Putin are motive să creadă că timpul este de partea sa. Pe linia frontului, nu există indicii că Rusia pierde ceea ce a devenit un război de uzură. Economia rusă a fost zdruncinată, dar nu este distrusă. Controlul lui Putin asupra puterii a fost, în mod paradoxal, întărit în urma rebeliunii eșuate a lui Evgheni Prigojin din iunie. Sprijinul popular pentru război rămâne solid, iar sprijinul elitelor pentru Putin nu s-a diminuat.

Promisiunile oficialilor occidentali de revigorare a propriilor industrii de apărare s-au lovit de blocaje birocratice și de blocaje în lanțul de aprovizionare. Între timp, sancțiunile și controalele la export au împiedicat efortul de război al lui Putin mult mai puțin decât se aștepta. Fabricile rusești de apărare își intensifică producția, iar fabricile moștenite de la sovietici depășesc fabricile occidentale când vine vorba de articole foarte necesare, cum ar fi proiectilele de artilerie.

Tehnocrații responsabili de conducerea economiei rusești s-au dovedit a fi rezistenți, adaptabili și plini de resurse. Prețurile ridicate ale petrolului, determinate în parte de cooperarea strânsă cu Arabia Saudită, umplu din nou visteria statului. Ucraina, în schimb, depinde în mare măsură de infuziile de bani din Occident.

De asemenea, Putin poate privi cu satisfacție la bilanțul său în materie de politică externă. Investițiile sale în relații cheie au dat roade. China și India au oferit un sprijin important pentru economia rusă prin creșterea importurilor de petrol rusesc și de alte mărfuri. În loc să se îngrijoreze de piețele pierdute în Europa de Vest sau de reticența Beijingului de a ignora sancțiunile SUA și UE, Putin a decis că este mai avantajos pe termen scurt să devină pur și simplu partenerul junior al Chinei în domeniul economic. Mărfurile din China reprezintă aproape 50% din importurile rusești, iar companiile energetice de top din Rusia sunt acum dependente de vânzările către China.

Chiar și țările vecine care au toate motivele să se teamă de tacticile agresive ale lui Putin, cum ar fi Armenia, Georgia, Kazahstan și Kârgâzstan, au obținut profituri grase prin faptul că au servit drept facilitatori ai eludării sancțiunilor și ca puncte de transbordare pentru bunurile pe care Rusia obișnuia să le importe direct.

În ciuda punerii sub acuzare a lui Putin de către Curtea Penală Internațională și a dovezilor abundente privind crimele de război sponsorizate de statul rus în Ucraina, acesta este încă îmbrățișat în diverse părți ale așa-numitului "Sud global". Războiul din Ucraina are puțină importanță pentru multe țări care se irită la ceea ce percep ca fiind standarde duble din partea SUA și a Europei sau o lipsă de implicare în probleme care le privesc.

Nimic din toate acestea nu ar trebui să fie o surpriză. Cu mai mult de șase luni înainte de invazia pe scară largă a Ucrainei în februarie 2022, Putin a semnat o nouă Strategie de securitate națională pentru Rusia. Principala idee principală a acelui document era de a pregăti țara pentru o confruntare pe termen lung cu Occidentul. Astăzi, Putin poate spune națiunii că strategia sa funcționează.

Putin nu simte nicio presiune pentru a pune capăt războiului și nici nu își face griji cu privire la capacitatea sa de a-l susține mai mult sau mai puțin pe termen nelimitat. Pe măsură ce se apropie iarna, armata rusă a organizat propria ofensivă terestră limitată și cu siguranță va extinde atacurile cu rachete și drone asupra orașelor ucrainene, a centralelor electrice, a siturilor industriale și a altor infrastructuri critice. Cel puțin, Putin se așteaptă ca sprijinul american și european pentru Ucraina să se risipească, ca ucrainenii să se plictisească de teroarea și distrugerile nesfârșite care le sunt provocate și ca o combinație a celor două să-i permită să dicteze termenii unui acord pentru a pune capăt războiului și a revendica victoria. Din punctul său de vedere, persoana ideală pentru a pune la cale un astfel de acord este Donald Trump, dacă se va întoarce la Casa Albă în ianuarie 2025.

Liderul rus este pregătit să folosească toate armele pe care le are la dispoziție pentru a câștiga războiul din Ucraina. Controlul armelor nucleare și securitatea europeană sunt acum ostatice ale insistențelor Rusiei pentru ca Occidentul să pună capăt sprijinului acordat Ucrainei. Ceea ce a mai rămas din cadrul de control al armelor din epoca Războiului Rece va dispărea complet în 2026 și există un risc tot mai mare de a se declanșa o cursă imprevizibilă a armelor nucleare în trei direcții între SUA, Rusia și China. Putin va folosi fiecare problemă globală și regională - fie că este vorba de războiul dintre Israel și Gaza, de securitatea alimentară sau de acțiunea climatică - ca pârghie pentru a câștiga războiul împotriva Ucrainei și a Occidentului.

Luate împreună, această stare de lucruri reprezintă o provocare fără precedent pentru liderii occidentali. Washingtonul și aliații săi au fost remarcabil de eficienți în abordarea celor mai urgente aspecte ale acestei probleme: împiedicarea colapsului Ucrainei, menținerea unei aprovizionări bune cu arme avansate și informații în timp real și conceperea de sancțiuni împotriva Rusiei.

Dar acum este momentul să trecem la o strategie pe termen lung care să crească și să mențină presiunea asupra regimului ticălos de la Kremlin. Nu trebuie să ne facem iluzii că orice combinație posibilă de măsuri pe termen scurt va fi suficientă pentru a-l forța pe Putin să renunțe la războiul său.

Ceea ce liderii occidentali, în mod evident, nu au făcut este să se pună la nivelul publicului lor cu privire la natura durabilă a amenințării din partea unei Rusii revizioniste și încurajate. Ei s-au complăcut de prea multe ori în gândirea magică - mizând pe sancțiuni, pe o contraofensivă ucraineană de succes sau pe transferul de noi tipuri de arme pentru a forța Kremlinul să vină la masa negocierilor. Sau au sperat să îl vadă pe Putin răsturnat printr-o lovitură de palat.

În timpul Războiului Rece, gânditorii de politică externă din SUA nu au pariat pe o schimbare bruscă de opinie a Kremlinului sau pe prăbușirea peste noapte a sistemului sovietic. În schimb, ei și-au pus încrederea într-o viziune pe termen lung de a rezista unui regim periculos și de a face investițiile necesare în apărarea națională și în capacitățile militare ale alianțelor noastre - o politică, în formularea clasică a lui George Kennan, de "limitare răbdătoare, dar fermă și vigilentă a tendințelor expansive ale Rusiei".

O politică de reținere ar însemna astăzi continuarea sancțiunilor occidentale, izolarea diplomatică a Rusiei, împiedicarea Kremlinului de a se amesteca în propria noastră politică internă și consolidarea capacităților de descurajare și apărare ale NATO, inclusiv reinvestirea susținută a SUA și a Europei în baza noastră industrială de apărare. Aceasta ar însemna, de asemenea, atenuarea tuturor pagubelor - diplomatice, informaționale, militare și economice - provocate de războiul lui Putin.

Aceasta nu înseamnă că ar trebui să luptăm din nou în Războiul Rece. Îmbarcarea într-o competiție globală cu Kremlinul nu ar fi o investiție înțeleaptă a prestigiului sau a resurselor americane. Ne-ar trimite la un joc fără rost al jocului de șah-șotron împotriva oricărei și tuturor manifestărilor influenței rusești. Rusia lui Putin are prea puțin din puterea dură sau din atracția ideologică care a făcut ca Uniunea Sovietică să fie atât de influentă în diferite părți ale lumii.

În plus, circumstanțele de astăzi sunt foarte diferite față de amenințarea sovietică. Europa nu mai este acel pustiu devastat de după cel de-al Doilea Război Mondial. NATO a primit doi noi membri, Finlanda și Suedia. Putin este redus la a bate la uși în locuri precum Beijing, Teheran și Pyongyang. Proverbiala corelație de forțe s-a înclinat decisiv împotriva Rusiei.

Cel mai important, împotriva tuturor previziunilor, Ucraina a rezistat atacului rusesc. În mai puțin de doi ani, armata ucraineană a redus la pulbere un întreg deceniu de modernizare militară rusă. Menținerea Ucrainei în luptă și aprovizionarea acesteia cu arme și muniții, așa cum a promis președintele Biden într-un discurs din 19 octombrie, nu este o acțiune de caritate, ci elementul cel mai urgent - și eficient din punct de vedere al costurilor - al strategiei occidentale.

Nu mai puțin crucial este să ajutăm Ucraina să navigheze spre locul său de drept în Europa. Nicio țară post-comunistă din Europa nu a trecut prin ceea ce trece acum Ucraina. Reconstrucția țării va fi o întreprindere generațională nu doar pentru poporul său, ci și pentru numeroșii săi prieteni, parteneri și aliați.

Menținerea coeziunii și a hotărârii în rândul aliaților occidentali va fi esențială pentru liderii de pe ambele maluri ale Atlanticului. Kremlinul a stăpânit de mult timp arta de a provoca disensiuni între SUA și aliații săi. Din nefericire, perspectiva unei eventuale ieșiri din scenă a lui Putin stârnește deja discuții despre o nouă deschidere strategică pentru Rusia, care ar putea cumva să atragă Moscova departe de îmbrățișarea Chinei.

Dar ar trebui să fim extrem de precauți în ceea ce privește acordarea oricărui nou lider de la Kremlin a beneficiului îndoielii. Fostul președinte Reagan a avut nevoie de multă convingere înainte de a simți că Mihail Gorbaciov era diferit de predecesorii săi sovietici. Această provocare este acum mult mai dificilă, având în vedere că oricine l-ar înlocui pe Putin ar trebui să pună capăt războiului și să se angajeze cu Kievul în negocieri reale și serioase. SUA și aliații săi trebuie să fie clari cu privire la natura pe termen lung a acestui demers. Este puțin probabil ca sfârșitul războiului, indiferent când se va întâmpla, să potolească confruntarea dintre Rusia și restul Europei. Ucrainenii și prietenii lor doresc, pe bună dreptate, să vadă apariția unei Ucraine prospere și independente, care să fie sigură și pe deplin integrată în viața politică și economică a continentului. Putin și succesorii săi ar vedea acest lucru ca pe o înfrângere finală a Rusiei. Ei vor face tot ce le stă în putere pentru a o împiedica.

Eugene Rumer, fost ofițer național de informații pentru Rusia în cadrul Consiliului Național de Informații, este director al programului Rusia și Eurasia la Carnegie Endowment for International Peace. Andrew S. Weiss, care s-a ocupat de afacerile rusești atât în administrația George H.W. Bush, cât și în cea a lui Clinton, este vicepreședinte pentru studii al Carnegie.