ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


În cel mai recent eseu postat pe pagina personală de Facebook, scriitorul și publicistul Cătălin Sturza povestește o discuție avută cu un tată de familie, în timp ce copiii amândurora se jucau în curtea unei pensiuni din România, în preajma Anului Nou. Bărbatul îi mărturisea că ar dori să-și deschidă o afacere, dar că în orașele de provincie numai amaneturile sunt la mare căutare, deoarece lumea e dependentă de „păcănele” unde, când nu mai ai bani, vinzi ceva din casă și mergi să joci din nou.
 
Întrebarea care decurge logic este de unde au, totuși, atâția bani oamenii din provincie încât să-și permită să-i piardă la jocuri de noroc. Răspunsul vine prompt și necruțător: fiecare pierde-vară local trăiește pe seama unei „fetițe” trimise „la produs” în Comunitatea Europeană. Pentru un om de presă, cazul Caracal și tema traficului de persoane sunt încă proaspete în minte, sfârșitul anului 2019 neaducând încă lumină asupra tragediei a două tinere din județul Olt. Singura iluminare e concluzia că exploatarea româncelor nu va dispărea prea curând, atâta timp cât este întreținută de cercul vicios al „cererii” din străinătate și al „ofertei” din provincie. 

„Discuția ajunge și la cheltuielile curente și, de aici, la bani.

„Mă gândesc de mai mulți ani să-mi deschid o afacere”, îmi spune omul. Eu îi povestesc despre București, despre ce afaceri mai încearcă unii și alții prin capitală (par să meargă bine în anii ăștia covrigăriile și imobiliarele). El îmi povestește despre orășelul de provincie în care locuiește. „La noi, merg bine casele de amanet”.

„Păi de unde au oamenii bani pentru amanet?”, întreb eu. Îi zic că înțeleg că sunt mulți dependenți de tot felul de jocuri de noroc și chiar de păcănele, că asta e situația în multe orașe de provincie din România. Am auzit această poveste anul trecut de la niște taximetriști din Iași, care îmi ziceau că sunt cu sutele și cu miile băieții care-și toacă ultimul ban la păcănele. Dar de unde au totuși banii?

„Vreți să vă zic de unde?” – mă întreabă el. „Chiar nu știți?”; „Chiar nu știți de unde au băieții ăștia bani să-i întoarcă cu lopata?”

Îi zic că nu, nu știu. Mă întreb de ceva vreme, dar nu știu. Nu fac pe niznaiu – îmi imaginez că pleacă în străinătate unii dintre ei, muncesc sezonier, poate mai dau și câte un tun acolo. (...) Dar schema e totuși o simplă schemă, și tot nu explică de unde întorc unii banii cu lopata într-un oraș fără afaceri, fără industrie, fără nimic. Și cum de merg așa de bine casele de amanent în provincia românească.

„Banii din munca în afară sunt mizilic”, îmi zice omul meu. „Chiar și tunurile date în afară sunt tot mizilic”. „Băieții ăștia sparg banii așa de ușor pe păcănele și amaneturi deoarece îi fac ușor. Majoritatea au cel puțin câte o fetiță afară. Înțelegeți? Îi fac ușor, îi sparg ușor. Cu o fetiță afară, vin bani repede și mulți”.

Îmi trec prin cap toate textele pe care le-am scris anul trecut cu privire la traficul de persoane. La faptul că România este princiapalul „exportator” din UE de prostituate; multe dintre fete sunt victime și trăiesc, într-un fel sau altul, într-o formă de sclavie albă. La articolul din El Mundo care zicea că româncele sunt printre cele mai frecvente victime ale traficului de persoane, în lume. La metoda Lover Boy și la „momeala” stilului de viață luxos – urmată de realitatea unei vieți în mizerie și sclavie. La faptul că estimam, anul trecut, că peste un milion (1.000.000) de românce au căzut, în ultimii 30 de ani, victime traficului de persoane.

„Dar în afară de amaneturi, mișcă ceva?”, mai întreb eu. „Nu – nimic; ce să miște?”; „Băieții ca ei nu se gândesc să facă nimic pe termen lung. Când ai o fetiță afară, banii vin ușor, mulți și repede. Ce le mai trebuie? Și oricum, nu-i duce mintea mai mult. Atâta pot ei, atâta fac. V-am spus, băieții învârt la noi în oraș banii cu lopata. Bani care vin ușor și se sparg ușor. De aceea, amanetul e cea mai bună afacere la noi. Dai un tun garantat. Trebuie doar să ai niște relații, îți iei o franciză, și te-ai scos. La câte fetițe avem la produs...”

Începe să ningă. Copiii se joacă împreună pe un tobogan. Pentru mine cel puțin, atmosfera a devenit rece, foarte rece. M-a pătruns un frig care nu este frigul de afară. Îmi trece prin cap că nu-i doresc acestui tată, așa cum nu-i doresc nici unui tată din România ca peste 10-15 ani fetița lui să îngroașe rândurile sutelor de mii de fetițe care fac ca amanetul să devină „tunul” sau „afacerea” momentului în provincia românească. A unor fetițe, fete și femei momite cu un stil de viață luxos, căzute în capcana sclaviei și scoase de niște hiene și șacali „la produs” ”, a notat publicistul Cătălin Sturza, marți, pe pagina personală de Facebook.

Desigur că a reflecta cu seriozitate la familie și la viitorul pe care îl clădești propriilor copii mai poate ajuta la conștientizarea și schimbarea direcției de mers. Problema e că majoritatea românilor, unii dintre ei chiar capi de familie, au demonstrat la urne cât de mult sunt dispuși să „apere copiii României”. În restul timpului, își aduc aminte de „casă” și „masă” doar în colinde și de sărbători, când se adună împreună, cei de aici cu cei dinr-„o țară ca afară”, și constată că tradiția nu e dușmanul toleranței, ci locul în care te întorci pentru a fi „cum se cuvine”.