ar putea afecta status quo -ul. Regulile lor sunt: nedreptatea, minciuna, domnia bunului plac, a interesului personal și de castă.

Prinși în gheara mafiei globaliste
Dar mai importantă decât defectele românilor a fost pilotarea, conducerea din afara țării a acestor procese. O pilotare mult timp nebănuită, ba acceptată ca fiind spre binele României, pe care astăzi o descoperim deosebit de agresivă, totalitară, fățișă, în impunerea statutului de colonie. Românilor le-a mai rămas doar dreptul de a lua act de hotărârile și jocurilor stăpânilor internaționali și de a le pune în practică. Mult mai intruzivă și intolerantă decât dominația sovietică - după mijlocul anilor '50 statele socialiste își vedeau destul de liniștite de ale lor, iar partidele comuniste locale își alegeau liderii și politicile după capul celor de acasă (cum altfel ar fi fost posibil un Ceaușescu) - mafia financiar-bancară globalistă ia în stăpânire pământul țării, economia și destinele românilor, pe care îi tratează ca pe niște sclavi.

Ce poate deci face omul obișnuit pentru a corecta sistemul - și las deoparte această stăpânire externă care face imposibilă orice altă modificare în afara celei dorite de ea? Să trimită sesizări la instituții; să reclame ierarhic personajele și instituțiile implicate; să propună soluții; să ceară informații acestora; să deschidă acțiuni în justiție; să se asocieze, pentru ca lupta sa să fie mai eficientă; să aducă situația respectivă în presă; să sesizeze organisme internaționale.

Dar, de exemplu, lupta în justiție cu personaje care țin de lumea interlopă, de sistem, sau pur și simplu cu oameni cu bani și/sau relații, este aproape fără nicio speranță: de la polițiștii care pregătesc dosarul, trecând prin procurori și judecători până la Curtea Supremă, omul obișnuit, fără poziție, bani sau relații, nu prea are nicio șansă. Și chiar și așa: cel care e mai tare ia totul. În plus riscă represalii. Nu o dată s-a ajuns chiar la situația în care reclamantul – cu toată dreptatea din lume – să fie cel pedepsit. Șansele de câștig sunt extrem de reduse.

Timpul și resursele
Această luptă se poate întinde, și de obicei se întinde, pe mulți ani. De fapt, pentru trânta cu nedreptatea nu-ți ajunge nici toată viața, ca să nu mai vorbim de necesitățile financiare. Adesea cei care se încăpățânează să meargă mai departe ajung să își neglijeze familiile, să le afecteze existența zilnică. Ei ajung chiar să fie părăsiți de ceilalți și priviți ca niște ciudați. Pentru că, chiar dacă punctual au nemulțumiri,
celor mai mulți această stare le convine
Și vorbesc în primul rând despre cei din sistem si de familiile lor, dar și despre mulți din afara sistemului care beneficiază de rudenia, legătura, relația infracțională cu aceștia, sau pur și simplu aspiră la a le lua locul.

John, Pierre și Hans
Chiar și acolo unde drepturile individuale au părut mult timp că sunt foarte bine apărate, la această situație nu s-a ajuns ca urmare a reacțiilor antisistem ale populației, cît ca urmare a unei politici de vrăjire a lumii, de adormire a conștiințelor și a instictului de conservare pentru când va veni momentul impunerii noii ordini sclavagiste. 

Nicio revoluție nu a fost făcută de popor și niciodată în mod spontan. Întotdeauna a existat un nucleu format din personaje cu resurse care au pus-o în pagină și i-au implicat și pe alții, puțin în raport cu întreaga populație, dar organizați și uniți, ceea ce a fost de cea mai mare importanță.

Nici transformările zise "democratice” ale secolului trecut nu au venit altfel. John sau Pierre sau Hans au câștigat în măsura în care au existat interese ca să existe un sistem în care ei să poată câștiga. Dar și acolo ultimii ani au adus o restrângere progresivă a drepturilor individuale, la dezvăluirea unei realități întru totul asemănătoare celei de la noi (care a fost, fără să știm, model pentru construcția de aici) și la o perspectivă întunecată. Am intrat în faza în care abandonarea democrației, care și-a jucat rolul de vrăjire a oamenilor, este declarată deschis.

Românii nu sunt lași
Căci câte alte popoare se pot mândri cu un trecut de multe milenii? Un popor laș, niciodată.
Și unde în altă parte rezistența armată anticomunistă, ajutată de populație, a mai durat până către anii ’60? În timp ce unii dintre cei care astăzi ne dau lecții de democrație, civism, drepturile omului, dragostea adevărului și a dreptății etc., ne incitau de la Viena să rezistăm până vor veni ei să ne scape de sub comunism – știind foarte bine că nu vor veni pentru că Europa fusese împărțită între bandele mafiote internaționale – românii luptau și mureau în munți, erau torturați și mureau în pușcării, cădeau secerați în deltă sau la canal.

Omul nou
Statul comunist s-a dus, însă el ne-a lăsat producția de masă a omului nou, încă nefinisat, dar cu caracteristica dominantă, despărțirea de Dumnezeu, deja implantată adânc în trupul nației. Același lucru s-a petrecut, pe altă cale, în Occident. Este omul  pe care îl regăsim în sistem, în crima organizată cât și în cei mai mulți dintre noi. Poate în noi toți. Pentru că unii s-au îmbolnăvit atunci, iar altora, tinerei generații, boala le-a fost transmisă. Unii sunt de necorectat, cu alții se mai poate lucra.

Românii nu sunt nici lași, nici leneși (cu excepțiile de rigoare);  unde s-a mai văzut ca o armată de peste 4 milioane de oameni să emigreze și să muncească pentru a trăi mai bine (e adevărat, un ideal îndoielnic și iluzoriu pentru cei mai mulți dintre cei ce au decis să și rămână acolo, din motive de viitor extrem de problematic)?
Nu suntem lași; poate doar rătăciți de Dumnezeu, manipulați, oportuniști, egoiști, bolnavi de lumesc. Ca peste tot.
(Va urma)