Printr-o decizie luată cu majoritate de voturi, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a creat un precedent deosebit de periculos, reglementând posibilitatea ca un om să dispună de viața altui om și să-l ucidă, într-un mod barbar, prin înfometare și deshidratare. 

Cinci judecători ai CEDO au făcut opinie separată și au subliniat, în motivarea lor că hotărârea celorlați șapte colegi din complet „este terifiantă. Mai mult – și regretăm că e nevoie să spunem acest lucru – echivalează cu un pas înapoi în materie de protecție pe care Convenția și Curtea le-au oferit până acum persoanelor vulnerabile”.

Povestea lui Vincent Lambert;

Vincent Lambert avea 32 de ani și lucra ca infirmier în psihiatrie la Spitalul din Châlons-en-Champagne (Franţa). Ȋn ziua de 29 septembrie 2008, bărbatul a fost victima unui accident de circulație și a suferit un grav traumatism cranian. El a intrat într-o comă profundă, apoi într-o „stare de conştienţă minimală”. Tetraplegic, total dependent de îngrijire.

Din septembrie 2008 până în martie 2009, Vincent a fost internat în unitățile de terapie intensivă, apoi de neurologie ale Spitalului din Chalons-en-Champagne. Ȋn perioada martie - iunie 2009, a fost mutat la centrul héliomarin din Berck-sur-Mer, și apoi, din 23 iunie 2009, la Spitalul Universitar (CHU) din Reims, unde a rămas internat. Această unitate găzduia alţi opt pacienţi aflaţi într-o stare vegetativă sau într-o stare de conștienţă minimală. Vincent Lambert beneficia de hidratare și hrănire artificială, cu ajutorul unei sonde gastrice.
În iulie 2011, la cererea familiei sale, el a fost supus unei evaluări efectuată de un departament specializat al Universității din Liège, „Coma Science Group”, care a concluzionat că era într-o stare neurovegetativă cronică, numită „conștiență minimală plus”. 
Ȋn raportul său, prof. Steven Laureys, specialist în neurologie și medicină paliativă, unul dintre expeții mondiali în mecanisme și grade de conștiență, a recomandat să se  încearce stabilirea unui cod de comunicare cu Vincent, dovada că el este viu și că are o conștiință.



Ȋn septembrie 2012, dr. Eric Kariger, cel în grija căruia se afla Vincent, le dă acordul părinților acestuia să-l externeze, pentru o scurtă perioadă, și să-l ducă în casa familiei, din Drôme. Medicul nu recomandă nicio restricție, deoarece, spune el, „Vincent nu este un pacient complicat”.
O lună mai târziu însă, dr. Kariger decide ca Vincent să nu mai beneficieze de nicio ședință de chineziterapie, motivând, în scris, că ele  „nu îmbunătățesc starea neurologică a pacientului” (sic).

Două tentative de euthanasiere

Ȋn decembrie 2012, dr. Kariger a fost de acord ca un grup de medici, colegi cu el, să stabilească dacă nu cumva Vincent face obiectul unei „obstinații nerezonabile”. Soția lui Vincent, Rachel, a fost singura din familie informată în legătură cu această inițiativă. La acea vreme, Pierre Lambert, tatăl lui Vincent, era operat pe inimă, la Marsilia.
Pe 5 aprilie 2013, după ce își vizitează fiul, Viviane Lambert se întâlnește, ca de obicei, și cu dr. Kariger, iar el îi spune că ar trebui să înceapă să se gândească la posibilitatea de „a-l lăsa să plece” pe Vincent. Viviane îi spune medicului că se va întoarce cu soțul ei, Pierre (aflat în convalescență), pentru a discuta acest subiect. Ȋntâlnirea e stabilită de dr. Kariger pentru 15 mai 2013. În niciun moment, el nu a informat-o pe mamă că decizia fusese deja luată. Decizia de a-i provoca moartea lui Vincent, prin suprimarea alimentației artificiale.

La 10 aprilie 2013, fără a mai aștepta discuţia cu părinții, echipa medicală, având doar acordul soției lui Vincent, pune în executare decizia. Alimentația pacientului îi este oprită, iar hidratarea – redusă. Pentru a justifica această condamnare la moarte, alimentația a fost calificată drept „tratament medical”. 

Nici părinții, nici vreunul din cei 7 frați ai lui Vincent nu au știut de această decizie a medicilor.
Printr-o întâmplare, în timpul unei vizite, unul dintre frați descoperă că el nu mai este hrănit de 16 zile. Anunță părinții care se adresează imediat instanței, solicitând ca dr. Kariger să fie obligat, prin ordin judecătoresc, să-l hrănească pe Vincent. Părinții depun, de asemenea, o plângere penală împotriva mediclui, acuzându-l de tentativă de omor. 
 
La 11 mai 2013, Tribunalul administrativ din Châlons-en-Champagne ordonă spitalului din Reims să restabilească hrănirea și hidratarea lui Vincent Lambert. Ȋn iulie 2013, Rachel, soția lui Vincent, atacă această decizie, însă recursul ei este respins. 
La 9 decembrie 2013, la inițiativa dr. Kariger, se întrunește un nou grup consultativ al medicilor care concluzionează, pentru a doua oară, că situația pacientului este o „obstinație nerezonabilă”.
Dr. Xavier Ducrocq, profesor de neurologie și etică la Spitalul Universitar din Nancy, consilier medical desemnat de părinții lui Vincent, este singurul din grup care argumentează în favoarea menținerii lui în viață. 
La 11 ianuarie 2014, Dr. Kariger anunță familia lui Vincent despre decizia de a opri alimentația și hidratarea lui. Le dă două zile, pentru a anunța dacă vor să facă recurs.

Cinci zile mai târziu, Tribunalul administrativ din Chalons-en-Champagne anulează, din nou, decizia spitalului. Judecătorul consideră că „obstinația nerezonabilă” nu este dovedită și-și exprimă dezacordul faţă de dr. Kariger, în problemele de fond. Judecătorul a apreciat că „această continuare a tratamentului nu a fost nici inutilă, nici disproporționată și nu avea ca obiectiv numai menținerea artificială a vieții”, dar și că Dr. Eric Kariger, șeful echipei medicale care îngrijea pacientul, „a apreciat într-o manieră eronată dorința lui Vincent Lamber, considerând că acesta ar dori să refuze tratamentul de menținere în viață.”

Instanţa a constatat că, în conformitate cu raportul elaborat în 2011 de către Spitalul Universitar din Liège („Coma Science Group”), Vincent Lambert se afla într-o stare vegetativă persistentă ce implica existența unei relații de percepție emoțională și a reacțiilor posibile la mediul din jur și, prin urmare, alimentația și hidratarea artificială nu aveau ca scop doar menținerea vieții, în mod artificial. Mai mult, judecătorul a apreciat că, în absenţa stresului sau a suferinței cauzate de tratament, acesta nu poate fi calificat drept inutil sau disproporționat. Prin urmare, concluzionează el, decizia dr. Kariger reprezintă o încălcare gravă și vădit ilegală a dreptului la viață al lui Vincent Lambert. 
Instanţa a dispus suspendarea executării deciziei și a respins, de asemenea, cererea ca Vincent Lambert să fie transferat la o unitate specializată din Oberhausbergen.


 
„A lăsa moartea să-și facă lucrarea”

Aceștia au dispus mai întâi, la 14 februarie 2014, efectuarea unei noi expertize medicale pentru „a descrie starea clinică actuală a domnului Lambert și evoluția sa, de la evaluarea făcută în iulie 2011 la Spitalul Universitar din Liège”.  Raportul final al experților numiți de Consilul de Stat Raportul a fost depus la 26 mai 2014 și a stabilit că:

„- starea clinică a Vincent Lambert corespundea unei stări vegetative, fără vreun semn în favoarea unei stări de conștiență minimală. El prezenta tulburări de deglutiție și insuficiență motorie severă a tuturor membrelor. Experții au concluzionat că starea lui de spirit s-a deteriorat de la evaluarea făcută în Liège în 2011;    
- examinările imagistice au arătat o atrofiere cerebrală majoră, indicând o pierdere neuronală definită, o distrugere aproape completă a zonelor strategice, cum ar fi talamusul și partea superioară a trunchiului cerebral. Experţii au concluzionat că aceste leziuni ale creierului sunt ireversibile și au indicat că evoluția pe termen lung, deteriorarea clinică din iulie 2011, stare vegetativă actuală, natura distructivă și întinderea leziunilor cerebrale, rezultatele funcționale, combinate cu insuficiență motorie severă constituie factori în favoarea unui prognostic clinic slab;
- experții au concluzionat că Vincent Lambert nu a fost în măsură să stabilească un mod de comunicare funcțional cu cei din jurul său;
- experții au văzut că Vincent Lambert reacționează la tratament sau la stimuli dureroași, însă au concluzionat că e vorba doar de reacții inconștiente. Ei au estimat că nu e posibil ca aceste semne să fie interpretate ca o reacție conștientă de durere sau ca o expresie a intenției sau a dorinței de a opri sau de a continua tratamentul.”
Audierea a avut loc 20 iunie 2014 în fața Consiliului de Stat. În concluziile sale, raportorul public a subliniat că: „(...) Pentru cei a căror misiune (este) de a vindeca, legiuitorul nu a vrut să impună traversarea decalajului dintre a lăsa moartea să-și facă lucrarea, atunci când nimic nu o poate împiedica, și cel al provocării ei directe, prin administrarea unui produs letal. Prin întreruperea tratamentului, medicul nu ucide, el decide să se retragă atunci când nu este nimic de făcut”.

La 23 iunie 2014, anticipând deja verdictul, Viviane și Pierre Lambert, părinții lui Vincent, au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, solicitând suspendarea executării hotărârii Consiliului de Stat și reluarea tratamentului, dar și transferarea fiului lor într-o unitate specializată în tratarea afecțiunilor creierului (Maison Béthel, din Oberhausbergen) și interdicția ca el să părăsească teritoriul Franței (din 2013, Rachel Lambert se mutase în Belgia, ţară care a legalizat euthanasia, iar dr. Kariger le declarase părinților că, dacă Rachel ar cere transferul lui Vincent în Belgia, el l-ar autoriza).
Consiliul de Stat a dat verdictul final pe 24 iunie 2014. A fost prima oară când cea mai înaltă jurisdicție administrativă din Franţa s-a pronunțat asupra legalității unei decizii medicale ce are drept consecință provocarea decesului unei persoane, prin oprirea alimentației și hidratării.
Consiliul de Stat a aprobat decizia Spitalului Universitar din Reims și a hotărât că procedura iniţiată de dr. Kariger este legală.

CEDO: „Nu e o încălcare a dreptului la viață”

4 ore mai târziu de la această pronunţare, CEDO a admis cazul „AFFAIRE LAMBERT ET AUTRES c. FRANCE” și a dispus suspendarea provizorie a deciziei Consiliului de stat, pe durata procedurii. Curtea a interzis, de asemenea, orice deplasare a pacientului.
La 5 iunie a.c, cu o majoritate de 7 din 12 judecători, CEDO a dat decizia în acest caz. Mai întâi, a concluzionat că reclamanţii, adică părinții lui Vincent Lambert, „nu au calitatea de a ridica în numele și în locul lui Vincent Lambert plângerile pentru încălcarea articolelor 2, 3 și 8 din Convenție, pe care le invocă (n.r. – dreptul la viaţă, interzicerea torturii și, respectiv, dreptul la respectarea vieţii private și de familie).”
CEDO admite ca un terț poate depune aceste plângeri doar atunci când reprezintă interesele unei persoane decedate (n.r. - vezi cazul „CRJI în numele lui Valentin Câmpeanu c. României”). „Ȋnsă Vincent Lambert nu e mort”, susține CEDO în decizia sa, „deci plângerile părinților săi nu pot fi admise”.

Cu toate acestea, Curtea a decis că va examina toate aspectele de fond ridicate de acest caz, în conformitate cu articolul 2 al Convenției, deoarece ele au fost invocate de reclamanți, și în nume propriu.

Ȋn motivarea deciziei sale, Curtea subliniază că „acest caz nu este legat de problema eutanasiei, ci de decizia de a sista tratamentele care susțin în mod artificial viața”. Curtea constată că „nu există un consens între statele membre ale Consiliului Europei, pentru a permite întreruperea tratamentului de menținere artificială a vieții, chiar dacă majoritatea statelor par să-l autorizeze. Deși modalitățile care reglementează oprirea tratamentului sunt variabile de la un stat la altul, există totuși un consens cu privire la rolul crucial al dorinței pacientului în luarea deciziilor, indiferent de modul expresie. În consecință, Curtea consideră că, în acest domeniu, legat de sfârșitul vieții, ca și în cele referitoar la începutul vieții (n.r. – embrionii rezultați din fertilizarea în vitro), este necesar să se lase o marjă de apreciere statelor, nu doar asupra posibilității de a permite sau nu oprirea unui tratament ce menține artificial viața și a modalităților de punere în practică, dar și cu privire la modul în care se stabilește un echilibru între protecția dreptului la viață al pacientului și cea a dreptului la respectarea vieții sale private și a autonomiei personale. Această marjă de apreciere nu este totuși nelimitată, Curtea rezervându-și dreptul de a monitoriza respectarea de către stat a obligațiilor sale ce decurg din articolul 2.”

Curtea notează că „Ghidul asupra procesului decizional legat de tratamentul medical la sfârșitul vieții" al Consiliului Europei abordează aceste aspecte: ghidul precizează că tratamentele includ nu numai intervenții ce vizează îmbunătățirea stării de sănătate a pacientului, acționând asupra cauzelor bolii, ci, în egală măsură, și pe cele care nu se adresează etiologiei bolii, ci simptomelor, sau care răspund unei insuficiențe funcționale. Ghidul relevă că alimentația și hidratarea artificială sunt administrate pacientului, ca răspuns la o indicație medicală și presupun alegerea unei proceduri și a unui dispozitiv medical (perfuzie, sonda enterală). Ghidul constată că există diferențe de abordare între țări: unii le consideră ca fiind tratamente ce pot fi limitate sau oprite, în condițiile prevăzute de dreptul intern; problemele ridicate sunt cele legate de dorința pacientului și oportunitatea tratamentui, în situația dată. În alte țări, aceste tratamente sunt considerate ca fiind îngrijiri ce răspund nevoilor esențiale ale persoanei și nu pot fi oprite, decât dacă pacientul, aflat în fază terminală a vieții, își exprimă dorința”.

Mai departe, Curtea consideră că dispozițiile legislaţiei franceze (Legea din 22 aprilie 2005), așa cum au fost interpretate de către Consiliul de Stat, constituie un cadru legal suficient de clar, în sensul articolului 2 din Convenție, pentru a încadra cu exactitate decizia medicului într-o situație precum cea din prezenta cauză. Curtea concluzionează că „statul a pus în aplicare un cadru de reglementare propriu pentru a asigura protecția vieții pacienților. Consiliul de Stat a constatat că medicul a îndeplinit obligația de a consulta familiei și el putea lua în mod legal o decizie, în absența opiniei unanime a acesteia”. 
Curtea notează că „în stadiul actual, legislația franceză prevede consultarea familiei (și nu participarea sa la luarea deciziilor), dar nu și organizarea medierii, în cazurile de dezacord între membrii săi. De asemenea, nu se specifică ordinea în care să iau în considerare opiniile membrilor familiei, contrar cu ceea ce este prevăzut în alte state.”

Curtea constată lipsa de consens în această privință și consideră că „organizarea procesul decizional, inclusiv desemnarea persoanei care ia decizia finală de a opri tratamente și modalități luarea deciziilor, se înscrie în marja de apreciere a Statului. Curtea constată că, în acest caz, procedura a fost îndelungată și meticulosă, dincolo de condițiile stabilite de lege, și consideră că, chiar dacă reclamanții nu sunt de acord cu rezultatul ei, această procedură a respectat cerințele prevăzute la articolul 2 al Convenției”.

În consecință, Curtea concluzionează că „autoritățile naționale au respectat obligațiile pozitive prevăzute la articolul 2 al Convenției, având în vedere marja de apreciere de care ele dispuneau în acest caz”.
Prin urmare, CEDO a decis, cu 12 voturi contra 5, că „nu ar fi nici o încălcare a articolului 2 al Convenției, în caz de punere în aplicare a deciziei Consiliului de Stat din 24 iunie 2014”.

„Ce poate justifica ca un medic să înfometeze un om până la moarte?”

Cinci judecători din completul CEDO (Hajiyev, Šikuta, Tsotsoria, De Gaetano și Grițco) nu au fost de acord cu această decizie și au făcut opinie separată. Redăm pasajele relevante din această motivare. 

„Regretăm că trebuie să ne disociem de punctul de vedere al majorității exprimat la punctele 2,4 și 5 din prezentul dispozitiv al  hotărârii pronunțate în acest caz. După o analiză atentă, credem acum că totul a fost spus și scris în prezenta hotărâre, că distincțiile juridice mai subtile au fost stabilite și că firul de păr a fost despicat în patru; ceea însă trebuie spus, nici mai mult, nici mai puțin, este că o persoană cu handicap grav, care se află în incapacitatea de a comunica dorințele sale, poate fi, în baza unor afirmații discutabile, privată de două elemente esenţiale menținerii în viață, și anume de hrană și apă, și că, în fața aceastei realităţi, Convenția este nefuncțională. Iar noi credem nu numai că această concluzie este terifiantă, dar mai mult – și regretăm că e nevoie să spunem acest lucru – ea echivalează cu un pas înapoi în materie protecției pe care Convenția și Curtea le-a oferit până acum persoanelor vulnerabile. (...)

Dreptul de a nu muri de foame era singurul drept pe care Vincent Lambert îl putea revendica legal, din prisma articolelor 2 și 3. Noi nu vedem cum este posibilă logica de a concluziona absența „intereselor convergente”, în acest caz, între el și reclamanți (n.r. – părinţii săi) sau cum poate să existe o singură îndoială în această privință.
Considerăm că reclamanții au într-adevăr calitatea să vorbească în numele și în locul lui Vincent Lambert și că plângerile lor ar fi fost declarate compatibile, „ratione personae”, cu prevederile Convenției.

Am dori să precizăm de la început că, dacă ar fi fost un caz în care persoana în cauză (Vincent Lambert, în speță) și-ar fi exprimat în mod expres dorința ca lui să nu i se permită să continue să trăiască, din cauza dizabilități sale grave fizice și a suferințelor asociate, sau dacă, având în vedere situația, el ar fi refuzat în mod clar alimentația și hidratarea, nu am fi avut nici o obiecție față de oprirea sau neaplicarea acestora, deoarece legislația națională prevede acest lucru (sub rezerva, în toate cazurile, a dreptului personalului medical de a refuza să participe la această procedură, din motive de conștiință). Nu putem fi de acord cu o astfel de lege dar, în acest caz, două drepturi protejate de Convenție sunt practic opuse unul altuia: pe de o parte dreptul la viață (cu obligațiile corespunzătoare pentru Stat, de a proteja viața) - articolul 2 - și, pe de altă parte, dreptul la autonomie personală, protejat de articolul 8. În fața unui astfel de conflict, putem fi de acord că prevalează respectul pentru „demnitatea și libertatea omului".

Conform informațiilor disponibile, Vincent Lambert se află într-o stare vegetativă cronică, de conștienţă minimală. Cu toate acestea, el nu se află în moarte cerebrală - există o disfuncționalitate la nivelul creierului, dar nu la toate nivelele. Ȋn fapt, el poate respira singur (fără ajutorul unui aparat) și poate digera alimente (tractul gastro-intestinal este intact și funcționează), dar are dificultăți la înghițire. Mai mult, nu există nicio probă, o dovadă concludentă sau altceva, că el suferă din cauza durerilor (altele decât disconfortul evident ce rezultă din faptul se află permanent în pat sau într-un scaun cu rotile). Suntem frapați, în special, de o analiză arătată de reclamanți Curții, în observațiile lor din 16 octombrie 2014 asupra admisibilităţii și fondului cauzei (paragrafele 51-52). Aceste considerații, care nu au fost contestate de către Guvern, arată că:

„Curtea trebui să știe că (Vincent Lambert), la fel ca toți oamenii aflați într-o stare de conștiență serios alterată, poate fi totuși ridicat, îmbrăcat, plasat într-un scaun, scos din camera lui. Mulți oameni, aflați într-o stare asemănătoare cu cea a domnului Lambert, sunt, de obicei, rezidenți într-un centru de îngrijire de specialitate și pot petrece week-end-ul sau vacanțele în familie (...). Și, în mod special, hrănirea lor enterală permite această formă de autonomie.

Dr. Kariger și-a dat de asemenea acordul, în septembrie 2012, ca părinții săi să-l poată lua pe domnul Vincent Lambert în vacanță în sudul Franței. Acest lucru s-a întâmplat cu șase luni înainte de a lua prima sa decizie de a eliminare a alimentației... timp în care starea lui de sănătate nu s-a schimbat!”

(...) Ȋn acest context, nu înțelegem, chiar și după ascultarea pledoariilor din acest caz, de ce transferul lui Vincent Lambert într-o clinică de specialitate ( Casa de Sănătate Bethel1), unde se putea avea grijă de el (absolvind, astfel, Spitalul Universitar din Reims de această datorie) a fost blocată de către autorități.

Cu alte cuvinte, Vincent Lambert este în viață și cineva are grijă de el. De asemenea, el este alimentat - iar hrană și apă sunt două elemente de bază esențiale pentru a susține viața și sunt strâns legate de demnitatea umană. Această relație a fost afirmat în mod repetat în mai multe documente internationale. Prin urmare, ne întrebăm: ce poate justifica ca un stat să autorizeaze un medic (dr. Kariger sau, din moment ce el a demisionat și a părăsit Spitalul Universitar din Reims, alt medic) să-l „deconecteze” pe Vincent Lambert (deși acesta nu e conectat la o mașină care l-ar menține în viață în mod artificial), dar, mai ales, să înceteze să-l hrănească și să-l hidrateze, așa încât să-l înfometeze, de fapt, până la moarte? Care este motivul convingătoar în speță, ce împiedică statul să intervină pentru a proteja viața? Considerații financiare? Niciunul nu a fost avansate în acest caz. Durerea resimțită de Vincent Lambert? Nu există dovezi că el suferă. Sau este doar pentru că el nu mai este util sau important pentru societate, și că, în realitate, el nu mai este o persoană, ci doar o "viață biologică"?

Reclamanții au depus observații care nu au fost refuzate sau contrazise de Guvern:

„Dacă domnul Vincent Lambert avea într-adevăr o dorință puternică de a nu mai trăi, dacă el era într-adevăr „căzut” psihologic, dacă ar fi avut într-adevăr o dorință profundă de a muri, Vincent Lambert era deja mort acum. Ȋn cele 31 zile fără alimentație (între prima decizie de sistare, din 10 aprilie 2013, și prima hotărâre dată de Tribunalul Administrativ din Chalons-en-Champagne, 11 mai 2013, prin care s-a dispus reluarea hrănirii), nu ar găsit în el forța interioară de a lupta, pentru a rămâne în viață. Nimeni nu știe ce este această forță de viață. Poate este, inconștient, faptul că este tată și dorința sa de a-și cunoaște fiica? Poate este altceva. Dar este incontestabil faptul că, prin acțiunile sale, domnul Vincent Lambert a demonstrat o forță de viață care nu ar fi acceptabil să fie ascunsă.

În schimb, toți cei care îngrijesc pacienți aflaţi în stare de conștienţă alterată spun: o persoană, în stare lui, murea în 10 zile. Fără alimente, cu o hidratare redusă la 500 ml pe zi, el a supraviețuit 31 zile.”

Curtea ar fi trebuit să acorde mai multă importanță valorii vieții. De asemenea, trebuie amintit că nu suntem aici într-o situație în care putem spune, în mod legitim, că există unele îndoieli cu privire la existența vieții sau a unei „vieți umane” (ca în cazurile care se ocupă cu probleme de fertilitate și implică embrioni umani, unde trebuie să răspundem la întrebarea „când începe viața”). Nu există nici o îndoială, în acest caz, că Vincent Lambert este în viață. În opinia noastră, fiecare persoană aflată în starea lui Vincent Lambert are o  demnitate umană fundamentală și deci trebuie, în conformitate cu principiile care decurg din articolul 2, să primească îngrijirea sau tratamentul obișnuite și proporționale, ce includ aportul de apă și alimente.

(...) Curtea ar trebui să respecte principiul subsidiarității, dar nu să se abțină de la afirmarea valorii vieții și demnității inerente chiar și la oamenii care se află într-o stare vegetativă, grav paralizați și incapabili de a comunica dorințele lor altora.

În 2010, pentru a sărbători a 50-a aniversare, Curtea a acceptat titlul de „Conștiința europeană”, publicând o lucrare astfel intitulată. Presupunând, la finalul dezbaterii, că instituția, spre deosebire de oamenii care alcătuiesc această instituție, poate avea o conștiință, o astfel de conștiință nu ar trebui să fie doar una bine informată, ci și una bazată, în egală măsură, pe înalte valori morale și etice. Aceste valori trebuie să fie întotdeauna farul care ne ghidează, indiferent de „tarele juridice” ce pot apărea în timpul analizei unui caz. Nu este suficient să recunoști, așa cum Curtea o face, la paragraful 181 din hotărâre, că o cauză „atinge  probleme medicale, juridice și de etică de cea mai mare complexitate”; aceasta este esența conștiinței, bazată pe „recta ratio”, de a permite noțiunilor de ordin etic să formeze și să conducă raționamentul juridic până la concluzia finală. Tocmai asta înseamnă a avea o conștiință. Regretăm faptul că, prin această hotărâre, Curtea și-a pierdut dreptul de a folosi titlul de mai sus.”

Ajută-l pe Vincent să trăiască!

Astăzi, Vincent Lambert este la mâna autorităţilor franceze. Asemeni lui, alte mii de bolnavi aflaţi în situaţii similare. Azi sunt ei, mâine vor fi poate cei internaţi în centrele pentru persoane cu disabilităţi, apoi bătrânii din azile sau oamenii nu mai corespund standardelor de viaţă impuse de fiecare stat în parte, conform „marjei de apreciere” și de subiectivism statuate de CEDO.
Nu putem rămâne nepăsători în faţa acestui nou tip de pogrom. Viaţa trebuie apărată! Iar Vincent Lambert are nevoie de tine acum, pentru a nu fi condamnat, pentru a treia oară și definitiv, la moarte prin înfometare. Fii alături de el și semnează apelul pentru a-l salva!




Dragă cititorule,
dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm ceva.

De peste 5 ani, ActiveNews este vocea pe care sute de mii de români o primesc în fiecare zi, dar care în același timp fisurează stabilimentul politic și economic care dorește să supună și România.

ActiveNews este un site independent din punct de vedere editorial, ceea ce înseamnă că ne stabilim singuri prioritățile și strategia. Jurnalismul nostru este liber de influențe comerciale și nu este influențat de către moguli, milionari sau acționari.

Nimeni nu-l editează pe editorul nostru. Nimeni nu ne direcționează opiniile.

Aceste aspecte sunt de o importanță critică într-o țară în care mass-media corporatistă face legea. Într-o Românie în care interesele economice ale marilor jucători dictează reacția presei, și nu interesul pe termen lung al acestui popor.

ActiveNews este singurul loc din .ro unde ați putut citi despre fapte și oameni care altfel nu ar fi apărut niciodată pe piața media din România. Știi bine asta.

Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de informație. Informație, nu diversiune sau divertisment.

Implică-te Susține ActiveNews