De fapt, așa cum voi demonstra în cele ce urmează, de mai bine de două săptămâni românii asistă la un circ ieftin.

Dar timpul nu așteaptă. Premierul mai poate sta în provizorat, împreună cu executivul pe care îl conduce, doar câteva zile. Securea cade la fix 45 de zile din momentul în care Marcel Ciolacu a demisionat. La expirarea celor 45 de zile — moment care sosește repede — întreaga putere politică încropită în jurul Monstruoasei Coaliții ne explodează în ochi.

Dar la ce asistăm? Ce sens are toată această pantomimă? Ce sens au toate declarațiile care se succed într-un ritm amețitor și care îi înnebunesc literalmente pe români, alertându-i în ceea ce privește viitorul veniturilor lor? De ce se întâmplă tot acest circ extrem de costisitor, atât în plan intern, cât și în plan extern? Explicația este relativ simplă. Cei pe care îi vedem alintându-se la televizor, lamentându-se sau avansând fel de fel de soluții năstrușnice sunt simple marionete dirijate de la distanță de cei care i-au arondat, respectiv de adevărații stăpâni ai inelelor din statul subteran intern și statul subteran extern. Actorii politici pe care îi vedeți pe micile ecrane, de dimineața până seara, sunt doar niște jalnice caricaturi. Soluțiile — cele care există — sunt în altă parte, iar stăpânii inelelor încă nu au căzut la pace, încă se sfădesc.

Pentru început, am să dau un singur exemplu, cred eu, extrem de concludent, pentru ca să înțelegem toți mai ușor în baza cărei rețete se joacă această tragică comedie pe spinarea cetățenilor români. Zilele trecute am auzit — și de atunci sunt mereu invocate — recomandările furnizate de Fondul Monetar Internațional, de Banca Mondială și de Uniunea Europeană, și care aparent sunt menite să repornească cumva economia împotmolită a României. Dar se întâmplă ceva absolut senzațional. Niciuna dintre aceste autorități nu pune punctul pe „i”. Între 70 și 80% din veniturile obținute în România sunt realizate de multinaționale, iar aportul acestora la bugetul statului se plasează undeva în jurul a 20%. Toată diferența — care este uriașă, nemaiîntâlnită în alte state din Uniunea Europeană — reprezintă, într-o formă sau alta, o megaevaziune fiscală, tolerată de instituțiile internaționale, de autoritățile din România și de partidele care fac parte din Monstruoasa Coaliție. Cum este posibil ca niciuna dintre recomandările furnizate de cele trei mari instituții internaționale să nu vizeze un lucru elementar? Și anume: obligarea, pentru început, a tuturor acestor entități comerciale ca, fără excepție, să stabilească sediul fiscal în România. Pentru că numai astfel veniturile lor pot fi monitorizate, pot fi urmărite și impozitate. Faptul că ele sunt în continuare protejate, în ciuda crizei fără precedent în care se află această țară, demonstrează că deciziile cardinale care se iau din exterior urmăresc ca, în continuare, aceste multinaționale să fie protejate, iar soluțiile pentru supraviețuirea economiei aflate în terapie intensivă să constea exclusiv în pauperizarea și mai accentuată a românilor. Pentru că, nu-i așa?, aceștia, cei care au mai rămas în țară, încă mai reprezintă o resursă importantă de forță de muncă aproape gratuită. Acum, fiecare cetățean care muncește cu adevărat — nu mă refer la sutele de mii de beneficiari de sinecuri — își donează literalmente 40% din timp pentru a întreține un mecanism energofag. Dacă astăzi un om care muncește poate valorifica doar 60% din timpul pe care îl dedică societății, mâine acest procent se va reduce la mult mai puțin, până vom constata că românii au ajuns, în cea mai mare majoritate, la sapă de lemn, iar cei care nu vor pleca, la rândul lor, din țară vor fi reduși la sclavie.

În baza acestui model, dacă observați, în dezbaterile cu totul și cu totul inutile, care ne oferă zilnic un jalnic spectacol politic în studiourile de televiziune, nu sunt atacate nici măcar alte domenii prin care epava — că nu pot să-i spun altfel — numită România ia apă de prin toate încheieturile, urmând să se scufunde. Niciunul dintre actorii politici nu atacă în mod curajos nici măcar tema risipei ostentative financiare, un adevărat dezmăț generat de consiliile de administrație, în special aparținând societăților de stat, care încă nu au fost privatizate pe nimic; dezmățul din nenumăratele autorități ale statului — sute de autorități dintre care, în cele mai multe, se taie frunza la câini — deconcentratele, prefecturile, consiliile județene etc., toate cotețele din care se înfruptă cu nesimțire sute și sute de mii de privilegiați ai partidelor care au guvernat și guvernează România.

Dar această grotească pantomimă, această penibilă terapie de grup nu mai poate continua. Numărătoarea inversă este în plină desfășurare. După atâta circ, culmea este că mulți dintre românii loviți de bună-credință și de naivitate vor răsufla ușurați când va fi desemnat un candidat de premier — indiferent cine va fi acela — când ne va fi aruncat în față un program — indiferent cât de mototolit va fi — și când ne va fi prezentat la Cotroceni, pentru un nou jurământ, un nou executiv, indiferent din cine va fi el alcătuit. Va fi, probabil, ultimul moment în care românul va putea respira înainte de a sucomba.