Motto: Liberalismul este de dreapta sau de stânga? 
(nepoata cetățeanului turmentat)

Boierul român. Ciocoiul cu care s-a războit mereu modernitatea. Din cerdacul cu mușcate, cu ochi mijiți și bastonul cu măciulie în mână, măsura deunăzi întinderile înnegurate și știa că se apropie schimbarea, mirosea furtuna și drumurile de fier. Despre el am auzit multe: că a manipulat veacuri întregi țăranii pe care nu-i lăsa să-și manifeste sănătos talentul întreprinzător. Îi ținea sub bunăvoința lui aruncându-le ca la câini câte un os de ros, la răstimpuri. Ca orice alegere personală, bunăvoința îi este subiectivă, se poate schimba, nu-i e transcrisă în charte cu litere aurite, se poate retrage sau poate reveni după cum îi vine cheful. I-a discriminat de veacuri și pentru asta istoria l-a pus la zid cum se cuvine. El a așteptat valul schimbării din cerdac și a zâmbit disprețuitor când noii și chipeșii patrioți cu tunică roșie i-au cerut socoteală. Că este retrograd și că nu-și lasă fata să se iubească cu argatul vânjos fiindcă privește cu dispreț sentimentele și nu are inimă. Că nu construiește școli poporului și-și păstrează pentru el și-ai lui știința și cunoștințele. Că e intolerant și reacționar și nu are la conac decât icoane vechi pe care nu le recondiționează și în fața cărora uită că vremurile noi îi intră în ogradă. Că-și iubește pământul mai mult decât își iubește țara, pentru moșia lăsată de ai lui strămoși, tot niște ciocoi și ei, pentru vatră, păduri, vite și-ar da viața iar pământul lui, vatra lui, animalele lui nu aduc nicio izbăvire oamenilor simpli. Pe păgân îl ține-n ușă și-i dă sarcini imposibil de îndeplinit și nici un pahar de apă nu ar bea cu el la masă. Îi vin la ușă misive tainice aduse de prin țări îndepărtate, scrise în rusă, mai târziu în nemțească pe care le citește plescăind de plăcere, umezindu-și buzele cu sirop de arțar. 

Simbolismul culorilor apare în toată splendoarea peste această lume sclifosită. Sângele albastru ce curge-n vene subțiate de atâtea posturi inutile devine cu an ce trece roșu, tot mai roșu și bubuie în tâmple mânioase, și cuprinde toată lumea netrebnică, și schimbă schimbarea unei alte schimbări.

Peste drum, aflăm cu ochii minții progresul în carne și oase. Ai noștri patrioți de cafenea aduc cu ei binefacerile de pe Sena. Sunt de partea poporului, denunță despotismul și tirania. Iată-i, sunt spiritele înaintate, tineretul studios, susținători de discursuri în piața publică, deschiși mereu spre oamenii simpli ai orașelor, acolo unde se simt la ei acasă.
Pe străzile înguste, pietruite, acolo unde ușor se poate improviza o baricadă, în piețele pline de târgoveți mereu dornici să vândă ceva, printre tarabe și la porțile fabricuțelor, silozurilor, berăriilor, măcelăriilor, în băcănii și depozite, ei, liberalii, reprezintă pătura activă, întreprinzătoare, cea care duce România înainte, care construiește drumuri de fier, vrea comerț, se închină banului și care vrea mereu schimbare. Valahia și Moldova sunt trecut. Viitorul e România. România mica e trecut, viitorul e România mare. Cetățeanul instruit și înarmat cu idealuri șoptite în gazeta ”Românul” a lui C.A.Rosetti poate transforma lumea. 

Dacă dăm la o parte cortina și privim în culise, se dezvăluie o realitate complet diferită, care ne pune la îndoială toate credințele, stereotipurile și imaginile de-a gata create nouă, spectatori fideli și creduli ai unei mantre repetate de 200 de ani. 

În România sec. XIX este impropriu spus că s-au confruntat două partide. Conservatorii desemnează o lungă perioadă de timp boieri care făceau politică, dar ca o întreprindere individuală, fără disciplină de partid, și fără o doctrină și o agendă pe termen lung. Își apărau statutul, poziția și averea, dar apărau, totodată, mai mult sau mai puțin conștient, ethosul românesc, caracterul autohton al culturii și instituțiilor, respectul față de lege și Biserica Ortodoxă.
 
Conservatorii nu sunt doar marii proprietari de pământ, ei sunt urmașii boierilor care au apărat moșia și credința încă din evul mediu. Deseori sunt denunțați de adversarii lor politici, în articole imunde, ca fanarioți, veniți de aiurea, de pripas, uitându-se că familiile fanariote își au originea în Bizanț și că pripasul a început de cele mai multe ori la 1600, prin contopirea în boierimea autohtonă, iar mulți dintre cei care le atacau originea nu-și știau trecutul mai departe de bunic. 
Proiectul conservator ”de țară” nu putea exista din simplul fapt că s-ar fi transformat automat într-o agendă reformatoare, o contradicție în termeni cu esența lor, de apărători ai ordinii tradiționale.

De partea cealalată avem învingătorii, stânga progresistă și liberală.
 
Asemeni unui uriaș talaz care nu poate fi zăgăzuit, liberalismul economic și politic invadează societățile europene în secolele XVIII-XIX și apoi întreaga lume.
 
Sursele sale intelectuale trebuie căutate în mișcările de idei din perioada Iluminismului și Revoluției Franceze, în paralel cu prefacerile economice care au urmat marilor descoperiri geografice și apariției imperiilor coloniale. În fapt, liberalismul este expresia doctrinară politică și economică a ceea ce numim generic modernitate și este nu doar promovat ci implementat în întreaga lume de Marile Puteri europene. Thomas Mann, în Muntele vrăjit, explică întreaga bătălie politică a modernitatii în termenii unei lupte care se dă între liberalismul promovat de mazzinianul Settembrini (capitolul în care apare prima oară acesta se numește Întâlnire cu Satan!) și ”teroristul” comunisto-catolic Naphta pentru sufletul tânărului conservator Hans Castorp.
 
Privind retrospectiv, realizăm că această sectă marginală socialisto-anarhistă din care s-a născut bolșevismul și partidele comuniste în Europa de est nu este decât un deviationism de la marea cale liberală de stânga, și care a eșuat în birocratism, deseori în nationalism etnic, în cultul personalității, în formule apropiate de fascism. Marele liberalism de secol XIX era progresist și opus oricărei organizări tradiționale și creștine. Liberalismul a fost și este un sistem politic și ideologic care, cu toți copiii săi și antrenând uriașe forțe sociale a însemnat și înseamnă ultimul asalt împotriva tradiției. 
 
Lumea burgheză se mișcă și se construiește în ritmul amețitor al discursurilor liberale. Burghezia a desființat, pretutindeni unde a ajuns la putere, toate relațiile feudale, patriarhale, idilice. Ea a rupt fără milă pestrițele legături feudale care-l legau pe om de „superiorul său firesc" și nu a lăsat altă legătură între om și om decît interesul gol, decît neîndurătoarea „plată în bani peșin". Ea a înecat fiorul sfînt al extazului pios, al entuziasmului cavaleresc, al sentimentalismului micului burghez în apa înghețată a calculului egoist. Ea a făcut din demnitatea personală o valoare de schimb și în locul nenumăratelor libertăți dobîndite și chezășuite de hrisoave ea a pus unica libertate, lipsită de scrupule, a comerțului. Într-un cuvînt, ea a pus, în locul exploatării voalate de iluzii religioase și politice, exploatarea deschisă, nerușinată, directă și brutală, declamă Karl Marx în 1848, cu o nedisimulată admirație: comunismului îi revenea datoria de a desăvârși și a corecta marea întreprindere liberală.

Elanul occidentalizant și reformist a condus, printre altele, și la abolirea titlurilor nobiliare, a rangurilor, în 1858. Sub atenta îndrumare a Conveției Marilor Puteri Europene, protectoratul românesc de la Dunărea de Jos, pe cale de a-și construi un stat modern (fiindcă românii trăiau în propriile state de vreo 500 de ani!) a adoptat un model străin de dezvoltarea organică de până atunci. Și acest făgaș nou pe care va curge timpul nostru istoric își va pune apăsat amprenta asupra conștiinței noastre, atât colective cât și individuale. Vechea elită este înlocuită rapid de oamenii noi, de cele mai multe ori cu totul străini de cele mai elementare forme de civilizație românească.

Spațiul public devine extrem de toxic, irumpe de agitația demagogilor și a revoluționarilor de profesie. Zilnic sunt deversate ură și calomnie prin presă și întruniri publice. Toată această atmosferă va educa ceea ce era considerat cetățeanul responsabil al epocii. Scrierile lui Ion Luca Caragiale se concentrează tocmai pe acest tip urban, format de presa liberală, mereu atent să fie în pas cu timpul, care trăiește o viață interioară stearpă, derizorie, umplută cu false evenimente de presă. Acest tip uman va da clasa educată din România, una complet înstrăinată de propria nație, o pătură pretins elitistă, de formație pozitivistă, care mereu se revendică de la iluminism și care a fost incapabilă să înțeleagă un alt tip de raportare la societate și cultură. 
 
Există o tensiune permanentă între liberalismul implantat de elita franțuzită liberală și sufletul românesc manifestat în cultură. 
 
Același Caragiale, critic acerb al spiritului liberal, constata cu umor: ”După lupte seculare, care-au durat aproape 30 de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma catva timp inainte de Crimeea? Am luptat si am progresat: ieri obscuritate, azi lumina, ieri bigotismul, azi liberpansismul, ieri intristarea, azi veselia. Iata avantajele progresului! Iata binefacerile unui sistem constitutional! ”(O scrisoare pierdută).
 
Chiar liberali pașoptiști precum Vasile Alecsandri devin critici față de starea de lucruri de la noi. Clevetici-ultrademagogul este îmbrăcat cu frac negru, jiletcă Robespierre, cravată de matasă albă și cu barba-n furculiță și perorează: ”Vreu egalitatea perfectă!… să nu mai fie săraci și bogați, mici și mari, slabi și grași, proști și cu cap, oameni și vite… Vreu să imitez în țara mea toate fazele revoluțiunei franceze, căci numai prin tulburare o națiune se civilizează…”

Liberalismul nu este un partid! Liberalismul este un curent, o stare de spirit, un proiect universal! Romantismul, ethosul revoluționar, liberalismul, cuvântul de ordine al vieții noastre publice, emblema tuturor cațavencilor, blazonul tuturor înoirilor, rețeta magică a fericirii lumilor de mucava care trăiesc revoluțiile comunarde, a speranțelor deșarte și a progresului nesfârșit. Acesta este și a fost de la început liberalismul!

Spațiul public din fostele Principate, la fel cu spațiul public din țara noastră azi, a fost și este invadat de ură, fiindcă Vechiul Regim nu putea dispărea pur și simplu, trebuia și trebuie dărâmat din interior.  Suveranitatea populară este doar un mijloc prin care se înlocuiește legitimitatea nobleții și a sângelui cu cea a străzii, iar construcțiile politice care au urmat s-au subsumat, toate, preceptelor pe care liberalismul le-a adus și le menține și astăzi! Adevăratul război s-a dat, se dă și se va da între progresiști și conservatori.
 
Chiar dacă fiecare ia alte straie odată cu fiecare epocă. Chiar dacă ne mai păcălesc uneori, chiar dacă nici ei nu-și conștientizează cu adevărat poziția și nu-și cunosc predecesorii și nici măcar nu întrevăd mereu finalitatea pe care o vor atinge cu faptele lor.
 
 
Lupta nu este exclusiv politică, ea cuprinde toate domeniile de activitate, de la rolul bisericii în societate, la cultură, economie până la învățământ, iar rezistența la schimbare, de multe ori pasivă, calificată de liberali ca dezinteres public, lipsă de civilitate, este moștenirea conservatoare, este rămășița de sânge boieresc, este rezistența noastră la progres pur și simplu care ne desființează și ultimele valori. Aiasta nu se poate, Majestate!

Interesant este și alt aspect. Constituirea grupărilor liberale (in special a celei radicale, roșii) din România a constituit și un proiect geopolitic. Este evident caracterul occidental al acțiunii liberale la Dunărea de Jos, interesele Marilor Puteri liberale în crearea unui stat românesc la Dunărea de Jos, obstacol în calea expansiunii rusești conservatoare în Balcani. Implantarea liberalismului francez radical la gurile Dunării (extremismul de stânga) a constituit o mișcare magistrală a împăratului Napoleon al III –lea pe marea tablă de șah a Balcanilor și Orientului Apropiat.
  
Proiectul național a fost, de asemenea, confiscat de grupările radicale de stînga și transformat într-un proiect civic, după model francez. Partida națională, cea care realizează mica unire, transmite un naționalism civic, ateu, republican, cu o puternică tentă socială (în noua națiune nu aveau loc boieri, iar clerul trebuia spălat de tarele sale, dintre care, la loc de cinste stătea monahismul)  Trebuie făcută o diferență clară între naționalismul de tip civic și cel de tip etnic, ultimul fiind mult mai apropiat de structura mentală a românilor (ca de altfel în tot centrul și estul Europei). Mihai Eminescu sesiza: pentru liberali, statul e productul unui contract, răsărit din liberul-arbitriu al locuitorilor, indiferentă fiind originea, indiferentă istoria rasei, indiferentă în fine natura pămîntului chiar”.
 
Statul oficial era național în sens civic, după model francez, nesocotind premisele sale istorice și identitar-comportamentale românești care erau pur etnice. Proiectul aducerii tuturor provinciilor locuite de români într-un același stat avea la bază principiul etnic, iar nu considerente economice, legate de piețe, sau de valori civice.

În veacul XIX lumea politică românească era înspăimântată de ceea ce se numea oculta: grupări politice liberal-radicale unite prin fire neștiute care-și transmiteau loialitatea în spatele jurămintelor secrete din grupările masonice. Banii negri ai tuturor cabalelor anarhiste și revoluționare din Europa susțineau o grupare monstruoasă de care se temea orice politican din România. 

Era statul paralel, cel care făcea și desfăcea guverne, cel de care se temeau domnitorii români, atât Alexandru I. Cuza cât și Carol I (rege apoi). Oculta înarma bandele bulgare și ajungea să trateze până și cu Rusia atunci când interesele de supraviețuire i-o cereau. Napoleon al III-lea era furios de alegerea făcută și fiindcă a permis ca jocurile politice în România să le facă tovarășii lui Mazzini și Garibaldi, a revoluționarilor de stînga ai Europei care îl acuzau de trădarea căii revoluționare și îi pregăteau atentate.
 
Domnitorul unirii a fost acceptat pe o perioadă determinată și condiționat de îndeplinirea unei agende clare reformatoare. Nimic nu a putut opri oculta liberală din calea realizării acestei agende.
 
Adunarea Legiuitoare, Parlamentul de atunci, era dominat de conservatori, oponenții reformelor. Excela marele om politic Barbu Catargiu, care asigura Adunarea că „trandafirii din buchetele ce urmează a împodobi sărbătorirea de la 11 iunie vor fi, în realitate, topoarele, cuțitele, ciomegele și chiar puștile, care s-au găsit asupra țăranilor arestați la Văcărești [...] voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituțiile țării”.
 
Interzicea marea manifestație liberală de 11 iunie 1862, care preconiza folosirea forței împotriva Parlamentului. Discursul premonitoriu a fost rostit numai cu o jumătate de oră înainte ca focul unui revolver să-l ucidă în timp ce se afla chiar în trăsura șefului poliției caoitalei și împreună cu acesta.. Față de evenimentele excepționale, domnitorul numește un guvern interimar, care pregătea calea guvernării liberale. Guvernul Barbu Catargiu a fost primul guvern al României, după recunoașterea unirii depline!

După ce Al. I. Cuza și-a îndeplinit misia, oculta liberală a pregătit debarcarea acestuia. Dacă nu a înțeles ”vocea străzii” din vara lui 1865, în februarie a fost detronat printr-o lovitură de stat.

Ion C. Bratianu e un conspirator in buna traditie a celulelor anarhiste europene de la 1848: se deghizează și îl urcă pe prințul Carol pe vapor și traverseaza Dunarea îmbrăcat în negustor pentru a înșela vigilenta austriacă. Experienta conspirationista isi spune cuvantul. Ei îl aduseseră pe german, era un simplu instrument în mâna lui Ion C. Brătianu, era străin de țară, greoi în decizii, slab orator, așteptând mereu să i se spună ce să facă, scriind scrisori în patrie rudelor disperat. Puțin a lipsit ca în 1870-1871 în timpul războiului prusaco-francez să nu fie înlăturat. Cu timpul, pare că ”neamțul” face jocurile pe scena politică, ba chiar și azi atâția înțeleg sfârșitul veacului XIX sub zodia lui Carol I. Câtă influență reală avea în fața ocultei se va vedea la momentul declanșării primului război mondial. Cu toate eforturile și supărările, bătrânul rege nu a putut urni România de partea Germaniei. Jocurile sunt controlate de Ionel Brătianu, fiul lui Ion C. Brătianu, și grupările liberale filofranceze, evident.

Conservatorii nu aveau nicio șansă in fața liberalilor. Erau boieri, erau lipsiti de disciplină, supusi capriciilor si neascultand de ordine, neîncorporati intr-o organizatie ierarhică, cu slabe legături externe, legați mai mult de moșie decât de agitata luptă politică. Lojile de stanga liberale constituite dupa model parizian impuneau o disciplina de fier si o agenda progresista pe care adeptii Marelui Orient trebuiau să o urmeze fără crâcnire.  

Veniți la guvernare în urma evenimentelor tulburi din 1870, când puțin a lipsit ca România să nu devină republică, conservatorii redresează finanțele țării și încearcă să închidă multe din rănile adânci lăsate de guvernele anterioare. Lascăr Catargiu a fost confruntat cu presiunea manifestațiilor violente liberale, care nesocoteau rezultatul alegerilor. Mobilizează armata în jurul Parlamentului și amenință că nu va permite ”ca ulița să facă legi”. Dar îndrăzneala nu-i va scuti pe conservatori de șicane îndelungi, dosare politice, acuzații și amenințări cu închisoarea după ce vor părăsi guvernarea.. 

Paradoxal, votul a fost, în general, de partea conservatorilor, iar liberalii au sperat mereu că prin votul universal vor avea câștig de cauză și nu vor mai face apel la presiunea străzii și comploturi pentru a ajunge la putere. Nu va fi așa. Ionel Brătianu va deveni ținta unei campanii de presă furibunde, dusă în 1919-1920 de presa socialistă (Adevărul), pe principiul atât de bine cunoscut liberalilor și aplicat consecvent de Românul lui C.A. Rosetti: denigrare, exagerare, minciună, critică permanentă și distrugere a imaginii.

Statul liberal construiește instituții complicate, bugetofage, construiește o rețea de căi ferate de invidiat, își echipează armata și dotează porturile, construiește bănci și chiar industrie. Tot acest imens efort are un preț: sacrificarea țăranului român, adică peste 80% din populație. Veniturile încasate din vânzarea de cereale nu se întorc și în investiții în agricultură, satele sunt lăsate de izbeliște și inundate de cea mai tristă sărăcie. Egalitatea atât de larg clamată de ideologie este doar un instrument de lucru, un modus operandi de implementare a unor noi mentalități. Nu are corespondent în realitate. Țăranul român era mult mai fericit în Humuleștii lui Creangă de la 1830 decât la sfârșitul sec. XIX. Iar violentele răscoale țărănești vorbesc de la sine. Arendașul este vedeta socială a statului liberal, iar arendașul vrea doar profit, nu investiții. 

Azi o bună parte dintre români se întreabă de ce la ei statul nu-și asumă un discurs identitar așa cum vedem în Ungaria sau în Polonia. Răspunsul trebuie căutat în istorie. Statul român nu a fost construit în jurul unui proiect identitar care să pună în centru românul așa cum era el și să reflecte valorile naționale. Patria liberalului era o fantoșă, o iluzie creată de ideologie, iar nu patria vie a românilor, cu bunelele și relele sale. Reformele se făceau în sec.XIX împotriva voinței atât a elitei tradiționale românești (Biserică și boieri) cât și a masei românești de către elite occidentalizate care credeau că așa este bine și care o clipă nu se interogau asupra a cea ce făceau. Reforma nu însemna o reașezare a unor mecanisme instituționale plecată din nevoile unui om concret și care să îi aducă acestuia o împlinire, atât materială, cât și spirituală. Prea ades, reforma aparținea unei agende stabilite în străinătate care urmărea în primul rând schimbarea mentalității tradiționale a omului de la Dunăre potrivit unei rețete de succes universale. Modernitatea este aceeași peste tot și oricum nu o putem ocoli, așa încât orice jertfă pe altarul progresului este justificată istoric, argumentau elitele liberale. 

România este azi prizoniera unui tip de discurs public asemănător celui din secolul XIX, pe care Mihai Eminescu îl admonesta aspru în Scrisoarea a III-a:

”Prea v-ați arătat arama sfîșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți - niște mișei!”