Antologia nerușinării – o carte încă nescrisă

Ilustrația aleasă de un portal de știri și analize pentru un text despre propagandă și cenzură semnat de Petru Romoșan a produs uimirea autorului ("Propaganda si cenzura in Romania, de la vibratoarele Anei Blandiana la Stelian Tanase si inapoi in timp, la Gheorghe Sion"). Ilustrațiile reproduceau câteva poezii publicate chiar în "Tribuna”, revistă al cărei colaborator este Petru Romoșan. Dar în "Tribuna” anilor ’50. A sfârșitului anilor ’50, când prigoana și, totodată, propagandă comunistă transformaseră România într-un iad bolșevic. "Sunt poeme pe care nu le cunoșteam!”, a afirmat scriitorul. De aici a pornit ideea unei rubrici prin care să fie redate publicului larg valori literare mai puțin cunoscute tinerilor sau mai puțin tinerilor de azi, producții literare pierdute pe drumurile întortocheate și spiralate ale eternei tranziții de la comunism la democrație. Parcă pentru ca fantomele bolșevismului să râdă mai bine de România "post-comunistă” și de oamenii ei din ce în ce mai mici cocoțați în funcții din ce în ce mai mari, după ce a fost solicitat acest material despre propagandă și cenzură de către o revistă literară, și, după câte am înțeles, în ciuda faptului că era semnat chiar de către celebrul "Cronicar” de la România Literară, articolul a fost cenzurat și rubrica desființată automat, înainte de a lua ființă…

"Mâncătorii de c…”

O inițiativă similară, de prezentare a propagandei "culturale” comuniste, a avut, după cum se știe, Virgil Ierunca, cu rubrica să devenită clasică "Antologia rușinii”. Peste ani și după îngroparea cu pompă a rămășițelor incinerate ale cunoscutului publicist și comentator al postului Europa liberă, Editură Humanitas a avut onoarea de a publica o "Antologie a rușinii după Virgil Ierunca” (2009). În  prezentarea lucrării  realizată de editura condusă de dl. Gabriel Liiceanu sunt folosite citate răscolitoare: „Antologia rușinii”, susține Virgil Ieruncă într-un text programatic, publicat în nr. 71 din noiembrie 1957 al revistei România Muncitoare, în preambulul primului episod al unui lung și trist serial, „va înregistra – cu cel mai mare dezgust – acele texte care vor ieși din comun prin stupiditatea, servilitatea și neobrăzarea lor. Ca într-un fel de oglindă a degradării vor figură aici cei care și-au pierdut nu numai conștiință, ci și măsura. Măsura supușeniei lor față de regimul care a răpit României libertatea ei de a fi. De textele acestea, dar nu numai de ele, va trebui să ne amintim bine atunci când vom încheia socotelile cu cei care azi întrec măsura propriei lor prostituții spirituale”. Volumul, coordonat de Nicolae Merișanu și Dan Taloș, doi cercetători relativ tineri, ca să amintim doar un handicap al lor, conectați la Institutul ce cercetare a crimelor comunismului condus la începutul editării lucrării de Vladimir Tismăneanu, se dorea, chipurile, a demasca toți colaboraționistii regimului comunist din lumea literară și artistică. „Nu am putut să iertăm nici un nume!”, a declamat unul dintre coordonatori, la lansarea volumului, alături de Gabriel Liiceanu, la Târgul de carte Bookfest. „Oameni care aveau profilul făcut ca Zoe Dumitrescu Bușulenga, Radu Beligan și alți artiști și scriitori onorabili folosesc un limbaj… dublu rafinat, mănâncă anumite materii ignobile ale omenirii, dar dublu rafinate. Nu vor să folosească banalele cuvinte și să semneze dedesubt, înțelegând că se conformează unui șablon, nu folosesc expresii fine, compară cu Pericle, umblă la cultură pentru a înflori, a ornamenta frazele rușinoase pe care le scriu, mănâncă rahat dublu rafinat. Ăsta e șocul pe care îl ai când citești cartea asta”, a afirmat celebrul om de afaceri și intelectual de curți, Gabriel Liiceanu, în cadrul evenimentului de lansare.

Dan Stanca, uituc la drumul mare

În recenzia cărții, apărută în "România liberă” din 11 iunie 2009, Dan Stanca îl completează pe patronul Humanitas: "Antologia rușinii este un document excepțional care ne aduce în față ochilor o frântură din ce au putut să facă acei confrați ai noștri, unele, condeie strălucite, dar care s-au prostituat, închipuindu-și că dictatură comunistă este veșnică. Au mâncat rahat împreună cu cuvintele pe care le mâzgăleau, după care se duceau la restaurant pentru a se îndopa cu fripturi și sprituri plătite din drepturile de autor primite în urmă primului ospăț scatologic.” Dan Stanca evidențiază în cronica să și faptul că, după 1990, unii din "mâncătorii de c…” au "schimbat macazul cu 180 de grade, au scuipat acolo unde înainte linseseră!” Este, se pare, și cazul pe care îl tratam astăzi. Doar că, așa cum arătam la începutul articolului, personajul nostru a scăpat, în mod uluitor, dintre coperțile "Antologiei rușinii” de la Humanitas, în ciudă declarațiilor necruțătoare ale coordonatorilor volumului.

Ana Blandiana, îndesată sub preșul Humanitas

"Prostituția spirituală”, "mâncatul de rahat dublu rafinat” într-un adevărat "ospăț scatologic” al comunismului și, apoi, "schimbarea macazului cu 180 de grade” sunt descrieri care se potrivesc perfect marii doamne de azi a poeziei și "rezistenței” românești, Otilia Valeria Rusan, alias Ana Blandiana (ca să nu mai vorbim de Nicolae Manolescu – „Cântărețul” comunist devenit critic și ambasador UNESCO!). Doar că, spre deosebire de cei înfierați de Gabriel Liiceanu și ai lui, Ana Blandiana a știut să-și camufleze și chiar să-și șteargă întregul trecut de "prostituată” a regimului comunist, slujindu-se de proiecția de disidență creată în ultimii ani de sucombare a sistemului, prin apariția motănelului Arpagic pe prispa lui Gogu Rădulescu de la Comana. Dar totuși, de la debutul ei în revista "Tribună”, în 1959, și până la nașterea motanului Arpagic au trecut aproape 30 de ani. Cu ce și-a umplut timpul în acești ani Ana Blandiana? În primele momente ale vieții sale literare, cu versuri precum cele de mai jos: Ode tătucului Lenin și muncitorilor utemisti (1959) și slavă vibratoarelor din tunelele de aducțiune ale șantierelor patriei (1961). Să spunem că această au fost versuri de tinerețe. Dar dacă nu se "degradase” până la a-și "pierde nu numai conștiință, ci și măsura”, ce a obligat-o pe poeta acum matură să publice, în 1983 (!), în "Almanahul Luceafărul”, vibrantul poem "Partid”? Poate întreaga să traiectorie de până atunci? Dar care a fost această, dincolo de biografiile romanțate prezentate pe  Wikipedia si situl personal (www.anablandiana.com) sau de Alex. Stefanescu in "România literară"?

Falsa biografie de pe Wikipedia

"Ana Blandiana este o scriitoare și luptătoare pentru libertate civică în România. Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din străinătate”, se scrie in deschiderea biografiei (false) de pe Wikipedia. Arhivele Europei Libere sunt deshise și publice. Mărturisim că n-am găsit nicăieri "interviurile” acordate de Ana Blandiana nici Europei libere și nici "unor publicații din străinătate”. O regulă de bază a așa-zisei "Enciclopedii online” este trimiterea la surse, la arhive. Nu este valabilă și pentru Ana Blandiana. "Se știe” că "așa e”. Chiar așa?

Arhivele rămase contrazic "interdicțiile” fictive

Din Fișa de Cadre alcătuită de responsabili ai CC al PCR, Secția Cadre, la 7.V.1977 (doc mai jos), rezultă că "este coresponzatoare” din punct de vedere idologic pentru funcția de secretar literar al Uniunii Scriitorilor, activitatea să "pe tărâm literar” fiind de altfel recompensată și cu Ordinul "Meritul Cultural” al RSR, Clasa a IV-a. În Fișa respectivă apare și situația legată de familia poetesei: tatăl, preot și legionar, a fost închis pentru activitatea sa anticomunistă chiar pe când fiică sa debuta cu ode aduse lui Lenin. Conform versiunilor "oficiale” ale biografiei sale, la care am făcut referire, din cauza situației tatălui, Ana Blandiana nu a putut munci și publica până la eliberarea acestuia, odată cu decretul de amnistire a deținuților politic care a coincis cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere (1964). Cu toate acestea, din volumul "Intelectuali români în arhivele comunismului", apărut în colecția Bibliotecă de Istorie a Editurii Nemira (2006, Pag. 537), coordonator Dan Cătănuș, prefața acad. Dan Berindei, se desprinde și o scrisoare adresată de Ana Blandiana tovarășului Mihai Beniuc, pe atunci președinte al Uniunii Scriitorilor, din care rezultă că poetă "interzisă” și-a continuat activitatea proletcultistă și pe perioadă detenției tatălui sau. Iată scrisoarea:

 Cerere a Anei Blandiana către Mihai Beniuc de a fi trimisă pe un șantier muncitoresc, în scop de documentare literară

Stimate tovarășe Beniuc,
 
Pentru a pune în practică ceea ce se discută de mult timp – adică legătură nemijlocită a scriitorului, mai ales a celui tânăr, cu viața – m-am hotărât să mă stabilesc pentru un timp mai îndelungat (un an) într-un centru muncitoresc sau pe un șantier.
 
Alegerea mea s-a oprit asupra orașului Onești, din regiunea Bacău, care întrunește în modul cel mai înalt ambele condiții. Mergând acolo, aș vrea să fiu angajată în producție pentru a realiză o comuniune cât mai deplină cu cei despre care vreau să scriu. Scopul acestui memoriu este de a va solicita un sprijin în găsirea celei mai bune modalități pentru această. Posibilități de angajare pentru mine ar există la ziarul complexului de șantiere, "Oneștiul nou”, sau că metodistă la Casă orășenească de cultură Onești. Sunt gata, însă, să ocup orice funcție pe care mi-ați recomanda-o dumneavoastră, cu condiția să-mi rămână timp suficient și pentru scris.
 
M-am născut la 25 martie 1942, am absolvit școală medie în 1959, am colaborat până acum (debutând în 1959), la "Luceafărul”, "Tribună”, "Iașul literar”, "Scrisul bănățean”, unde am publicat poezii și poeme (dintre acestea din urmă notez: Despre cei ce se nasc, Cântec de zidari, în ianuarie, Poem despre mine, Cântec dintr-o fereastră, 1073, etc.)
 
Vreau să continui să scriu pe aceeași linie a cunoașterii adânci a omului nou, la o temperatură cât mai înaltă.

București, la 1 iunie 1961

Ana Blandiana (Otilia Rusan)

Cluj, str.Emil Isac, 3

O cerere similară a adresat și Romulus Rusan, se menționează în volumul citat, unde se oferă și detalii ale textului scrisorii soțului Anei Blandiana. Cererile au fost aprobate și, în ce o privește pe autoarea noastră, ca urmare, așa i s-a născut, în acea toamnă, minunatul poem publicat în presă vremii, "Vibratoare pe Argeș”. În aceeași perioadă fusese inclusă și în antologia "30 de poeți tineri". În 1963 deja publică în "Contemporanul” condus de George Ivașcu.

Ieșirea din închisoare și sfârșitul tragic al tatălui ei (un accident ciudat) coincid cu apariția primului volum de poezie, despre utecisti și utemiști, Persoana întâia plural, aparut la Editura pentru literatură (1964) cu  o prefață elogioasa de Nicolae Manolescu. Nu era puțin lucru, mai ales că N. Manolescu se număra la oră aceea, că și azi, printre criticii oficiali ai regimului, traș în sus de cuplajul cu proletcultisul George Ivașcu. Este anul in care Manolescu scria în "Contemporanul”, cu elan revoluționar: "Partidul i-a ajutat pe scriitori să înțeleagă ce rol le revine în viața socială, în lupta pentru construirea și desăvârșirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea și dezvoltarea conștiinței socialiste și la distrugerea vechii mentalități.” (Nicolae Manoelscu, "Contemporanul”, nr. 34, 1964).  Este anul în care cel care a fost desemnat să o lanseze pe "interzisă” Ana Blandiana de pe șantierele patriei direct în saloanele nomenclaturii comuniste, declama, cu hotărâre: "Factorul hotărâtor al revoluționării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale și politice, al unei noi realități, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înțeles că literaturii noastre îi revine – așa cum spunea tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferința pe țară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forța ei de înrâurire la formarea și dezvoltarea conștiinței socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” (Nicolae Manolescu, "Literatura română de azi”, "Contemporanul” nr. 34 din 21 august 1964).  De aici încolo, până azi, începe mărirea Anei Blandiana.

Călătoriile în jurul lumii. "Back in… USSR”

"Îmi amintesc că am fost prima oară în străinătate, în Finlanda, în ’66, la un festival de poezie”, se confesează Ana Blandiana unei jurnaliste a revistei  "Tango – Marea Dragoste” (30 martie 2009). Atât în biografiile "oficiale” cât și pe propriul site, într-adevăr, această este informația furnizată: prima ieșire – Lahti – Finlanda. După care, pe siteul poetei, se adaugă: "Germania, Marea Britanie, Franța, Olanda, Norvegia, Suedia, Portugalia, Austria, Italia, Elveția și Spania”.

Cu toate acestea, găurile negre ale memoriei reputatei activiste civice cuprind, se pare, tocmai prima călătorie peste hotarele patriei socialiste, care, ca și prima iubire, n-ar trebui să fie uitată: un lung turneu în patria popoarelor, URSS, pe traseul Moscova, Leningrad, Tașkent, Samarkand, Erevan. Un turneu atât de lung și nici un cuvințel, darămite un rând, despre el… Din URSS, cei doi urmează să petreacă 144 de zile, între decembrie 1973 și mai 1974, în Statele Unite, rezultatul excursiei de documentare fiind publicat în volumul lui Romulus Rusan, "America ogarului cenușiu”, apărut în 1977 (anul rascoalei minerilor) la editură Cartea Românească într-un tiraj de 47.870 de exemplare. Că să nu se lase mai prejos, peste ani, în 1987 (anul revoltei muncitorilor brașoveni), Ana Blandiana publică la Editura Sport-Turism volumul "Orașe de silabe”, care cuprinde impresiile "disidentei”, cetățean al statului comunist Republica Socialistă România, din excursiile sale de pe tot globul, descriind (numai) 100 de orașe dragi de pe meridianele lumii.

Opera comunistă a Anei Blandiana se încheie cu publicarea, în 1989, a unei antologii de versurii, "Poezii”, în editura Minerva, Colecția cu tiraje de masă Bibliotecă Pentru Toți (BPT). Cu o prefața de 18 pagini semnată de Eugen Simion volumul primește bun de tipar în 3.04.1989. Ulterior, după căderea lui Ceaușescu, poeta a susținut că volumul – care conținea și 20 de poezii inedite – i-a fost publicat doar pentru a fi compromisă de Securitate în perioadă "interzicerii”, fără a ajunge la publicul cititor. Poeta susține, așadar, că Securitatea ar fi pus mâna singură pe poeziile inedite după care i le-ar fi publicat în tiraj de 100.000 de exemplare, pentru care a și retribuit-o generos pe "disidentă”, conform statelor de plată ale Uniunii Scriitorilor, dar volumul n-ar fi intrat niciodată în librării. Un coleg de generație, scriitorul Constantin Mateescu, cunoscut de-al celor doi Rusani, consemnează totuși o mică notă în Jurnalul sau din 1989 (Vol V): "Marți, 13 iunie: Ploaie torențială. Frig. Vreme de noiembrie. (…) Prin librării. Iau de la „Colectura bibliotecilor” volumul de versuri al Anei Blandiana (în B.P.T.), „Conspectul…” lui Vasile Gr. Pop (pe care îl pierdusem) și „Însoțitorul” lui C. Țoiu. Telefonat acasă. Seara, plimbare la schitul Inătești. Maidan, gunoaie, bălării, paragină. Mă întorc pe întuneric. Lătrat de câini. Portretul orașului în tușe sumbre. ” Un alt coleg de generație publică online și un autograf primit de la Ana Blandiana pe unul dintre aceste volume… inexistente. Autograf reprodus de Ion Spânu în articolul ICR o trimite la Londra pe autoarea versului „Slavă veșnică lui Lenin”!

Lacunele de la Comana

Dar vizită în URSS, cea mereu uitată din amintirile poetesei, nu este singură lacună din memoria Anei Blandiana. Mutarea cuplului Blandiana-Rusan în comună Comana este descrisă astfel într-un interviu din Adevarul (17.09.2011): "După cutremurul din ’77, când blocul nostru a căzut și soțul meu a fost îngropat sub dărâmături și a fost scos printr-o adevărată minune – am închiriat o casă la țară, în Comana, un sat aflat la 40 de kilometri spre Giurgiu”. Cu toate acestea, în jurnalul său, scriitorul Constantin Mateescu (Vol III) îi da din nou de gol "lacunele”. Luni, 19 iunie 1978, Mateescu s-a întâlnit cu Romulus Rusan la Uniunea Scriitorilor, unde a avut loc următorul schimb de replici: "Rusan îmi spune că dacă am 30 de mii de lei pot cumpăra o casă convenabilă în jurul sau apropierea Bucureștilor cum a făcut chiar el cu Blandiana. Din nefericire, n-am.", consemnează, sec, Mateescu.  Încercând să aflăm adevărul s-ar putea să nimerim pe la mijloc – nici închiriere, nici cumpărare -, având în vedere că respectivă căsuță, întâmplător, era chiar cea de lângă reședința de la țara a membrului CPEx al CC al PCR și președinte al Curții de Conturi, celebru Gheorghe "Gogu” Rădulescu, un personaj de care cei doi vor rămâne legați toată viață. Gogu Rădulescu, considerat de specialiștii în informații drept agentul NKVD, ulterior KGB, care a avut misiunea de a o controla și influența pe Elena Ceaușescu în direcțiile dorite de Moscova, avea să dezvolte la Comana o adevărată "lojă” de literați și artiști care se învârteau în jurul lui și a soției sale, Dorina Rudich, ce avea veleități de scriitoare (apud. V Tismăneanu).

Generalul SRI (r) Aurel Rogojan afirmă că Ștefan Andrei, cunoscutul ministru de Externe din perioadă comunistă, se afla în conspirația anti-Ceaușescu împreună cu Gogu Rădulescu ("Jurnalul National", 27.12.2010). Ștefan Andrei îl contrazice însă, într-un dialog cu jurnalistul  Viorel Patrichi:

"Una din variante o prezintă Rogojan. El spune că grupul de la Comana – știu și eu de la o femeie…
– Ana Blandiana?
– Nu contează… Mai mergeau și alte femei. Se vedea că în funcțiile executive – zice Rogojan – să fiu eu și Gogu Rădulescu. Eu nu aveam relații cu grupul de la Comana. Nu am fost niciodată acolo. Cu Gogu Rădulescu aveam relații bune, dar știam că el este iudaizat. A trăit cu o evreiecă. Tatăl lui era lăutar țigan și maică-sa era cântăreață rusoaică. Nevasta lui era evreică. Iar fratele lui era violoncelist la Filarmonica de Stat.”

Într-un alt interviu cu Ștefan Andrei, fostul ministru de Externe ceaușist avea să afirme fără ocolișuri: "Valeria Seciu și Ana Blandiana erau amantele lui Gogu!”. Dintre "cenacliștii” de la Comana nu lipseau Nicolae Manolescu, Zigu Ornea si Mircea Dinescu, amintește cercetătoarea Lavinia Betea ("Jurnalul National", 19.05.2010).

"Disidentul” Tismăneanu o contrazice fără să știe pe "disidenta” Blandiana

Ana Blandiana nu și-a uitat protectorii binefăcători și, după arestarea membrilor de vârf ai Partidului, în ciudă afișării unei mine publice anticomuniste, pe 24 ianuarie 1990 a semnat un "apel al intelectualilor” pentru eliberarea lui Gogu Rădulescu din închisoare pe motive… umanitare (Documentul olograf la Ziaristi Online, Aprilie 2011). În aceeași luna, la perchezițiile efectuate de organele de anchetă – dupa cum consemnează Ion Cristoiu in "Historia” (Mai 2010) -,  în casa demnitarului din București s-a găsit o carte cu dedicație acordată de Mircea Dinescu, "Exil pe o boabă de piper”, iar la Comana un portret al Dorinei Rudich cu o altă dedicație, și anume: "A fost unul dintre puținii oameni absoluți vii pe care i-am cunoscut”. Semnează: Ana Blandiana.

Cunoscutul blogger, politolog și "troll”, Vladimir Tismăneanu, el însuși un "disident” nomenklaturist, îl descria astfel pe binefăcătorul Anei Blandiana: "Magnatul comunist Gheorghe (Gogu) Rădulescu s-a născut în 1914 și a încetat din viață, adăpostit la Căminul Comunității Evreilor, în 1991. Soția sa, Dorina, cu veleități scriitoricești, fusese evreică (născută Rudich), înrudită cu marele poet B. Fundoianu (Benjamin Fondane). După plecarea (eliminarea) din conducerea PCR, sub varii pretexte, a unor Alexandru Bârlădeanu (în 1968), Ion Gheorghe Maurer (în 1974) și Leonte Răutu (în 1981), Nicolae și Elena Ceaușescu s-au bizuit pe Gheorghe Rădulescu ca simbol al continuității istorice a comunismului din România” (Contributors).

De la "Memorialul Sighet” pe strada "Ministru Gheorghe Rădulescu”

Ana Blandiana este, probabil, singură poetă în viață care are un Festival "de creație și interpetare” care îi poartă numele (la Brăila), și singură poetă în viață care și-a rezolvat situația locativa de la Comana transformându-și locuința de la țara în "Casa memoriala". De asemenea, este, cel mai probabil, singură "anticomunistă” din țara și din lume, care conduce o "Academie” a "anticomunismului”, la Sighet, și care își are "Casă memorială” alături de singura stradă din România care poartă numele unui demnitar comunist, suspectat de apartenență la KGB, membru al Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român și prezent alături de Nicolae Ceaușescu până în ultimele sale clipe de dictator: Strada "Ministru Gheorghe Rădulescu”.

Sursa: Cronicar via Ziaristi Online

Foto și alte opere culturale și materiale documentare:

 

Gogu Radulescu pe prispa la Comana alaturi de Dorina Rudich

Nicolae Ceausescu amuzat de bancurile lui Gogu Radulescu cu Motanul Arpagic