Senatorul AUR Cristina Dumitrescu susține că relația României cu administrația americană nu poate fi evaluată prin declarații și metafore, ci prin rezultate concrete și acces direct la nivelul decizional de la Washington. Aceasta critică lipsa unor rezultate diplomatice vizibile și cere ministrului interimar de Externe, Oana Țoiu, să explice ce a construit efectiv România în relația cu administrația Trump după mai bine de un an.

„Oana Țoiu a găsit o nouă metodă de a explica relația României cu Statele Unite: un „milkshake extraordinar” din care nu mai poți scoate căpșunile. Dacă asemenea declarații ar veni de la un influencer, ar fi probabil doar caraghioase. Venite din partea ministrului interimar de Externe, după mai bine de un an în care ni s-a spus permanent că relația cu actuala administrație americană este relansată și consolidată, ele arată cât de superficial a ajuns să fie tratată politica externă.

Rezultatele concrete sunt greu de identificat. Oana Țoiu a avut contacte punctuale cu congresmeni republicani și o întrevedere cu Marco Rubio, însă în cele aproximativ 15 luni de mandat agenda sa publică nu indică vreo întrevedere cu un oficial al Casei Albe. Nici deplasarea de la New York nu a produs o întâlnire bilaterală anunțată cu administrația Trump, agenda MAE fiind dominată de reuniuni ONU, evenimente multilaterale și participări la dezbateri organizate de Atlantic Council și Foreign Policy.

Situația devine aproape absurdă când ne uităm la ce a făcut între timp Administrația Prezidențială. Cotroceniul a contractat firma americană Eversheds Sutherland pentru consultanță strategică și asistență în relațiile cu Guvernul și Congresul SUA, cu un plafon de 565.000 de dolari pe lună și o valoare potențială de 3,39 milioane de dolari în șase luni. Până la sfârșitul lunii iunie fuseseră deja plătiți 845.000 de dolari.

Iar documentele depuse în Statele Unite arată foarte concret pentru ce au fost folosiți acești bani: lobbyștii au contactat de câte două ori pe Marco Rubio și Pete Hegseth, dar și oficiali ai Casei Albe și ai Consiliului Național de Securitate, printre care Steven Cheung și Michael Needham. Cu alte cuvinte, în timp ce Ministerul de Externe ne explică prin metafore cât de bine funcționează relația cu Washingtonul, Administrația Prezidențială plătește consultanți americani pentru a deschide ușile pe care diplomația românească ar fi trebuit să le poată deschide instituțional.

Folosirea firmelor de lobby de către state nu este ceva neobișnuit, iar Administrația Prezidențială a argumentat chiar că asemenea servicii completează activitatea instituțiilor românești. Dar tocmai amploarea contractului și tipul contactelor obținute ridică o întrebare legitimă despre starea relațiilor politice construite direct de MAE: dacă după atâtea luni este nevoie să plătim milioane de dolari unor intermediari americani pentru acces la oamenii-cheie ai administrației Trump, ce a construit efectiv ministerul condus de Oana Țoiu?

Diferența se vede și mai clar dacă ne uităm la Polonia, un stat din aceeași regiune, cu aceleași preocupări majore de securitate și cu aceeași nevoie de o relație puternică cu Washingtonul. Varșovia cultivă contacte directe la cel mai înalt nivel și discută cu administrația americană despre prezență militară, investiții și securitate. Bucureștiul, în schimb, încă așteaptă vizita lui Nicușor Dan la Casa Albă, despre care ni se spune de luni întregi că este în pregătire, fără să existe nici astăzi o dată publică.

Doamna Țoiu ar putea lăsa pentru o vreme teoria milkshake-ului și să răspundă la câteva întrebări foarte simple. Cu cine din Casa Albă a construit o relație directă în aceste 15 luni? Când va avea loc vizita președintelui României la Washington? Ce rezultat important poate pune pe masă după toate aceste deplasări externe? După mai bine de un an la conducerea MAE, acestea sunt întrebările care contează. Dacă răspunsurile continuă să lipsească, demisia ar fi o contribuție mai utilă la politica externă românească decât încă o metaforă despre milkshake-uri”, a declarat senatorul AUR, Cristina Dumitrescu.

România ar fi trebuit să trimită la New York un președinte, nu un director de relații publice! Nicușor Dan trebuie să spună ce rezultat concret a obținut pentru țară

Vizita lui Nicușor Dan la New York a arătat cât de mică a devenit România în politica externă. În timp ce alți șefi de stat din regiune au folosit Adunarea Generală a ONU pentru întâlniri la cel mai înalt nivel și pentru promovarea directă a intereselor propriilor țări, Nicușor Dan s-a întors acasă cu un bilanț în care apar Atlantic Council, foști ambasadori americani, finanțatori ai datoriei României și câteva bilaterale cu Armenia, Liban, Guineea și Senegal.

Mai mult, Nicușor Dan însuși a explicat că unul dintre obiectivele acestor bilaterale a fost promovarea candidaturii lui Dacian Cioloș la conducerea Organizației Internaționale a Francofoniei.

Românii au dreptul să întrebe ce a obținut România din această deplasare. Unde au fost marile întâlniri pentru țara noastră? Unde au fost discuțiile politice la cel mai înalt nivel cu principalii noștri parteneri? Ce proiect strategic, ce investiție majoră, ce avantaj concret pentru România a adus președintele acasă? Pentru că simpla prezență la New York nu este politică externă, iar o fotografie la ONU nu poate ține loc de rezultat diplomatic.

Nu putem pretinde că acesta este nivelul de reprezentare externă pe care îl merită România. Bulgaria, de exemplu, a avut întâlniri cu secretarul general al ONU, cu președintele Slovaciei, cu regele Iordaniei și cu premierul Egiptului. Polonia a mers și mai departe: președintele Karol Nawrocki a discutat cu secretarul general al ONU, cu președintele Turciei și cu președintele Burundi, care conduce în prezent Uniunea Africană, și a participat la un summit economic polono-american. Vecinii noștri au folosit New Yorkul pentru diplomație la nivel înalt și pentru interese economice și strategice concrete.

România nu poate merge la New York pentru a bifa prezența la fotografia de familie și pentru a le explica finanțatorilor care cumpără obligațiunile românești în ce situație financiară se află țara. Un președinte merge la ONU pentru a deschide uși, pentru a negocia și pentru a pune interesele României pe masa marilor decizii.

România a avut tribuna ONU, dar România s-a văzut prea puțin. Am auzit despre Ucraina, Republica Moldova, Orientul Mijlociu și candidatura lui Dacian Cioloș. Mult mai greu a fost să aflăm care a fost marea miză românească și, mai ales, ce rezultat concret a obținut România. Să vorbești în numele României de la una dintre cele mai importante tribune diplomatice ale lumii și să-i obligi pe români să caute interesul propriei țări printre rânduri este un eșec de reprezentare.

Și poate cel mai relevant este chiar bilanțul făcut de președinte: Atlantic Council, foști ambasadori americani, J.P. Morgan, finanțatori ai obligațiunilor românești, întâlniri ale consilierilor cu membri ai administrației americane. Acesta este bilanțul pe care însuși președintele l-a prezentat drept rezultat al deplasării. Când consilierii se întâlnesc cu reprezentanți ai administrației americane, iar șeful statului ne vorbește despre foști ambasadori și finanțatorii datoriei publice, problema nivelului de reprezentare devine imposibil de ignorat. România ar fi trebuit să fie reprezentată la New York de un președinte, nu un director de relații publice.

Mai grav este că o deplasare care trebuia construită în jurul interesului României a lăsat impresia că două mize au fost mai ușor de identificat decât interesul național: prezența lui Nicușor Dan la tribuna ONU și promovarea candidaturii lui Dacian Cioloș la conducerea OIF. România nu își poate permite ca politica externă să fie redusă la bifarea unor apariții și la lobby pentru cariere individuale.

Politica externă a României trebuie readusă în jurul interesului național. Parteneriatele sunt importante, NATO este important, relația strategică cu Statele Unite este esențială, dar toate acestea trebuie transformate în securitate, investiții, energie, infrastructură și avantaje concrete pentru România.

România nu are nevoie de diplomație de decor. Nu este suficient să fii prezent la New York. Trebuie să contezi. Nu este suficient să urci la tribuna ONU. Trebuie să ai ceva de spus în numele României. Nu este suficient să ai o agendă. România trebuie să fie în centrul ei. După această deplasare rămâne o întrebare la care Palatul Cotroceni trebuie să răspundă: ce a obținut concret România? Nu Dacian Cioloș. Nu consilierii prezidențiali. Nu Nicușor Dan. România, conchide Partidul AUR.