ascultă articolul

Zilele trecute am făcut o vizită unui rebel. Am băut o cafea, adică vreo trei, pentru că la mine primele două sunt din oficiu, abia de la a treia încep să număr. O poftă nebună să-mi fumez pipa, n-am mai aprins-o de la Crăciun, neostoită pentru că o uitasem acasă. Un apartament cu pereți înalți în centrul Clujului, în curs de renovare. N-am vrut să discutăm nimic anume, îl știu de câțiva ani, îl citesc peste tot unde dau de el, dar am vorbit, firește, și să-l ascult a fost un regal intelectual. Am găsit omul exact cum îl intuiam, o ebuliție intelectuală contagioasă, pe fond de precaritate disprețuitoare a condițiilor materiale. Dacă-l întâlnești, îți lipsește sertarul de unde să scoți o etichetă și să i-o lipești pe frunte. E altfel. Ori îți vidanjezi meningele, ori te înfurie neputința de a-l clasifica. E boemul târziu căruia nu i-a mai rămas decât o redută de luat cu asalt: sfințenia. Acolo unde omul comun se bucură că „a înțeles” și se adaptează sinucigaș, el se miră și se ține deoparte. Un boier al celei mai rare dintre voluptăți: a minții. Un rebel care trece neobservat prin mulțime.

Nu pretind să le fi întâlnit pe toate, dar în acest moment nu cunosc decât trei feluri de rebeliune autentică: să-ți cultivi grădina, să urmărești analitic istoria ideilor și să te lași furat de invocația Numelui. Leviathanul vrea să te țină captiv dintr-un motiv foarte simplu: fără energia ta este mort. Puțini știu că nu are nicio importanță în ce mod îi dai energia, prin adeziune sau contestare, totul este să-l lași să ți-o ia. Nu, nu-ți va cere permisiunea, dacă poate te va vida de suflet și te va arunca așa cum aruncă marea o scoică goală. Ideea principală este simplă: rebeliunea nu este o formă de luptă, nici o formă de supunere. Rebeliunea autentică este altceva. Cu ani în urmă, am avut discuția aceasta cu doi prieteni, un arab și un indian. Primul, impetuos și rațional, a ratat-o. Trag nădejde că amintirea vorbelor de atunci îi va face într-o zi serviciul cuvenit. Celălalt, subtil și intuitiv, a înțeles. De fiecare dată când există un conflict, lupta este concomitent îmbrățișare, pentru că nu se înfruntă decât cei între care se află comună măsură. Dacă te lupți fățiș cu monstrul, devii un monstru la rândul tău.


Să-ți cultivi grădina nu este o aluzie la „soluția fericirii” formulată de Candide, personajul lui Voltaire, nefiind doar o metaforă. Începi literalmente prin a-ți cultivi grădina, a te depărta de sistemul care te vrea captiv. Cumpără pământ, nu se mai fabrică. Cineva a calculat că 70 mp sunt suficienți pentru necesarul anual de legume a unui adult, și consumă tot atâta timp cât să te duci în supermarket și să le cumperi. Libertatea e la fel de ușor de întreținut ca și condiția de captiv, totul ține de hotărârea individului de a avea una sau alta. Există o rebeliune autentică, pe lângă care trecem prea ușor, în gestul celui care-și produce hrana, hainele și distracția. Să te deconectezi de supermarketuri (fie și 10%), să cânți la un instrument, să împletești un fular de lână. Toate competențele de care va fi stringentă nevoie atunci când această civilizație energofagă va colapsa ca o balenă proastă care se încăpățânează s-o ia la deal. Educația pentru acest gen de rebeliune începe în fiecare familie în care mama citește seară de seară poveștile din vechime. Grădinarul bio știe mai bine ca noi toți că există viață și după sistem.

O treaptă mai sus este aceea a înțelegerii. Să-ți cunoști epoca în lumina vremurilor trecute. Știu, e un studiu nesfârșit, dar fiecare etapă vine cu răsplata ei. Sute, mii de detalii care, puse cap la cap, alcătuiesc tabloul care precede înțelegerea. În Imperiul Roman marii funcționari publici erau aleși pentru a avea cine să cheltuiască pentru lucrările și serbările populației. Încearcă să-ți imaginezi că primarul tău ar fi cel mai bogat om din oraș (cel mai bogat care nu a fost deja primar, se înțelege), căruia i-ar fi imposibil să refuze un comitet cetățenesc care-i oferă funcția. Se apropie Zilele Băicoiului? Primarul plătește. E de reparat o stradă? Primarul plătește, cotizăm și noi, dar totul se face, pentru că bani sunt, n-am ales un om bogat la butoane, gata să-și pună averea la dispoziția noastră? În schimb, noi îl aplaudăm de fiecare dată când îl vedem, ne ridicăm în picioare întotdeauna când intră în încăpere, îl numim binefăcătorul nostru și-i facem o statuie încă din timpul vieții. El ne dă banii, noi îl onorăm cu seriozitate. Câți dintre dregătorii de azi ar fi dispuși să-și deschidă băierele pungii ca să ne distreze pe noi și să ne facă din când în când câte un templu? Niciunul nu vrea onoarea în schimbul banilor, fug toți? Rebelul cărturar pricepe lumea de azi pentru că are termeni de comparație. Pe el nu-l poți aburi cu ideologii ieftine, el știe. Istoricul ideilor știe mai bine ca nimeni că sistemul este gol și păros.

Cea mai nobilă întrebuințare a intelectului unui om este amintirea Numelui. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Toată organizarea lumii stă în această invocație ortodoxă, toate proporțiile sunt restabilite, susul este sus, josul este jos. Închis în cămăruța sufletului lui, invocantul vibrează după ritmuri imposibil de văzut pentru lumea dinafară. E în aglomerație, a trecut pe lângă tine, a dispărut. Rugăciunea invizibilă îl face să-L emuleze pe Dumnezeu. După cum spune Coranul, el este mâna lui Dumnezeu, piciorul Lui, chipul Lui. Neștiut de nimeni, traversează lumea precum un om pe un pod de gheață, dupa cuvintele taoistului. Pe nisip nu lasă urme, dar planta piciorului lui rămâne întipărit pe stâncă. Egoul lui se topește în Dumnezeu, ca orice iluzie. Pentru el, sistemul și-a arătat fața morganatică, apoi a încetat cu totul să existe. Rebelul perfect cu mintea preaînțeleaptă, refuză să se teamă de o fantomă. Dacă se trezește, Leviathanul îl poate urmări, dar nu-i poate lua nimic din ceea ce-i aparține cu adevărat.

Grădinarul, cărturarul și rugătorul au în comun cele trei strategii care le ghidează viața: abordarea peștele mic, superioritatea lui David și Hercule cel inteligent. Dacă sistemul este o plasă aruncată în ocean, rebelul se comportă ca un pește mic: niciun năvod nu prinde totul, iar prada adimensională nu poate fi niciodată capturată. Taoistul spunea că înțeleptul tulbură apele deja tulburi, adică ajută răul să-și împlinească expansiunea, pentru că răul nu poate niciodată ocupa integral câmpul posibilităților. Ajutându-l, nu faci decât să-i grăbești distrugerea. Dacă răul se prezintă sub forma unei prostii, nimic nu o ridiculizează mai mult decât să ne prefacem c-o luăm în serios. Răul este ca broasca ce vrea să devină mare cât boul: atunci când este cel mai aproape de scopul său, negreșit crapă. Răul nu trebuie stârpit (altă prostie a modernității), pentru că are rostul lui în economia lumii, și câtă vreme nu-și uită dimensiunile e necesar și chiar inevitabil. Atunci când începe să se umfle devine insuportabil, dar nu trebuie înțepat, ci lăsat să crape singur. Să te lupți fățiș cu sistemul gonflat înseamnă, în logica lui, să-l alimentezi și să-i justifici existența.

Ți s-a spus de multe ori, până ți s-a întipărit în minte, că o luptă inegală este una dintre David și Goliath. Îți este desigur clar acum că David cel mărunțel a pornit din start defavorizat împotriva lui Goliath cel mătăhălos. Eu am să-ți spun, dimpotrivă, că Goliath a pornit lupta cu un handicap pe care n-a izbutit să-l depășească. Dimensiunile sunt ceea ce se vede, iar ceea ce se vede nu contează. Fii puțin atent la detalii, pentru că nu ajungem niciodată la sens până nu le lămurim. Goliath era un pedestru imens, David un arcaș dibaci. Goliath avea experiența confruntărilor de infanterie, unde și-a dovedit de fiecare dată eficacitatea. David apăra o turmă de oi în teren deschis împotriva unor inamici la fel de temuți: lupi, șacali, lei. Într-un anumit sens, Goliath se confruntase doar cu oameni care respectau coduri războinice (au existat dintotdeauna, s-au pierdut în civilizația noastră în favoarea eficacității). Fiarele sălbatice împotriva cărora luptase David nu făceau economii la șiretenie și tenacitate. Să presupunem că cineva ar pune mâna pe un baros și ar ataca pe altcineva care are în mână o pușcă. Are vreo importanță cât de musculos este tipul cu ciocanul, dacă cel cu pușca știe ce trebuie făcut? Adevărul este că lupta a fost întotdeauna dominată de David, care a pornit cu un avantaj zdrobitor și pe care a știut să-l fructifice.

Probabil că și mai puțini oameni au în minte imaginea lui Hercule ca etalon de inteligență și răbdare. Știu, este foarte greu să trecem de stratul protector de mușchi, dar muncile lui ne arată că forța și inteligența pot oferi mult mai mult decât forța de capul ei. Pielea leului din Nemeea nu se poate jupui decât cu ghearele aceluiași leu. Grajdurile lui Augias se curăță schimbând cursurile unor râuri. Capetele hidrei din Lerna încetează să mai crească după cauterizare. Păsările stimfalide sunt ucise cu săgeți înmuiate în sângele otrăvit al hidrei. Cerbul zeiței Artemis și mistrețul de pe Muntele Erymanthus sunt învinși după maratoane supraomenești. Fiecare dintre muncile lui presupune o soluție ingenioasă, sau cel puțin rezistența nesfârșită la un efort coroziv.

Strategia peștelui mic presupune să eviți lupta. Dacă totuși nu poți, David ne învață că trebuie să ne luptăm cu armele noastre, nu cu ale sistemului, și să nu greșim niciodată, pentru că nu există o a doua șansă. Hercule cel mintos și răbdător ne-a explicat că armele sistemului trebuie întoarse împotriva lui, forța simplă fiind lesne neputincioasă. Nu pretind că știu toate strategiile, sigur am putea extinde lista împreună. Nu, manifestațiile nu reprezintă o metodă de luptă împotriva sistemului. Nici muzica rock, nici sexul fără prezervativ cu necunoscuți pe alee, nici trântitul ușii când nu-ți convine ce spune mama. Nici râgâielile, nici beșinile, nici scărpinatul în locurile îndeobște mascate ale epidermei. Rebeliunea autentică nu este nici senzorială și nici nu constă în vreo absență oarecare a manierelor, după cum nu este nici o specie a distracției. Plastic vorbind, seamănă teribil de mult cu întâlnirea dintre un toreador care știe bine ce face și un taur care-și consumă energia în gol. Doar că este, înainte de toate, un efort intelectual.

Articol apărut inițial pe blogul autorului