În anii studenției, când am citit „Deșertul tătarilor” a lui Dino Buzzati, mi s-a părut pe cât de provocatoare, pe atât de inaccesibilă. Pe măsură ce timpul a trecut, cartea mi s-a descoperit mai adânc din unele experiențe însemnate ale vieții.

Despre ce este vorba? Giovanni Drogo, un tânăr ofițer, își părăsește orașul pentru a ajunge la Fortăreața Bastiani, prima sa garnizoană. E prima zi când îmbracă uniforma de locotenent și momentul mult-așteptat al vieții sale. Pe creasta muntelui ce se vede în depărtare este și fortăreața. Acolo simte că se vor petrece cele mai importante fapte, acolo se vor desfășura cele mai de necrezut evenimente, acolo i se vor împlini cele mai îndrăznețe visuri. Un prieten îl însoțește o vreme, apoi rămâne singur. Drumeții, tot mai puțini, nu au auzit de nici o fortăreață. Plin de tot mai multe îndoieli, Drogo străbate locurile sălbăticite al muntelui și ajunge la țintă. Nu este un castel, așa cum crezuse, ci doar un bastion modest și vechi, într-o porțiune de frontieră moartă. În fața frontierei se întinde un deșert nesfârșit, numit „Deșertul tătarilor”. Dacă vor fi trecut vreodată tătari pe acolo, nu se știe. Mai degrabă pare o legendă. Frontiera n-a slujit niciodată la nimic.

Ca și Giovanni Drogo, ajungem și noi în Fortăreața Bastiani. Încă din copilărie suntem împinși acolo. Încă de pe băncile școlii suntem obligați să intrăm pe această traiectorie aiuritoare a existenței. Student fiind, am tot sperat ca acest personaj nefericit să se oprească din drum. De ce trebuia ca un tânăr ofițer să se ducă în acea izolare inutilă, în acel abandon existențial? „Fusese trimis” nu se știe de cine. Bineînțeles că mă identificam cu personajul și frânam cât se poate acțiunea cărții, fiindcă nu suportam ceea ce i se întâmpla. Presimțeam cumva ce avea să urmeze. Se dusese acolo doar pentru doi ani. Și primul său gând, odată ajuns în fortăreață, a fost să se întoarcă. Dacă s-ar fi întors atunci, l-aș fi admirat enorm. Dar nu s-a întors. N-a putut. Duhul fortăreței îl ținea deja prins în chingi puternice.

Și totuși, așa cum am înțeles mai apoi, acela fusese momentul cel mai prielnic pentru a se desprinde de vraja care-i paraliza voința. În fortăreață stăpânea un duh al renunțării, al abandonului. Am asociat fortăreața, o vreme, cu o iluzie, ba chiar cu o tragedie. L-am și condamnat pe Giovanni Drogo pentru lipsa lui de reacție, pentru modul în care se lasă pradă acelui miraj viclean al așteptării. M-am tot întrebat de ce nu a ieșit de la bun început din fortăreață, de vreme ce nimeni nu l-a împiedicat. I s-a și spus că acolo nimeni nu e ținut cu sila, ci prin liberă consimțire.

Îndulcirile traiului de zi cu zi

Raportând toate acestea la țelul vieții noastre creștine – dobândirea Duhului Sfânt –, istoria lui Giovanni Drogo exprimă o realitate cumplită. Noi, creștinii, încă de la primele experiențe pe acest pământ, suntem „trimiși” cât mai departe de ținta vieții noastre. Aș putea spune că suntem „trimiși” în afara inimii noastre. Pășim pe acest drum sinistru și nu avem parcă puterea să ne împotrivim, fiindcă atât de intruzive sunt convențiile societății, încât te proiectează dincolo de cine ești cu adevărat. Parcă se naște o coaliție în jur, și societatea apropiată te conduce pe calea depărtării de chipul tău lăuntric și, în esență, a înstrăinării de Adevăr.

Și iată-ne ajunși în „fortăreață”, nu pe creasta vreunui munte, ci pe cea a unor alte idealuri, unor alte proiecte existențiale, deși adevăratul nostru țel este sfințenia. Trecem, desigur, prin ce a trecut Giovanni Drogo. Mai întâi, suntem încredințați lăuntric că avem libertatea de-a nu sta o clipă în „fortăreață”, la acea frontieră inutilă a vieții. Și, cu toate că am putea să răspundem cu putere printr-o întoarcere hotărâtă, suntem cuprinși de o moliciune ciudată, și amânăm.

Mult timp m-am gândit la studii, la idealul culturii și la îngrozitoarea perspectivă a plafonării, a ratării, a mediocrității. Apoi, trecând anii, m-am gândit la viața mea și la felul în care mă raportez față de planul lui Dumnezeu cu mine. Oare nu cumva, necercetându-mă atent, am rămas în acea amânare continuă a întâlnirii cu idealul sfințeniei? Nu cumva stau chiar străjer la frontiera care n-a slujit niciodată la nimic? Am pornit cu multă însuflare pe calea descoperirilor lăuntrice, tânăr fiind, dar nu cumva, trecând anii, am bătut pasul pe loc într-o „garnizoană” unde singurele evenimente importante sunt legate de îndulcirile traiului de zi cu zi?

Starea noastră, a creștinilor, este cea a lui Giovanni Drogo. Lâncezim. Și așteptăm ceva ce nu mai vine. Un moment istoric care să ne provoace într-atât, încât să ieșim din starea de somnolență lăuntrică în care ne-am cuibărit. Nu avem forța de-a trece într-o stare duhovnicească bună. Ne copleșesc gândurile, grijile, neputințele. Încercăm, cu eficiență minimă, să ne automotivăm, ne înșiruim argumente, fiindcă am vrea să schimbăm ceva în viața noastră. Însă rămânem blocați în colonia gândurilor care pace nu aduc, ci tulburare. Ca și croitorul Fortăreței Bastiani, efectiv scandăm că noi rămânem în această stare „ab-so-lut pro-vi-zo-riu”, că în curând vom pleca de aici, că ne vom vedea de viața noastră lăuntrică. Așadar, recunoaștem că ceea ce trăim nu este viața noastră ‒ mai bine-zis, nu este viață. Dar croitorul, ca și ceilalți componenți ai Fortăreței, au decenii întregi de lâncezeală. Râd toți și nu cred atunci când vreunul dintre ei reia povestea cu „mă aflu aici în mod provizoriu… aștept de la o zi la alta…”.

Am tot sperat până în ultima clipă că Giovanni Drogo va avea puterea să se smulgă din acea blestemată fortăreață. M-am certat cu el, am bolit și am plâns cu el. Chiar așa de nenorocit să fie omul acesta, încât să i se scurgă viața an după an și să nu facă nimic pentru a ieși de acolo? Iar cel mai tare m-a înfuriat așteptarea lui că, acolo, în acea frontieră inutilă, ar putea năvăli tătarii, și un astfel de moment istoric l-ar putea scoate din nimicnicia anilor cheltuiți în zadar.

Temnița pe care o purtăm cu noi

Este uimitoare asemănarea vieții lui cu parcursul duhovnicesc al fiecăruia dintre noi. Din proprie voință ne predăm duhului lumesc. „Fortăreața” se insinuează în noi, ne ocupă mintea, ne deturnează de la Cale, Adevăr și Viață. Ținta noastră este Duhul Sfânt, dar, înghițiți de „fortăreață”, nu mai cugetăm cele ale Duhului, ci prăznuim zilele amânării, ale înstrăinării. Ne repetăm că alipirea noastră de duhul veacului acestuia desfrânat și păcătos este doar un moment scurt și accidental din viața noastră. Și că, de la o zi la alta, se va vedea la noi o schimbare, o pocăință adâncă, o alipire de cele veșnice. Dar noi petrecem de zeci de ani în acest duh lumesc, amăgindu-ne cu ieșirea care nu mai vine. Duhul lumii acesteia are ceva magic. Te ține în vraja lui, cu plăcerea, cu patimile, cu îndreptățirea de sine, cu egoismul. Nici Giovanni Drogo nu poate ieși, nici noi nu avem puterea de-a ne lepăda de obezile acestei temnițe pe care o purtăm peste tot cu noi.

Nu e nimic implacabil aici, duhovnicește vorbind. Oricând putem ieși de pe această traiectorie pe care și noi am urmat-o. E drept că Giovanni Drogo nu va putea niciodată, dar eu nu am vrut să parcurg până la capăt drumul lui. Ne-am intersectat, am mers alături o vreme, apoi am înțeles tragedia vieții sale și l-am lăsat în fortăreață, apoi pe patul de spital unde încă se amăgește că un eveniment istoric s-ar putea petrece la frontiera inutilă unde a cheltuit atâta timp.

E cumplit ca noi, creștinii, să trăim o asemenea mare amăgire. Viața noastră nu stă sub semnul duhului lumii, sub semnul viclean al amânării. Viața noastră stă sub semnul Duhului Sfânt. Pentru noi, fiecare clipă poate fi un eveniment uriaș. Lăuntric, putem scrie o istorie pe care Giovanni Drogo nici nu și-ar putea-o închipui. Nevoindu-ne și împărtășindu-ne de harul Duhului Sfânt, ieșim din „fortăreață” și lucrăm la dezvrăjirea minții de toate narațiunile amânării și blazării.

Vedem că duhul lumesc sălășluiește în toate mădularele noastre lăuntrice, fiindcă am trecut prin „școala” aceasta a egoistei cugetări și avem întipărite în noi rele învățături. Pe Giovanni Drogo, fortăreața îl urmărește și pe patul de spital. În ceea ce ne privește, duhul lumii acesteia ne va război în tot ceasul, mai ales prin înlesniri, prin confort, prin bunăstare. În veacul nostru, înlesnirile sunt „fortăreața”. Ele circumscriu viața noastră și o proiectează la frontiera care nu slujește la nimic. Nu cred în dispoziția noastră de a renunța la înlesniri de bunăvoie, ci doar în planul minunat al lui Dumnezeu de a scoate plăcerea prin durere.

Și vedem destul de bine cu toții cum se strânge lațul. Vine vreme de pătimire, de îndelungă-răbdare, de tânguire. Și, dacă încă mai adăstăm prin „fortăreață” și contemplăm „Deșertul tătarilor”, nu vom putea nici măcar răbda tăvălugul care vine.

Parteneriat Familia Ortodoxă